09/02/2026
🇵🇹Muitas vezes, aprendemos a sobreviver apenas na mente, sonhando, projetando, existindo no abstrato porque, em algum momento, não nos foi permitido Ser plenamente no corpo. Para nos proteger, a mente tornou-se o nosso único refúgio, e o corpo acabou por f**ar anestesiado, desabitado, quase silenciado. Sentimos emoções, desejos e sensações... mas processamo-los apenas no plano mental. O corpo, que deveria ser a nossa morada mais íntima, adormece como forma de preservação. É desse desencontro que nasce a frustração e o vazio: a sensação de que estamos a assistir à vida, em vez de a viver.
🇲🇩De multe ori, învățăm să supraviețuim doar în minte, visând, proiectând, existând în abstract pentru că, la un moment dat, nu ne-a fost permis Să Fim pe deplin în corp. Pentru a ne proteja, mintea a devenit singurul nostru refugiu, iar corpul a ajuns să fie amorțit, nelocuit, aproape redus la tăcere. Simțim emoții, dorințe și senzații... dar le procesăm doar la nivel mental. Corpul, care ar trebui să fie cea mai intimă locuință a noastră, 'adoarme' ca formă de conservare. Din această neconcordanță se nasc frustrarea și golul: senzația că suntem spectatori la propria viață, în loc să o trăim
🇬🇧Often, we learn to survive only in the mind, dreaming, projecting, existing in the abstract because, at some point, we weren't allowed to fully Be in our bodies. To protect us, the mind became our only refuge, and the body ended up numb, uninhabited, almost silenced. We feel emotions, desires, and sensations... but we process them only on a mental level. The body, which should be our most intimate home, falls asleep as a form of preservation. It is from this disconnect that frustration and emptiness are born: the feeling that we are watching life instead of living it.
