Vlada Troian, Psiholog

06/11/2025

Tot ce e mai greu s-a petrecut deja.

În timpuri îndepărtate, când nu am știut să fac față.
Iar tot ce a urmat apoi, au fost straturi peste straturi de apărări - ca să mă asigur că nu mă mai ating de neputință, durere și prăbușire.
Acolo dedesubt, se află părți din mine care așteaptă să fie văzute și primite. Acolo e multă viață.

Tot ce e mai greu s-a petrecut deja.

03/10/2025

Din clipa în care ne naștem suntem expuși la o mulțime de stimuli interni și externi.

Pentru a putea face față acestor influențe, este necesar ca acestea să fie “digerate” și să capete un sens. La începutul vieții, nu avem această capacitate. Depindem de îngrijitori care să poată digera trăirile brute pentru noi și să transforme haosul în experiențe suportabile. De exemplu, un copil mic care plânge pentru că îi este foame sau se teme de întuneric nu are capacitatea de a înțelege și de a calma singur ceea ce simte. Dacă părintele îl ia în brațe, îi vorbește cu blândețe și îi oferă hrană sau alinare, îi „traduce” experiența copleșitoare într-o formă pe care copilul o poate suporta.

Atunci când acest lucru nu se întâmplă, experiențele devin persecutorii și se simt ca niște atacuri constante din interior sau exterior.

Psihoterapia oferă aici un spațiu reparator. În procesul terapeutic, apar la suprafață trăiri și amintiri din inconștient, de multe ori într-o formă haotică, greu de pus în cuvinte. În relația cu terapeutul aceste fragmente sunt primite și ținute într-un cadru sigur - asemeni unui container. În acest cadru, conținuturile capătă sens și pot fi integrate treptat în experiența de viață a clientului, oferind sentimentul de continuitate interioară.

Bion spunea că a suporta să gândești ceea ce simți este un act fundamental de maturizare; psihoterapia creează tocmai spațiul unde acest lucru devine posibil.

15/08/2025

Ce ma face pe mine să mă simt un om valoros?

Mai sunt valoros dacă nu am bifat ceea ce îmi spune societatea că ar fi trebuit să fi realizat (demult) - casă, masă, căsătorie și copil(ii), mai sunt valoros în momentele în care nu pot să împrăștii vibe-uri “pozitive” pentru ceilalți, mai sunt valoros atunci când sunt singur, mai sunt valoros dacă îmi permit să stau pe canapea atunci când sunt obosit?

Am învățat să punem egal între valoarea pe care o avem și ceea ce obținem sau livrăm (realizări profesionale, posesiuni materiale, relații personale).
De multe ori chiar ajungem să avem realizări multe și mari, care au costuri personale mai multe și mai mari. Și asta doar ca să-i convingem pe alții, iar ei ulterior să ne confirme că noi chiar costăm ceva pe lumea asta.

Dacă tu/voi mă vedeți valoros/important poate ajung și eu să mă văd așa. Și poate ajung să cred că eu chiar merit să fiu iubit.
Risk alert aici. Dacă întreaga mea valoare depinde exclusiv de indicatori de performanță externi, atunci eu mă aflu în captivitate. O captivitate în care voi crede că atunci când cineva alege să plece de lângă mine mă face (fundamental) un om de neiubit. O perioadă în care nu reușesc să bifez realizări mă face (fundamental) un ratat.

Și atunci? Cum aș putea să mă recalibrez ca să îmi pot percepe valoarea?
Poate că nu știu, nu mi-a arătat nimeni niciodată. Însă pot alege să învăț.
Învăț să îmi pot trăi emoțiile (plăcute și mai puțin plăcute).
Învăț să îmi pot fi sprijin în momentele dificile, fără să mă abandonez pentru că nu sunt la “înălțime”.
Învăț să spun nu atunci când nu pot sau când ceea ce mi se cere nu e aliniat la valorile mele. Învăț să îmi pot trăi durerea atunci când cineva pleacă, fără să o transform automat în dovadă că nu merit iubire.
Învăț să îmi pot vedea calitățile, dar și părțile din mine pe care încă le judec sau le ascund.
Învăț să stau aproape de mine chiar și atunci când nu îmi place ce văd.
Învăț să aleg cm mă privesc eu, în fiecare zi, chiar și atunci când nu am nimic „de arătat”.

Și da, e minunat să îmi pun scopuri și să le realizez, să am relații în care mă dedic, să câștig ca să trăiesc bine și să creez siguranță. Dar marea diferență e din ce spațiu fac aceste lucruri. Fac asta pentru că mă simt deja întreg și vreau să împărtășesc din mine sau pentru că încerc să acopăr un gol și să-mi câștig dreptul de a fi văzut și iubit?

30/07/2025

Repetăm scenariile din familie în cele mai nebănuite moduri.

Această repetiție inconștientă are rolul de a ne proteja, dar și de a ne ține captivi în copilărie, indiferent de vârsta din buletin. Loialitatea față de tipare de comportament, convingeri, alegeri familiar(l)e e pe cât de limitativă, pe atât de confortabilă. Pentru că e cunoscută, pentru că ne oferă sentimentul de apartenență la trib - o nevoie arhaică înscrisă în creierul uman. Dacă aparțin tribului sunt văzut, sunt în siguranță, nu sunt singur.
La început tribul înseamnă persoanele din familie (oameni concreți), iar în timp acesta devine o comunitate internalizată de voci, atitudini, așteptări.

E ca o haină în care am fost îmbrăcat de mic — care inițial îmi ținea cald, dar care, pe măsură ce cresc, începe să mă îmi fie strâmtă. Iar dacă dau haina jos, va trebui să mă întâlnesc cu rușinea de a fi dezbrăcat, să simt frigul până imi găsesc o haină potrivită.

Să devin conștient de scenarii presupune să mă îndepărtez, psihologic, de acest spațiu. Să las haina jos și să pot privi cu sinceritate la părțile din ea pe care le-aș putea folosi ca să-mi croiesc o haină nouă și la cele pe care aleg să le las în urmă.
Iar a lăsa în urmă va veni cu vinovăție (pentru că am trădat tribul, pentru că am ieșit din rând) și cu singurătate (pentru că în spațiul nou, temporar, sunt doar eu, nu e nimeni din exterior care să mă aprobe).

Dar va veni și cu putere - de a alege, de a te trăi pe tine. Mai e un “dar” aici, poate cel mai greu de îmbrățișat. Puterea vine la pachet cu responsabilitatea. Dacă eu aleg, tot eu îmi asum consecințele. De asta, de multe ori nu vrem să ne facem oameni mari.

23/06/2025

De ce mă țin eu când mi-e greu? Ce mă ajută să merg mai departe?

În clipele dificile, fiecare dintre noi caută un sprijin. Uneori îl găsim în oameni dragi, în activități care ne aduc liniște sau ne energizează. Alteori, îl căutăm în obiceiuri care, de fapt, ne amorțesc, ne protejează temporar de durere, dar ne îndepărtează de noi înșine.

Aici am putea descoperi că unele mecanisme de „supraviețuire” care ne-au fost utile cândva, azi ne epuizează, ne afectează sănătatea sau relațiile. Tot aici, putem observa că apelăm la strategii pe care poate le-am văzut la părinții noștri sau la prieteni, dar care nu ni se potrivesc (din seria: nu te gândi prea mult la asta, distrage-ți atenția cu ceva).

Bine bine, toate astea au avut un rol important până acum - ne-au adus până aici.
Dar de aici încolo:
Ce îmi este propriu mie? Ce am învățat despre mine, cu adevărat, în toate traversările astea? Ce mi-aș dori să pot accesa ca să mă pot susține?

Pot păstra aceste întrebări în atenția mea, fără a-mi forța mintea să primesc un răspuns imediat?

07/05/2025

Ne naștem întregi.

Însă, treptat, renunțăm la părți din noi pentru a fi acceptați și apreciați. Pentru a fi, de fapt, iubiți.
Învățăm că suntem „mai ușor de iubit” dacă ne purtăm într-un anumit fel.
Dacă tăcem acolo unde am vrea să strigăm.
Dacă zâmbim acolo unde am vrea să plângem.

Așa se naște masca noastră socială. Iar ceea ce am învățat că este „prea mult” sau „prea puțin” devine umbră: ascuns, uitat, renegat.

Adaptarea ne ajută să supraviețuim.
Să fim primiți în lume.
Dar dacă trăim doar prin ochii celorlalți, riscăm să uităm cine suntem cu adevărat.

Și atunci, viața ne cheamă înapoi.
Prin durere, prin vis, printr-o întâlnire, prin golul pe care nu-l mai putem umple.
Este începutul procesului de reîntoarcere.
Înapoi spre noi. Spre părțile pierdute, abandonate, rănite.

Acolo începe procesul de individuare.
Întoarcerea la întreg.
Și reamintirea faptului că nu am venit aici doar ca să fim pe plac, ci ca să fim întregi.

05/05/2025

Calea către întregirea ta nu e o destinație, ci un proces viu.
E ca o expediție într-un teritoriu necartografiat.

Fără hartă. Fără GPS. Fără un navigator care să-ți spună cât mai e până „acolo” — sau care drum e mai scurt ori mai sigur.
E un traseu pe care îl înveți doar pășind pe el. Iar singurul ghid e compasul tău interior.

Pe alocuri, vei merge prin beznă.
Îți vei pune la îndoială direcția. Dar și lumina va reveni.
Și când va apărea, va lumina nu doar drumul, ci și bucăți uitate din tine.

Vei merge uneori în singurătate deplină.
Alteori te vei simți singur chiar dacă e cineva lângă tine. Dar vor fi și momente în care vei întâlni oameni care merg în aceeași direcție.
Cu unii vei putea împărtăși cuvintele și tăcerile.
Vă veți ține de mână când e greu. Vă veți odihni împreună.
Vor fi lângă tine, dar nu vor înainta în locul tău. Greul e al tău, efortul e al tău…dar și transformarea, și claritatea, și liniștea de la capăt — tot ale tale vor fi.

Iar la final, privind în urmă, vei descoperi că drumul s-a desenat sub pașii tăi.
Nu ai urmat o cale — ai creat una.

15/04/2025

20/12/2024

Avem tendința să trăim în alb/negru – corect/greșit, bine/rău, plăcut/neplăcut. Această perspectivă creează ordine în haos, oferă direcție și ne ancorează atunci când suntem confuzi.

Dar știm că există și alte culori. Mai mult decât atât, le experimentăm uneori, însă ne este greu să le aducem constant în viața noastră. De ce? Pentru că asta presupune să ieșim din alb/negrul social acceptat, să ne asumăm responsabilitatea de a ne trăi experiențele exact așa cm le simțim și să riscăm să nu fim înțeleși sau acceptați.

Nu există nimeni care să-ți poată spune exact care este combinația de culori de care ai nevoie pentru a trăi cu adevărat. Iar acest lucru poate fi pe cât de confuz, pe atât de eliberator.
Confuz, pentru că implică să-ți explorezi propriile nuanțe, să te confrunți cu fricile tale și să accepți că greșeala face parte din proces.
Eliberator, pentru că îți dă voie să fii autentic, să te eliberezi de presiunea de a corespunde așteptărilor celorlalți, să simți că trăiești conform propriului adevăr.

Deci, alb/negru sau colorat?

09/12/2024

Unul dintre cele mai frecvente mituri despre terapie este ideea că aceasta presupune din start că ești „defect” și trebuie să te schimbi.

Nu cred că suntem „defecți”. Nu cred că terapia sau alte forme de explorare personală au ca scop să ne schimbe. Această idee pornește de la premisa că felul în care suntem sau simțim nu este „normal” și trebuie corectat.

În realitate, scopul terapiei este întregirea noastră. Este un proces de autocunoaștere – în care învățăm să ne privim cu toate părțile din noi (plăcute sau mai puțin plăcute) și să ne vedem oameni întregi (nu doar bucăți pe care am învățat să le vedem). Abia din acest moment avem puterea să decidem ce și cm facem ca părțile din noi să coopereze și să conviețuiască.

Această întregire aduce, inevitabil, transformare. Dar schimbările vin natural, din conștientizare și acceptare, nu dintr-un efort de „a deveni altcineva”.

În loc să te repari, ai putea să te întregești și să te trăiești.

08/11/2024

A simți sau a nu simți?

De multe ori, există iluzia și așteptarea că în urma psihoterapiei nu voi mai simți emoții și sentimente dificile.

“Nu m-am așteptat ca după atâta lucru cu mine să mai simt invidie, gelozie, furie, frică, suferință, (lista continuă)”.

Ori scopul nu este să rămânem reci la tot ce ni se întâmplă (acesta este mai degrabă un mecanism de apărare), ci în primul rând să normalizăm și să umanizăm ceea ce simțim.

Nu voi putea să nu mai sufăr, însă voi putea învăța să mă întâlnesc pe mine în suferință. Să trec prin ea. Să rămân lângă mine orice-ar fi.