14/04/2023
În fiecare an, în acestă perioadă gândurile mele zboară către Ierusalim. Emoții intese și mixte îmi umplu sufletul. Mă întristez și mă bucur în același timp, simt multă recunoștință și infinită smerenie și iar tristețe și iar recunoștință ...
Până în momentul în care am ajuns să stau în fața Mormântului Sfânt, pentru mine credința mea ortodoxă era ca o poveste „ ... a fost odată un prunc numit Iisus ...” și semăna cu toate celelalte povești auzite până atunci „ ... a fost odată Scufița Roșie / Ileana Cosânzeana / Greuceanu ... etc”. Însă în momentul în care am stat în fața mormântului Său am conștientizat că Iisus chiar a existat, că a fost un om, ca mine, și că a trăit în acestă lume toate cele auzite de mine în „poveste”. Și acolo, în fața mormântului Său, povestea s-a transformat în realitate.
Și iubirea Lui de oameni împreună cu sacrificiul Lui m-au impresionat până dincolo de lacrimi.
Acolo, în fața Mormântului Sfânt am înțeles cât este de importantă iubirea.
Iubirea pentru mine și pentru cei din jurul meu.
Dacă Iisus m-a iubit, cm să nu mă iubesc eu pe mine?!
Și dacă Iisus a iubit oamenii, eu cm să nu-i iubesc?!
Și am înțeles că nu este iubirea aceea egoistă, în care doar eu contez sau doar ei/ceilalți contează. Ci acea iubire blândă, caldă, plină de îngăduință și acceptare a părților bune și a celor mai puțin bune pe care le purtăm în noi, și eu și tu, cel care citești.
Și am învățat că toată viața noastră este despre iubire pe care avem datoria să o scoatem deasupra. Deasupra supărărilor, oboselii, greșelilor. Pentru că da, și greșim, și ne supărăm. Dar dacă ne amintim iubirea trăim în pace și cu noi și cu ceilalți.
Și fie că suntem în relații, fie că suntem singuri, trăim mai bine în iubire.
🙏❤️
