13/10/2025
De ce ne temem mai mult de Libertate decât de Nefericire?
Am văzut de multe ori aceeași privire: omul care vrea să plece, dar nu poate. Care știe că nu mai e fericit, dar rămâne. El crede că rămâne din iubire, speranță, că poate... se schimbă ceva. Când de cele mai multe ori e doar frică.
Frica ne ține paralizați. Această dădacă bătrână, ne adoarme cu povești despre siguranță, apoi ne fură visele pe furiș.
Odată, o clientă mi-a spus: „Dacă ies din relația asta, o să mă pierd.” sau în alt context am auzit: „cum să renunț după ce am investit atât?”
Ne mințim? Nu mereu. Uneori doar ne obișnuim. Pentru că nefericirea pe care o cunoști, durerea aia cronică, familiară e, paradoxal, confortabilă. Știi exact cât te doare. Frica știe să vorbească tare, dar asta nu înseamnă că spune adevărul. Ea doar scrie tragedii cu cerneală de presupuneri. Îți șoptește că dacă pleci, o să pierzi; dacă rămâi, o să te salvezi. Și tu o crezi, pentru că vocea ei seamănă izbitor cu a ta.
Creierul nostru a fost programat să caute pericole, să vadă umbre, așa am supraviețuit ca specie fiind atenți, nu fericiți. Doar că, astăzi, nu mai fugim de lei, ci de gândurile noastre.
Și uneori, ele mușcă
mai tare decât orice animal. Frica exagerează , transformă posibilul în sigur și gândul într-o profeție. Intre ce simt și ce este adevărat există o diferență enormă. Daca ne ascultam gandurile si nu le combatem o purtăm ani de zile, până devine o rutină a suferinței.
Dar Libertatea? Aoleu.
Îți cere să alegi, și să suporți consecința alegerii.
„Majoritatea oamenilor nu își doresc cu adevărat libertate, pentru că libertatea implică responsabilitate, iar majoritatea oamenilor se tem de responsabilitate.” ― Sigmund Freud
Nu știi unde te duce, ce o să simți, cine vei deveni. E complet imprevizibilă și are ceva înfricoșător în felul în care te golește de vechiul tu. Libertatea te obligă să te re-creezi, iar asta doare. Doare și sperie. Te face să rămâi țeapăn și să taci. Pentru că undeva, adânc, crezi că doar alții pot, că libertatea e pentru cei curajoși, nu pentru tine.
Așa că rămâi.
În relații care nu te mai cresc.
În joburi care te storc.
În povești care s-au terminat de mult.
Și spui că așa e viața. Că trebuie. Că n-ai încotro.
Uneori e adevărat, dar de foarte multe ori e doar frica să vezi cât de liber ești, de fapt.
Emoțiile tale – frustrarea, tristețea, chiar și autocompătimirea – devin, paradoxal, un cămin. Toxic, dar familiar. Încerci să pleci, dar un fir invizibil te trage mereu înapoi. E un fel de „identitate-victimă” pe care ți-ai construit-o în timp.
Și atunci apare întrebarea grea: cine ești tu fără povestea ta tristă? Ce o să spui lumii, dacă nu mai ai de ce să te plângi?
Libertatea îți cere să renunți la rolul de victimă.
Dacă ești nefericit, poți da vina pe lume.
Dar dacă ești liber și tot nu ești fericit, pe cine mai arăți cu degetul?
Doar spre tine.
Asta doare cel mai tare. Să realizezi că ai avut cheia în mână și ai ales să te prefaci că ușa e blocată.
Libertatea e o trezire.
Uneori te arde, alteori te lasă gol, dar mereu te pune față în față cu tine.
Și în clipa aia, când nu mai ai pe cine învinui, începe de fapt viața ta
Dacă ai ajuns până aici, probabil ceva te-a atins. E în regulă.
Toți trecem prin asta măcar o dată. E greu să faci schimbări.
E greu să renunți, știu, am fost și eu acolo și multe alte milioane de suflete.
Dar nu trebuie să treci prin asta singur/ă.
Poți cere ajutor. Poți vorbi. Poți începe cu un pas mic, azi.
Libertatea nu se cucerește dintr-o dată — se învață, încet, clipă cu clipă...
