26/01/2026
În România anului 2026, copiii ucid copii.
Și nu, nu e un scenariu distopic, nu e un film pe care l-am văzut anul trecut din comoditatea casei, convinși că „așa ceva nu se poate întâmpla la noi”.
Se întâmplă.
Pentru că n-am învățat nimic.
N-am învățat despre limite.
Despre faptul că ele nu sunt pedepse, ci responsabilitatea de bază a părintelui.
Că limitele oferă siguranță, structură și repere morale.
Că un copil nu poate și nu trebuie să se crească singur.
N-am învățat că rolul părintelui nu este să fie pe plac, ci să fie prezent, ferm și consecvent.
Că „nu”-ul spus la timp este o formă de grijă.
Că frustrarea tolerată și ghidată acasă previne comportamentele periculoase de mai târziu.
N-am învățat despre timpul parental.
Despre timpul real, de calitate, în care copilul este văzut, ascultat și corectat.
Despre faptul că ecranele, anturajul sau școala nu pot înlocui funcția părintelui.
Am delegat educația și apoi ne-am mirat de rezultate.
Am confundat confortul adultului cu nevoile copilului.
Am tăcut când trebuia să intervenim.
Și acum ne uităm șocați, căutând vinovați în afară, când responsabilitatea începe acasă.
Copiii nu se cresc singuri.
Iar părinții rămân primul și cel mai important factor de protecție în viața lor.
Poate nu e prea târziu să ne trezim.
Dar e clar: nu mai e timp de ignorat.