02/08/2025
Poza aceasta e făcută în ziua botezului lui T. Marcam o bornă. După aproape jumătate de an în care viața mea de mamă însemnase alăptări zi și noapte, nopți fără somn, pompat sute de mililitri de extra lapte, suplimentat cu sns-ul, testat (cred) toate stimulentele de lactație existente, poziții, compresii - ajunsesem în sfârșit într-o relativă normalitate. Pe care o simțeam atât de fragilă, încât mi-era teamă să nu o pierd.
De ce m-am "încăpățânat" să alăptez, m-am întrebat deseori de-a lungul timpului. De ce a contat atât de mult pentru mine, în acel moment...
În primul rând ni se tot spusese că e simplu, natural, numai cine nu vrea nu poate.
Iar eu, am constatat după naștere că nu puteam. De fapt bebelușul nu putea. Nu reușea nici din biberonul din maternitate să bea. "Doamnă, ce tot insistați cu alăptarea - mi-au zis doamnele din maternitatea privată în care născusem - nu vedeți că ne chinuim noi să îl facem să sugă cu biberonul și tot adoarme?!".
Așadar, în al doilea rând m-am ambiționat să alăptez pentru că nicio variantă de hrănire (în cazul nostru) nu era ușoară. Cu biberonul nu se hrănea cu ușurință (din cauza frenului lingual restrictiv - aveam eu să descopăr și să îi ajut și pe alții să descopere), alăptarea - varianta naturală a însemnat însă mult efort din partea mea.
Efortul acesta nu îl regret. S-a pliat perfect pe structura mea tenace, uneori până la abandon de sine. S-a pliat perfect pe stategiile mele de coping, prin care dau sens experiențelor dificile și mă mobilizez găsind bucurie poate și acolo unde alții nu ar vedea-o. S-a pliat perfect pe capacitatea mea, din acel moment, de a găsi soluții acolo unde alții nu le vedeau.
Dar nu pot spune că a fost ușor. Poate, uneori, m-am pierdut pe mine în mămicie. Așa cm se întâmplă cu majoritatea dintre noi, într-un fel sau altul. Cu bebeluși alăptați sau nu, viața de mamă ne dă ceva prețios, dar ne și ia ceva din noi.
Și e frumos, te pierzi în frumosul ăsta, în dragostea pentru puiul tău. În mirosul de bebe și în îmbrățișările care te inundă cu oxitocină că aproape nu îți mai trebuie nimic altceva.
Dar nu pot spune că e ușor...Ambivalența asta: frumos-greu, iubire pentru un suflet mic - renunțare la sine, dragostea infinită pentru ce ții în brațe - durere pentru cm erai înainte să fii mamă sau ce ai fi putut fi dacă nu erai mamă, speranță - deznădejde, împlinirea unui vis care dă sens vieții tale - nevoie de control, bucurie imensă - tristețe, neliniște și vinovăție, mândria de mamă - senzația că nu știi nimic...Toate acestea sunt parte din viața de mamă, partea de care vorbim prea puțin. Nu te pregătește nimeni pentru asta.
E Săptămâna Mondială a Alăptării și vreau să onorez povestea tuturor mamelor: care alăptează exclusiv sau nu alăptează, care hrănesc mixt, care pun la sân și dau și biberon, care nu pun copilul la sân, care pompează lapte matern sau oferă substitute de lapte matern. Care au parte de o alăptare lină, sau din contră se zbat cu exerciții, bodywork, suplimente de lactație. Care perseverează pe același drum sau care schimbă direcția. Care acum încep alăptarea și care acum o încheie.
Poveștile noastre au culori diferite, dar tabloul redă același peisaj.
Să fiți iubite și să vă iubiți!
Andreea Ola - mamă, psiholog & consultant în lactație IBCLC
