11/04/2025
M-a intrebat cineva daca am cartea asta și mi-a rămas în minte titlul. Este o întrebare care apare în noi sub multe forme. Rar se aude clar: „𝐎𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐮𝐧𝐭 𝐞𝐮 𝐬𝐮𝐟𝐢𝐜𝐢𝐞𝐧𝐭(𝐚̆)?”, dar își face loc în gânduri mai banale, de zi cu zi, cm ar fi:
„Trebuie să fiu mai calmă, copiii mei merită o mamă perfectă.”
„Dacă aș mai slăbi măcar 3 kilograme.”
„Nu merg azi, nu mă simt bine în pielea mea.”
„Poate sunt eu prea sensibilă...”
„Sigur am făcut eu ceva greșit dacă s-a răcit așa relația”
Când nu am fost văzuți cu adevărat în copilărie, când nevoia noastră de a fi iubiți necondiționat a rămas neîmplinită, ajungem să dezvoltăm tot felul de mecanisme pentru a umple golul rămas. Nu ne dăm seama atunci, dar începem să căutăm mereu confirmare din exterior. Nu pentru că suntem vanitoși, ci pentru că în adâncul nostru a rămas o întrebare nerostită: „Sunt eu suficient așa cm sunt?”
Unii o caută prin felul în care arată – își spun că dacă vor arăta într-un anumit fel, atunci vor primi atenția și aprobarea pe care n-au avut-o niciodată. Alții se concentrează obsesiv pe a fi performanți, pe a demonstra mereu cât valorează. Devin cei mai buni la școală, la job, în orice context. Nu pentru că le face plăcere neapărat, ci pentru că au învățat că valoarea lor e direct proporțională cu ceea ce „livrează”.
Dar aici apare capcana: chiar și atunci când primesc laude, când sunt apreciați, nu se pot bucura cu adevărat. Pentru că undeva în interior persistă frica: „Dacă n-ar mai ști ce fac, le-ar mai păsa de cine sunt eu, pur și simplu?” Așa apare senzația aceea de fals, de impostură. Știi că ai făcut lucrurile „bine”, dar nu simți că ai fost văzut pentru cine ești, ci pentru ceea ce ai produs.
Și de aici pornesc multe traiectorii – poate devi omul care îi ajută pe toți, mereu disponibil, poate te faci terapeut, coach, medic, și simți că doar așa meriți iubirea și prezența celorlalți, zice Gabor Mate. Sau poate încerci să fii mereu agreabil, politicos, pe placul tuturor, în speranța că nimeni nu va pleca. Însă în acest proces, îți pui sufletul într-un colț și pui zâmbetul la înaintare.
Ce numim adesea „personalitate” e, de fapt, o armură croită din nevoile noastre neîmplinite. E modul nostru de a face față. Dar vine un moment în care nu mai merge. Oboseala, anxietatea, burnoutul, poate chiar boala – toate vin ca semne că ceva nu mai poate fi ignorat.
Să te întrebi „Cine sunt eu, dincolo de roluri, de performanță, de ceea ce fac pentru ceilalți?” e începutul unui drum greu, dar adevărat. Și curajos. Pentru că a renunța la mască înseamnă să crezi că ești demn de iubire și fără ea.
