01/04/2026
Astăzi m-am întors pentru ultima dată în biroul în care mi-am petrecut ultimii 10 ani.
Nu pentru nostalgie, nu pentru îndoieli, ci pentru a închide, așa cm trebuie, lucrurile începute de mine.
Au fost ani grei, ani în care am crescut, am învățat, am dus pe umeri responsabilități pe care mulți le evită. La 29 de ani eram deja șef de serviciu. Nu pentru că “așa a fost să fie”, ci pentru că am muncit mai mult decât era confortabil pentru majoritatea.
Aproximativ 1500 de autopsii, peste 3500 de documente medico-legale începute și finalizate.
Nu sunt doar cifre. Sunt nopți nedormite, decizii grele, presiune constantă și o responsabilitate pe care puțini o înțeleg cu adevărat.
Când am luat această decizie, unii colegii au zâmbit și mi-au spus, ușor ironic: „Tot te vei întoarce…”
Adevărul? Nu cred.
Din noiembrie am ales să renunț la un salariu de peste 5000€ net/lună de la stat. O decizie pe care mulți nu ar avea curajul să o ia. Și știți ceva? E bine, chiar foarte bine. M-am bucurat de momente frumoase alături de familia mea, am muncit în ritmul și în stilul meu, pentru că uneori, adevăratul câștig nu este stabilitatea, ci libertatea. Libertatea de a construi altceva, mai mare, mai al tău.
Poate că am atins un vârf în sistem, poate că pentru unii acela era „destinația”. Pentru mine, a fost doar un punct de plecare.
Urmează un drum nou, în privat. Cu mai multă independență, cu viziune, cu proiecte care nu mai au limitele unui sistem.
Tot ceea ce am învățat în acești ani nu va rămâne doar pentru mine, va merge mai departe — în workshopuri, în prezentări, către oameni care vor să învețe cu adevărat.
Nu plec pentru că nu mai puteam, plec pentru că pot mai mult. Uneori, asta e cea mai grea alegere, dar și cea corectă.
Deși este 1 aprilie, este o postare cât se poate de serioasă.
Astăzi mi-am permis să îi privesc în ochi pe toți, de la femeia de serviciu, până la colegul rămas în locul meu. Scriu asta pentru că unii mai ies și pe ușa din spate, la final…