20/05/2024
Uneori, dorința de transformare poate veni din neacceptarea unor părți din noi, dintr-o reprimare sau suprimare a lucrurilor care ne dor.
Cu siguranță, este esențial în supraviețuirea și evoluția noastră să ne dorim să schimbăm circumstanțele care ne provoacă disconfort sau suferință. Este un instinct necesar să poți fugi de un prădător întâlnit în pădure, să poți ieși dintr-o încăpere în flăcări, să îți cauți un loc de muncă mai bun dacă ai nevoie de mai multe resurse financiare, să faci sport dacă nu te simți în formă, să scapi de anumite plante care îți pot invada grădina și impacta astfel celelalte specii, și lista poate continua.
Dar ce se întâmplă când ni se pare că există aspecte ale noastre de care trebuie să fugim, sau pe care e necesar să le izolăm ridicând ziduri de nepătruns, împingându-le undeva, la marginea conștiinței?
Ni se pare imposibil ca altcineva să poată privi către acele părți din noi fără să simtă dispreț, fără să ne respingă, fără să ne reconfirme fricile cele mai profunde. Pentru a ne proteja, adeseori de repetiția unor evenimente pe care le-am trăit deja, evităm noi înșine să privim în acele direcții.
CE CONSTRUIM CÂND FUGIM
Construim alte identități: demne de respect, statut, de apartenență și iubire; identități îmbrăcate în costumele despre care mediul ne spune că ar fi acceptabile. Putem trăi cu impresia că dacă ne străduim suficient de mult, vom găsi soluția magică, vom atinge scopul ultim. Vom fi atunci, doar atunci, suficient de buni și ne vom putea accepta.
Pentru unii, acest lucru poate fi echivalent cu acumularea unor resurse materiale semnificative (este greu de definit, în această epocă, ce este suficient?), cu “obținerea” corpurilor perfecte, fără urme de îngrășare și îmbătrânire. A unei poziții cât mai înalte pe scara ierarhică. Acumularea de cunoștințe menite să impresioneze semenii poate fi și ea încadrată aici. Acumularea de experiențe spirituale în căutarea iluminării (percepută în mod eronat de mulți ca fiind echivalentul extazului, în care durerea dispare). Și lista poate continua la nesfârșit.
Nu vreau să fiu înțeleasă greșit, am toată admirația pentru acele abilități pe care le dezvoltă oamenii în procesul de creștere personală și realizare a scopurilor pe care și le propun. Pentru dedicarea, efortul, măiestria lor. Este necesar ne dezvoltăm abilitățile și poate avea o semnificație profundă pentru noi să ne demonstrăm că putem face lucruri. Nu sugerez sub nici o formă să mergem la polul opus, în care suntem dezinteresați de toate. Sunt și persoane care aleg renunțarea drept cale. Întrebarea din spatele oricărei acțiuni e: de ce? Orice construim pe un fundament slab are șansa să devină dezechilibrat.
FUNDAMENTUL SLAB
Rușinea internalizată este parte din acest fundament slab. Conflictul interior. Lipsa colaborării dintre nenumăratele noastre părți interne. Refuzul de a ne privi în adânc și a vedea cine suntem, pe de-a întregul. Refuzul de a explora ce stă în spatele diverselor elemente despre care credem că sunt “Eu”: dorințe, nevoi, frici, obiceiuri, construcții mentale, semnificații pe care le atribuim lucrurilor, concepte de sine.
Ne putem afla în negare și după ani întregi de terapie, vizitat workshop-uri de mindfulness, practici spirituale, dezvoltare personală și așa mai departe. Pentru că în adânc, încă fugim. Nu suntem gata să îmbrățișăm durerea cu compasiune și să spunem: da, doare. Da, este greu. Da, sunt părți din mine care nu au știut mai bine atunci. Sunt părți din mine care m-au sabotat încercând să mă ajute. Sunt părți din mine care sunt vulnerabile și nu știu (încă) cm să le ajut. Sunt părți din mine care au nevoie de informații sau sprijin. Sunt părți din mine care țin să domine. Sunt părți din mine care își doresc lucruri pe care alte părți le condamnă. Sunt părți pe care nu le pot privi fără să fiu copleșit de rușine.
Neînțelegând și neputând face spațiu pentru toate aceste părți, pentru lucrurile nerezolvate din interiorul nostru, menținem schisma interioară. Cum ne putem aștepta atunci să trăim într-o lume în care există armonie și respect pentru toate ființele, când purtăm războaie interne în fiecare zi?
CE PROVOACĂ CONFLICTUL?
Cum v-ar spune orice specialist care studiază dinamica conflictului în diferite contexte (relații la nivel individual și sistemic) problema nu este conflictul în sine, nu este faptul că părțile au scopuri, nevoi și păreri diferite. Exprimarea diferențelor este chiar necesară pentru orice relație sănătoasă. Problema este lipsa abilităților de a ajunge la masa negocierilor și a înțelege de ce fiecare parte face ceea ce face, simte ceea ce simte și de ce ar fi nevoie pentru a găsi o soluție benefică pentru întregul sistem.
Fără îndoială, există oameni și situații toxice. Este mult mai dificil să negociezi atunci. Însă și atunci poți înțelege bagajul care împinge o anumită persoană sau un anumit grup către abuz; înțelegerea “inamicului“ în această situație ne poate ajuta să găsim strategia necesară pentru reinstaurarea propriei siguranțe și găsirea unor soluții sustenabile pe termen lung.
În ceea ce privește lumea noastră interioară, știu din proprie experiență, și din lucrul cu ceilalți, cât de greu poate fi să acceptăm ceea ce pare inacceptabil și să aducem armonie în zonele de conflict ale psihicului.
CE FACEM CU CEEA CE PARE INACCEPTABIL?
Ce facem cu părțile distructive din noi? Ce facem cu acele părți față de care simțim rușine? Cu acele părți vulnerabile? Cum le putem accepta? Cum le ajutăm? Cum le aducem în lumină fără a ne pune în pericol? Indubitabil, sunt acțiuni în care nu am vrea să ne (mai) angajăm, sunt experiențe pe care nu am vrea să le retrăim. Avem toată dreptatea să ne dorim să abordăm aceste lucruri cu atenție sporită și fără a ne pune în pericol siguranța.
Răspunsul: este necesar să înțelegem că fiecare parte din noi are un rol. Iar uneori părțile iau roluri extreme pentru că nu văd altă soluție. Scopul nostru este să înțelegem ce rol au, ce încearcă să facă angajându-se în anumite comportamente și să stabilim un dialog cu ele, prin care, în mod treptat și fără presiune, ajungem să lucrăm împreună pentru binele întregului sistem. Desigur, lucrurile nu sunt neapărat simple, iar calea către colaborarea internă nu e mereu una directă.
Este o muncă continuă în care dăm la o parte strat după strat pentru a ajunge la esența noastră. Și a lăsa acea esență (Sinele nostru) să aducă lumină în toate acele încăperi și colțuri uitate, înghețate, respinse. O dată ce vedem și ajungem să cunoaștem cu adevărat toate aceste aspecte, este mai puțin probabil să fim dominați de ele. Astfel ne reîntregim. Astfel, devenim capabili să trăim o viață autentică și plină de sens, plină de compasiune, respect și grijă atât față de noi înșine, cât și de tot ceea ce ne înconjoară.
Pentru mine, studiul IFS (Sistemelor Familiare Interne), în care m-am angajat recent, a reprezentat o piesă de puzzle importantă, venită să completeze ceea ce am învățat și trăit în propriul proces de autocunoaștere. Acest instrument poate oferi acces direct către conținuturi ale psihicului aflate la nivel profund. Mai mult decât atât, poate facilita stabilirea unor relații mai bune între Sine și părțile noastre interne, precum și a colaborării dintre părți și nu în ultimă instanță, reintegrarea lor de către Sine. Astăzi vreau să îți propun și ție să descoperi puterea acestui instrument, alături de multe altele pe care le folosesc în munca mea.
Dacă ești curios și îți dorești să afli mai multe detalii despre IFS și despre cm putem lucra împreună, contactează-mă printr-un mesaj trimis pe pagină sau la psihologcristinarevenco@gmail.com
, , ,
