30/10/2025
Scrisoarea Andreei
Ai apărut în viața mea ca o glumă proastă. Cred că a fost singura oară în viața mea când am intrat într-un un cabinet medical plină de încredere. Eram convinsă că totul e în regulă. Cum putea fi altfel din moment ce îmi făceam controalele cu precizia unui ceas elvețian? Și totuși... Mi-ai arătat că viața e plină de surprize. Avem impresia că putem controla totul când, de fapt, nu controlăm nimic. Am aflat că s-ar putea să existe o ,,mică problemă" după o zi plină de evenimente neprevăzute. Parcă ceva încerca să mă pregătească. Un tramvai luat în direcția opusă, aglomerație, multe neplăceri la muncă. Apoi ai apărut tu. Mai are rost să spun cm totul a picat pe un plan magnific de secundar? Cum lumea mea părea că începe să se dărâme, iar eu stăteam pur și simplu în mijlocul dezastrului, încercând să înțeleg ceva? Nu, nu are rost. Știi prea bine asta, doar e opera ta. Mi-ai arătat într-o secundă cm eu nu controlez nimic. Absolut nimic. Mi ai luat toate fricile și nemulțumirile de până atunci și ai dat cu ele de toți pereții. Mi-ai arătat că lucrurile importante sunt altele, de multe ori, fix cele pe care le ignorăm. Mi-am dat seama că mă concentram atât de mult pe ce nu mergea în viața mea și întorceam spatele lucrurilor care mergeau. Pierdeam din vedere ce aveam în favoarea celor care, credeam eu, că îmi lipseau. Apoi... A venit frica. Una intensă, atât de profundă încât mă simțeam paralizată. Ca un nisip mișcător. Simțeam că mă scufund, dar nu puteam face nimic. Orice încercare de a salva ceva mă arunca și mai adânc în valurile fricii. Nu mai puteam să merg, nu mai puteam să înot. Pur și simplu încercam să plutesc. Zile întregi am încercat să ignor. Am sperat că dacă mă prefac, dacă mă comport ca și cm nu ar fi nici o problemă, o să te plictisești și o să pleci. Apoi, în așteptarea rezultatului de la biopsie, te am botezat Beni. Benign. Speram că ești doar o mică rană, apărută din senin, o mică neplăcere în avalanșa de stres din ultima perioadă. Mi-ai spulberat și iluzia asta. Am primit rezultatul seara târziu. Eram acasă, după o zi superbă de octombrie. Îmi amintesc cm mergeam spre casă, soarele strălucea în cel mai frumos apus pe care mi-l amintesc și mă gândeam ,,Nu are cm să se întâmple ceva rău într-o zi atât de frumoasă ". Puncte din nou pentru tine. Mi-ai demonstrat, din nou, cât de tare mă înșelam. Mi-ai distrus și ultima iluzie, ultima speranță că, dacă te ignor, o să pleci. Atunci m-ai obligat să încep lupta. Nu știam exact ce arme trebuie să aduc și nici unde urma să ne batem, dar știam că trebuie să ies cu bine din asta. Am știut, în timp ce îmi fugea pământul de sub picioare și începeam să tremur în frisonul care m-a scuturat toată noaptea că trebuie să fiu bine. Indiferent ce ar însemna asta și indiferent ce ar trebui să fac pentru asta. În secunda în care am îmbrățișat-o pe mama, dărâmată de durerea că singurul ei copil, fiica ei iubită mai presus de orice pe lumea asta primește diagnosticul ăsta, în momentul în care i-am promis ei că o să fiu bine, am știut că asta este cea mai importantă promisiune din viața mea. Pe asta o să o țin, indiferent ce o să mă coste. Au început analize, investigații, înțepături, substanțe de contrast, termeni pe care nu îi înțelegeam. M-ai obligat să pun întrebări grele și să primesc răspunsuri dureroase. M-ai obligat să îmi privesc viața și să accept că, poate, nu o să fie exact ce am visat. Că, poate, va trebui să renunț la anumite lucruri. Că va trebui să învăț să trăiesc în incertitudine. Că, poate, unele lucruri nu le voi mai putea avea. Sau, poate, viața îmi va mai rezerva surprize, de data asta plăcute. În mijlocul haosului, m-ai învățat să cad în genunchi și să plâng. Să îl redescopăr pe Dumnezeu și să Îi vorbesc, nu ca să Îl acuz, ci să Îi cer ajutorul. Să îl las pe El să hotărască ce merit și ce nu. Să mă ajute să accept, în situația în care lucrurile nu ar fi mers așa cm mi-aș fi dorit. Datorită ție, am intrat într-o biserică. Am înțeles că poți primi ajutor, dacă îl ceri. L-am cerut și au început să apară în jurul meu oameni care păreau trimiși de undeva de sus. Am înțeles că, cineva, acolo sus nu îmi dă mai multe decât pot să duc. Așa că am plâns, m-am împiedicat, am căzut, apoi m-am ridicat cât am putut și am mai făcut un pas. Din aproape în aproape, am ajuns la cea mai grea decizie. Am sperat să primesc vești bune, dar m-am pregătit pentru vești proaste. Mi-ai luat un sân și multe iluzii. Mi-ai arătat cine este suficient de puternic pentru a putea trece cu mine prin furtuna asta și cine fuge repede spre un loc cu mai mult soare. Mi-ai pus în față toți demonii mei și m-ai obligat să îi privesc pe fiecare în parte.
Adevărul este că te-am urât. Dacă aș spune acum că te iubesc, ar fi o mare minciună. Probabil că nu te voi iubi niciodată. Dar astăzi pot să recunosc faptul că m-ai învățat multe. Ai fost precum profesorul exigent pe care nu îl agreezi foarte tare în școală, dar după ani și ani îți dai seama că este cel de la care ai învățat cele mai multe lucruri. Nu l-ai iubit, dar ajungi, în timp, să îl respecți și, poate, în anumite momente, respectul este o altă formă de iubire.
Nu cred că există om care să treacă prin viață și să rămână întreg. Fiecare dintre noi purtăm diferite răni. Unele se văd, altele doar se simt. Tu o să fii întotdeauna una dintre cele mai mari răni ale mele. Dar, cu fiecare zi care trece, te transformi din ce în ce mai mult într-o amintire. Un fel de ,,a fost odată".
Viața după diagnostic are mai mult sens și, deși mi-ar fi plăcut să nu trec prin asta, acum încerc să scot ce e bun dintr-o experiență grea. Fiecare zi care trece mă aduce din ce in ce mai aproape de mine, cea nouă și, deși îmi este dor de mine cea din trecut, abia aștept să o cunosc pe Andreea nouă.
