24/03/2026
Credem că ceea ce ni s-a întâmplat cândva „a trecut”. Dar corpul și mintea noastră nu funcționează după aceeași logică liniară.
Din perspectivă psihoterapeutică, trecutul nu dispare — el se organizează în tipare. În reacții rapide, în emoții care par disproporționate, în alegeri pe care nu ni le explicăm pe deplin. Nu pentru că „e ceva în neregulă cu noi”, ci pentru că sistemul nostru psihic a învățat, la un moment dat, cm să se adapteze.
Mecanismele de adaptare din copilărie sunt, adesea, inteligente și necesare. Un copil care nu se simte în siguranță poate deveni hipervigilent. Unul care nu este auzit poate învăța să tacă sau, dimpotrivă, să caute validare constantă. Aceste strategii nu sunt defecte — sunt forme de supraviețuire emoțională.
Problema apare atunci când ceea ce ne-a protejat cândva începe să ne limiteze în prezent. Când evitarea devine izolare. Când nevoia de control ascunde anxietate. Când apropierea activează teamă, nu siguranță.
Din punct de vedere științific, aceste tipare sunt susținute de circuite neuronale consolidate în timp și de amintiri emoționale stocate implicit, nu neapărat accesibile conștient. De aceea, uneori „știm” rațional că suntem în siguranță, dar nu „simțim” asta.
Psihoterapia oferă un spațiu în care aceste reacții pot fi înțelese, nu judecate. În care putem face diferența între trecut și prezent. În care învățăm, treptat, să răspundem diferit — nu din reflex, ci din alegere.
Vindecarea nu înseamnă să devenim altcineva.
Înseamnă să nu mai fim conduși, în mod inconștient, de ceea ce a fost cândva necesar pentru a supraviețui.
Și poate, pentru prima dată, să ne oferim nouă înșine ceea ce am avut nevoie atunci.
Cu sustinere,
Psihoterapeut Nicoleta Ionica
0724 273 990