22/10/2025
Partea 3 – Despre kryptonita salvatorului și riscul loialității emoționale paralizante
Persoanele cu atașament dezorganizat și trăsături narcisice pot deveni cel mai periculos tip de partener pentru cineva obișnuit să salveze, pentru că par tot ceea ce salvatorul a căutat dintotdeauna: intensitate, profunzime, inteligență emoțională și o durere care cere înțelegere. Se apropie cu o sinceritate aparentă, vorbesc despre traume, despre cât au fost răniți, despre relațiile în care au fost trădați, umiliți sau abandonați. În primele conversații, par oameni care știu să simtă și să se confeseze, iar pentru cineva care a crescut cu ideea că iubirea înseamnă să repari, întâlnirea cu acest tip de fragilitate devine aproape magnetică.
Narcisicul cu atașament dezorganizat vorbește despre suferința lui într-un mod teatral și plin de detalii menite să-i construiască imaginea de victimă lucidă. Spune fraze de genul: „nu am cerut niciodată prea mult, doar sinceritate”, „am oferit totul și am primit dispreț” sau „nu mai am încredere în oameni, dar cu tine e altfel”. În timp ce vorbește, lasă impresia unei dureri reale, însă în spatele acestei narațiuni există o nevoie de control prin milă și loialitate. Toți cei din jurul lui sunt descriși drept ingrați, egoiști, instabili. Despre foști parteneri, folosește un ton amestecat de eleganță și acuzație, menționând mereu că „nu vrea să vorbească urât, dar faptele vorbesc de la sine”. Imaginea celuilalt este astfel compromisă subtil, iar ascultătorul este invitat să devină aliatul moral al celui care spune povestea.
Salvatorul intră în acest joc emoțional fără să-și dea seama. Simte compasiune, se regăsește în cuvintele celuilalt, își amintește propriile momente de nedreptate și, fără intenție, începe să ofere reparația pe care el însuși nu a primit-o niciodată. Ascultă, înțelege, răspunde cu blândețe, aduce argumente, se implică. Narcisicul simte imediat disponibilitatea și o transformă într-o scenă permanentă de confirmare. Când apare prima distanță, primul semn de oboseală sau neconcordanță, schimbă tonul. Poate spune: „nu știam că și tu vei ajunge ca ceilalți” sau „mă doare să văd că îți pierzi profunzimea”. Prin astfel de fraze, rănește, dar păstrează imaginea de victimă nobilă, iar tu, prins între vinovăție și dorința de a fi înțeles, revii să-l liniștești.
În momentele de conflict, intensitatea devine instrument de dominație. Narcisicul nu urlă mereu, uneori doar tace. Tăcerea lui este încărcată de reproș, iar privirea transmite dezamăgire și superioritate morală. Alteori vorbește calm, cu o durere aproape sfântă, spunând: „nu te mai recunosc” sau „mi-e teamă că te pierd în ceva ce nu mai înțeleg”. Aceste formulări nu cer apropiere, ci restabilirea controlului. În acel moment, tu îți pierzi autonomia emoțională, încercând să recâștigi un echilibru care nu a existat niciodată. Îți justifici reacțiile, îți analizezi tonul, îți ceri scuze pentru lucruri pe care nu le-ai făcut, doar pentru a readuce liniștea.
Cum arată acest tip de narcisism în diferite forme de relație
Narcisismul dezorganizat este una dintre cele mai confuze și epuizante structuri relaționale, deoarece conține simultan trăsături grandioase, reactive și ascunse. Persoana poate părea în același timp fragilă și autoritară, vulnerabilă și dominantă, seducătoare și critică. Într-un moment îți oferă senzația de apropiere autentică, iar în următorul devine distantă, moralizatoare sau dezamăgită. În spatele acestor oscilații se află o fragmentare profundă, în care atașamentul este atât de instabil încât iubirea se confundă cu controlul, iar apropierea cu pierderea puterii. Pentru partenerul cu o rană de nedreptate și tendință de salvator, acest tip de relație devine aproape magnetică. La început pare familiară, profundă, „adevărată”, pentru că reproduce inconștient dinamica învățată din copilărie și anume iubirea trebuie câștigată, loialitatea trebuie dovedită, echilibrul ori e inutil și nu contează, deoarece relațiile sunt doar o formă de agregare pentru care nu se depune efort, ori trebuie menținut cu orice preț.
În relația părinte–copil
Părintele cu trăsături narcisice dezorganizate alternează constant între rolul de protector și cel de victimă. Într-o zi se arată fragil, rănit de lume, nedreptățit; în alta, devine moralizator, superior, convins că știe ce este bine pentru copil și deține adevărul absolut. Copilul trăiește în această dualitate continuă, neștiind niciodată dacă urmează un moment de apropiere sau unul de respingere. În spatele acestei instabilități se ascunde o nevoie profundă de control emoțional, în care iubirea se oferă și se retrage ca o recompensă. Copilul învață să se adapteze, să tacă, să anticipeze, să simtă stările celuilalt înainte să le exprime, să nu mai exprime nevoile proprii. Uneori părintele e “generos”și acceptă și cere să vadă emoția copilului, adesea îl atacă atunci când acesta exprimă emoție. În familiile unde mama se arată fragilă și tatăl abuziv sau absent, fiica devine protectorul mamei, confidenta și stabilitatea emoțională a acesteia. Ea preia inconștient o misiune morală: să o salveze pe mama. Astfel, identitatea ei se formează în jurul ideii că iubirea înseamnă să repari. În viața adultă, acest copil devenit salvator va repeta aceleași mecanisme, pentru că dezorganizarea i-a fost familiară și i-a definit noțiunea de siguranță.
În relațiile romantice
În relațiile de cuplu, dezorganizarea capătă intensitate și teatralitate. Persoana cu trăsături narcisice poate fi, într-o zi, carismatică și pasională, iar în alta, acuzatoare sau distantă.Simți că de la o relație susținută și echilibrată, poți pierde absolut totul într-o clipită, dacă faci un pas greșit. Spune că vrea sinceritate, dar se teme de vulnerabilitate, nu poate să primească emoție, decât dacă este totul extrem de stabilizat și e în cea mai bună formă emoțională și fizică. E iritată și reactivă în fața emoțiilor vulnerabile sau inconfortabile, nu poate să le vadă în celălalt și nu poate să le simtă. Le-a simțit prea mult în copilărie și preferă lipsa emoției și disociere, uneori nici nu are amintirea acestor emoții simțind că a trăit o copilărie”normală și fericită”. Este indisponibil emoțional, dacă nu i se oferă extrem de vizibil siguranță și iubire. Oferă validare și siguranță doar în reciprocitate, nu ca fond de relație. Când este în modul grandios, se poziționează ca lider emoțional, pretinzând loialitate și admirație. Când trece în modul vulnerabil, devine victimă, acuzându-te că nu ești atent la nevoile lor, că nu le simți emoția, că nu ești suficient de empatic sau prezent. Adesea rolul e victimă apare imediat ce tu manifești o emoție vulnerabilă sau o nemulțumire în relație, reacționând în “autoapărare”. Alternanța dintre aceste poziții creează o disonanță permanentă, confuzie și ambiguitate. Nu mai știi dacă ești într-o relație care e sigură, oferă respect și valorificare sau într-una care te golește de resurse, simți mereu că ai greșit ceva și că e ceva defect la modul în care tu te manifești. Iubirea devine un teren imprevizibil, o scenă de echilibru între vinovăție și speranță, preiei adesea rolul celui care echilibrează și menține siguranța. Dacă nu se spune că e în mâinile tale soluția, ajungi tu să simți asta, deoarece îți aduce familiarul din trecut. Oamenii care nu au trăit cu părinți narcisici sau cu atașamente deficitare, nu pot sta în relații cu persoane cu atașament dezorganizat, fără să simtă că se pierd pe sine,. În momentele de retragere, apare dinamica caracatiței, încerci să te desprinzi din “îmbrățișare”, dar fiecare braț al legăturii emoționale se prinde din nou: promisiunea, mila, vinovăția, intensitatea, speranța. Într-o zi e omul care spune că ești incredibil și unic, în alta e cel care te judecă pentru nevoia de claritate. Această alternanță constantă între grandios și ascuns creează o legătură toxică, menținută prin confuzie și speranța că va ajunge să fie tot mai mult dinamica”binelui”decât cea a dezechilibrului..
În relațiile de prietenie
În prietenii, dezorganizarea se manifestă printr-o apropiere rapidă, intensă, urmată de perioade de răceală inexplicabilă. Narcisicul cu trăsături dezorganizate te face să crezi că ești persoana care îl înțelege cu adevărat. Se confesează, îți vorbește despre durerea lui, despre cât a fost rănit, despre momente intime din viață, invitându-te prin onestitatea sa să faci la fel. Începi să te simți important, empatic, util și apreciat. După un timp însă, relația devine unilaterală. Devii cel care ascultă, care liniștește, care repară. Legătura e unidirecțională, vizibil, dacă spui ceva, adesea discuția pare că e empatică și promite reparație, apoi în acea zi, in câteva zile sau săptămâni, persoana revine cu “am stat și m-am gândit la ce am discutat”și aduce o cu totul altă perspectivă, în care tu ești vinovat aproape integral de ceea ce ai simțit sau s-a întâmplat. Când îți exprimi propriile nevoi, apare critică, atac sau deconectare emoțională. Aici apare din nou pericolul triangulație și o frică permananetă de ce se va întâmpla dacă vei fi tu de partea “rea”a relației, deoarec în confesiunile sale, îți va arăta ca”vulnerabilitate”, ceea ce poate face ca să își nimicească”inamicii”. Dacă te îndepărtezi, se reactivează vulnerabilitatea lui și vinovăția ta, totodată cu identificarea ta ca potențial de pericol în celălalt. „Nu credeam că mă vei răni și tu”, sau”Știam că aici se va ajunge”, va spune, și te simți dator să revii pentru a repara această confuzie. Este o prietenie în care afectul celuilalt se schimbă în funcție de disponibilitatea ta, nu de reciprocitate și dacă nu ești disponibil, îți vor spune că ești fals și i-ai mințit până atunci iar tu vei vrea să elimini suferința, confuzia, și vei reveni la justificare și reparatoriu, vei veni să salvezi și să protejezi. Vei înțelege mereu “de ce e așa”, pentru că ei îți spun cât de greu le-a fost până atunci și nu vrei vrea să îi dezamăgești și tu. De fiecare dată când vrei să pui o limită, sau te zndepărtezi, apare o nouă formă de apropiere: un mesaj, o confesiune, o ancorare emoțională. Dezlipești un braț, dar celelalte reapar, pentru că dezorganizarea produce haos emoțional, iar haosul menține dependența iar relația de prietenie începe să se simtă mai complexă și parcă simulează o relație romantică, cu mult mai multe valențe personale și mult mai multe responsabilități în gradul de loialitate.
În relațiile profesionale
În spațiul profesional, narcisismul dezorganizat devine o scenă subtilă de putere emoțională, unde imaginea de lider vizionar acoperă o nevoie profundă de control și validare constantă. Persoana pare implicată, inspiratoare, dedicată, vorbește despre valori, integritate și viziune, dar aceste concepte sunt instrumente, nu repere reale. În spatele entuziasmului aparent există o anxietate permanentă legată de statut, o teamă de a nu fi eclipsată, o nevoie de confirmare care nu se stinge niciodată. În fazele grandioase, își impune prezența prin discurs, charismă, gesturi calculate. Pare că oferă direcție, dar de fapt cere supunere emoțională. Așteaptă recunoștință, nu colaborare, iar dacă nu o primește, devine distantă, ironică, moralizatoare. Când trăsăturile vulnerabile preiau controlul, tonul se schimbă. Se victimizează, se plânge că nu este înțeleasă, că munca ei nu este apreciată, că echipa o dezamăgește. Începe să vorbească despre sacrificiu și singurătate, dar fără introspecție reală. În această fază, creează un câmp de vinovăție colectivă, în care ceilalți ajung să se justifice, să o liniștească, să-și dovedească loialitatea. Într-o zi te ridică, în alta îți explică subtil cât de mult ai greșit. Oscilația permanentă între putere și fragilitate menține mediul într-o stare de tensiune continuă. Colegii nu mai știu dacă trebuie să o admire, să o consoleze sau să se ferească de ea. Fiecare cuvânt devine un risc, fiecare limită sau proiect personal poate fi perceput ca pe o potențială trădare. Pe termen lung, climatul psihologic din jurul unei astfel de persoane devine toxic. Oamenii încep să se autocenzureze, să se teamă să propună idei, să-și reducă autonomia. În acest tip de dinamică, nu poate exista parteneriat real, pentru că orice manifestare de independență este percepută ca o amenințare. Autonomia celorlalți activează teama de pierdere a controlului, iar teama este rapid transformată în atac: colegii autonomi sunt marginalizați, criticați, subminați în mod subtil. Li se atribuie intenții false, li se pune la îndoială loialitatea, sunt prezentați ca instabili sau egocentrici. În structurile conduse de un lider cu trăsături narcisice dezorganizate, conflictul nu este o excepție, ci o metodă de menținere a controlului. Persoana cu astfel de trăsături are o capacitate remarcabilă de a modela percepțiile celorlalți. Într-un context public, se arată calmă, echilibrată, empatică, în culise, folosește alternanța între empatie și critică pentru a destabiliza, pentru a menține ceilalți într-o stare de nesiguranță și de serviabilitate Creează confuzie, iar confuzia devine forma supremă de control. Sub aparența competenței și a viziunii, narcisismul dezorganizat nu construiește echipe, construiește sisteme de dependență. În astfel de medii, energia nu circulă liber între membri, se scurge într-o singură direcție: spre cel care are nevoie să fie oglindit, admirat, confirmat iar a lucra în astfel de dinamici e o formă de captivitate profesională.
În relațiile de putere și autoritate
În relațiile de putere și autoritate, narcisismul dezorganizat devine o formă rafinată de influență, construită pe seducție morală și pe alternanțe subtile între autoritate și fragilitate. Persoana cu astfel de trăsături pare ghidată de principii nobile, vorbește despre echilibru, despre dezvoltare, despre viziune, dar toate aceste concepte sunt filtrate prin nevoia ei de a fi venerată. Imaginea publică este impecabilă, iar comportamentul aparent calm și înțelept maschează o structură profund instabilă, care nu tolerează autonomia sau contradicția. Când este admirată, emană o liniște care impune respect, iar această liniște devine liantul care leagă oamenii în jurul ei. În realitate, nu e liniște, e control emoțional. Când este contrazisă, dezorganizarea își arată adevărata natură. Persoana devine ironică, distantă, uneori glacială. Nu reacționează prin furie evidentă, ci prin tăcere încărcată și dezamăgire. Creează un climat de vinovăție, în care ceilalți simt că au greșit doar pentru că au avut o opinie diferită. Spune fraze care par inofensive :„mă așteptam la altceva de la tine”, sau”mă așteptam la asta”„mă surprinde că gândești așa”, „mi-e greu să te mai recunosc” ,”Ți se pare normal să reacționezi așa?” dar fiecare dintre ele lovește în aceeași direcție: subminează siguranța emoțională și restabilește ierarhia. Narcisismul prezent în forme de atașament dezorganizat este o formă de haos emoțional travestit în profunzime. Persoana care îl trăiește trece continuu de la superioritate la victimă, de la calm la furie, de la iubire la control, iar cel care o iubește ajunge să nu mai distingă între afecțiune și dependență. În spatele disonanței se află mereu o luptă pentru control, o frică de abandon și o incapacitate de a rămâne stabil într-o conexiune reală. Pentru salvator, această relație este un cerc care nu se închide niciodată. Fiecare retragere reactivează vinovăția, fiecare distanță reaprinde empatia, fiecare limită atrage o nouă reconstrucție a dinamicii relaționale.În aceste relații, loialitatea nu se cere explicit, se testează. Persoana creează permanent momente în care ceilalți trebuie să dovedească fidelitate. Poate vorbi despre greșelile unui fost colaborator, despre cm a fost trădat, despre cât de mult a oferit și cât de puțin a primit. Prin aceste povești, instalează un mesaj nespus: trădarea e posibilă, iar recunoștința e obligatorie. Oamenii din jur ajung să își calibreze fiecare reacție pentru a nu ajunge „următorii” din poveste, astfel se formează o cultură a prudenței, a tăcerii elegante și a supunerii deghizate în respect.E celebra expresie”asta e, știi cm e el, ori accepți, ori pleci”, O îndulcire a relației de tipul “My way or the highway”. Persoana cu putere dezorganizată are nevoie de devotament, nu de parteneriat, de confirmare, nu de echilibru. Pentru cei care trăiesc sub influența unei astfel de autorități, procesul este lent și confuz. La început, se simt văzuți, privilegiați, recunoscuți. Mai târziu, încep să trăiască anxietatea pierderii acestei validări. Își reglează emoțiile după stările liderului, devin atenți la semnele subtile care anunță dezamăgirea, se simt mereu pe marginea greșelii, mereu la un pas de a pierde relația. Cu timpul, nu mai gândesc liber, gândesc în termenii acceptabilului emoțional. Nu se mai supun din respect, o fac din frica de a nu fi excluși, frica de a nu fi retrași din lumina binevoitoare a celui care “i-a ales”, pentru că erau valoroși iar acum ei mai sunt valoroși doar rămânând aleși.
Pe termen lung, această dinamică devine o formă de intoxicare psihologică. Salvatorul ajunge să trăiască în funcție de stările interlocutorului, să prevadă momentele de retragere, să ofere reparații înainte să fie cerute, să-și scuze propria epuizare prin expresii precum „are și el traume” sau „nu e el însuși când se simte rănit”., va accepta mult mai mult decât ar trebui să accepte și pentru că s-a redus deja adesea pe sine, se va simți prost sau îi va fi frică să spună ce nevoi are, devenind o extensie emoțională a persoanei cu care e în acest tip de relație. Ești practic transformat în plantă parazitară, nu mai poți să părăsești trunchiul copacului, dar măcar ești orhidee, nu licheni. Chiar dacă nu ai această tipologie, înveți că tu exiști doar datorită și prin cel care te-a lipit de trunchi, și cu cât mai mult stai în astfel de relații, cu atât mai mult asta devine realitatea în sine.(Metafora nu e chiar identică, nu se transformă ceea ce e omul, doar devine tot mai condiționat și e transformat tot mai mult în resursă).
Cei care trăiesc mult timp în această dinamică ajung să-și piardă reperele, să se îndoiască de propriile percepții, să creadă că sunt prea exigenți, prea dificili, prea calzi, prea reci, prea mult, prea pretențioși, prea neatenți etc. Își pierd contactul cu propriile nevoi, cu limitele lor și ajung să confunde iubirea cu îngrijirea necondiționată. Interlocutorul alimentează acest proces prin detalii care mențin ambiguitatea morală: spune că nu vrea să fie idealizat, dar se comportă ca și cm merită asta, afirmă că iubește autenticitatea, dar pedepsește orice formă de autenticitate care nu îi flatează.
Eliberarea din acest tipar începe în clipa în care salvatorul înțelege că relațiile noastre nu trebuie să aibă un preț moral, că empatia nu înseamnă auto-anulare. Nu trebuie să dovedești nimănui cât poți duce, nici măcar ție. Ieșirea dintr-o astfel de dinamică începe în momentul în care ai încredere în ceea ce simți. Dacă pui degetul apăsat pe deformarea constantă a raportului de forțe, când realizezi că nu mai există un schimb real și echilibrat de resurse între oameni(ești dor tu resursă), vei găsi forța de a te opune.
Un om cu atașament dezorganizat nu are intenția conștientă de îți face rău, doar mecanisme rigidizate în care se va apăra constant de tine și de oricine va fi mai puternic decât ei(pentru că în trecut , cei puternici l-a făcut probabil, mult rău).
Cum scapi din îmbrățișarea caracatiței?
Îți dai voi să fi tu, să exprimi nevoi, să setezi limite sănătoase, să vorbești despre ceea ce vezi în dezechilibrul relației . Apoi începi să te miști diferit în interiorul relației, să nu mai oferi constant explicații, să nu mai cauți constant validarea nevoilor, să renunți să solidifici de unul singur structuri care nu se pot construi în colaborare și să observi ce se întâmplă atunci când nu mai compensezi în dezechilibru.
Cel mai des, caracatița se retrage, sau te aruncă, sunt însă și situații în care alege să slăbească îmbrățișarea și să contribuie echilibrat la relație, certitudinea este că indiferent de discernământ, când te-ai reîntors spre tine, dispare loalitatea paralizantă.
