Alina-Elena Orel - Psihoterapie Online

28/05/2026

De ce sunt recomandate anumite tehnici de respirație persoanelor care au de ?

În timpul unui atac de panică, persoana începe să respire prea repede sau prea profund (hiperventilație), ca parte a reacției de „luptă sau fugă”.

Când hiperventilăm, eliminăm prea mult dioxid de carbon din sânge & apare un dezechilibru între oxigen și dioxidul de carbon. Din acest motiv, apar simptome precum amețeală, furnicături, senzație de sufocare, tremur sau palpitații.

Deși persoana simte că nu primește suficient aer, problema este de fapt scăderea nivelului de CO2. Acest lucru poate reduce temporar fluxul sanguin către creier și poate accentua simptomele.

Paradoxal, senzația de lipsă de aer face persoana să inspire și mai mult, mai repede, ceea ce întreține cercul panicii.

Hiperventilația este neplăcută, dar, de obicei, nu este periculoasă. Uneori, mai rar, poate duce la stări de leșin.

Respirația lentă și controlată ajută la normalizarea nivelului de dioxid de carbon și la reducerea simptomelor.

Exemplu simplu de respirație:

-inspiră lent pe nas timp de 4 secunde;
-expiră lent timp de 6 secunde;
-repetă câteva minute.

Respirația să fie abdominală (pune o mână pe burtă și observă cm se umflă și dezumflă ușor), nu la nivelul pieptului.

Nu e obligatoriu să fie 4 secunde sau 6, dar e important ca expirația să fie mai lungă decât inspirația. Și să nu o grăbești, forțezi.

28/05/2026

Ce fain e să auzi doi bărbați vorbind public despre dificultățile emoționale prin care au trecut și despre lecțiile învățate. Eu am întâlnit destui bărbați așa, dar depinde mult de bula în care te învârți. Pentru unele femei, un bărbat capabil să vorbească deschis despre emoțiile lui pare aproape un personaj mitic, ceva ce există doar din auzite sau cu șanse de loterie să-l întâlnești.

https://alexgavriliu.ro/

22/05/2026

Riscul - Rudyard Kipling

Râzând,
Rişti să pari nebun.

Plângând,
Rişti să pari sentimental.

Întinzând o mână cuiva,
Rişti să te implici.

Arătându-ţi sentimentele,
Rişti să te arăţi pe tine însuţi.

Vorbind în faţa mulţimii despre ideile şi visurile tale,
Rişti să pierzi.

Iubind,
Rişti să nu fii iubit la rândul tău.

Trăind,
Rişti sa mori.

Sperând,
Rişti să disperi.

Încercând măcar,
Rişti să dai greş.

Dar dacă nu rişti nimic,
Nu faci nimic,
Nu ai nimic,
Nu eşti nimic.

20/05/2026

„Nu am " este una dintre cele mai frecvente afirmații / plângeri ale oamenilor și, paradoxal, una dintre cele mai greșit înțelese.

De multe ori, în spatele lipsei de motivație se află altceva.

- Depresie ușoară. Nu e vorba de „nu vreau", e vorba de „nu pot". Dacă lipsa de motivație vine la pachet cu tristețe persistentă, anhedonie (lucrurile care înainte îți făceau plăcere nu mai produc niciun sentiment), oboseală și retragere socială, e important să vorbești cu un specialist.

- Anxietate cronică. Uneori, lipsa de motivație este de fapt paralizie prin frică. „Și dacă nu iese bine? Și dacă nu sunt suficient de bun? Și dacă eșuez?" - când aceste întrebări rulează constant în fundal, creierul preferă inacțiunea ca formă de protecție. Nu pornești, ca să nu poți eșua.

- Burnout. Când un sistem nervos a funcționat la supracapacitate timp îndelungat, la un moment dat, pur și simplu se oprește. Burnout-ul nu e doar lipsă de motivație - e o epuizare profundă a resurselor. Persoana vrea să facă lucruri, dar nu are de unde. Rezervorul e gol. Motivația nu se întoarce cu un weekend de odihnă sau cu un discurs motivațional.

- Perfecționism (dezadaptativ). Paradoxal, perfecționismul nu produce performanță, produce adesea blocaj. Logica internă este: „Dacă nu pot face asta perfect, mai bine nu încep deloc." Rezultatul din exterior arată exact ca lipsa de motivație - amânare, evitare, inacțiune. Dar mecanismul din interior este frica, nu comoditatea. Frica de a greși, de a fi judecat, de a nu fi suficient de bun. Cu cât miza percepută e mai mare, cu atât blocajul e mai profund. Uneori, persoana petrece enorm de mult timp pregătindu-se să înceapă, fără să înceapă niciodată.

- ADHD. Problema nu e mereu absența motivației, ci inconsistența ei. Creierul se poate activa intens pentru lucruri care îl interesează și poate fi complet incapabil să pornească pentru altele, chiar simple. Nu e alegere, e o funcționare neurologică diferită.

- Disconfort existențial. Uneori, lipsa de motivație e un semnal că ceva nu e aliniat - valorile, direcția de viață, relațiile, munca. E un disconfort existențial real. Poate duce la depresie.

- Cauze fiziologice. Anumite dezechilibre pot produce o stare de lipsă de energie care seamănă perfect cu „lipsa de motivație". Un set de analize de bază e întotdeauna o idee bună când simptomele persistă.

Când problema e „Nu am (deloc) motivație", 'Nu mă pot motiva să..." ideal este să mergi întâi la psiholog / psihoterapeut, nu la un coach.

Coaching-ul poate fi un instrument valoros, dar nu este conceput pentru a diagnostica sau trata suferința psihologică.

Dacă în spatele lipsei de motivație se află depresie, anxietate cronică, burnout, traume sau ADHD, strategiile de coaching nu doar că nu ajută, dar pot agrava situația, adăugând presiunea de a „performa" peste o suferință netratată.

Dacă lipsa de motivație persistă sau afectează mai multe arii ale vieții tale și vine însoțită de alte simptome - oboseală cronică, tristețe, îngrijorări excesive, dificultăți de concentrare, perturbări ale somnului și alimentației, diverse alte manifestări somatice (stări de rău, amețeli, palpitații), primul pas este un psiholog și medicul de familie, nu un program de productivitate.

19/05/2026

„ nu mă ajută. Dar nu mă pot opri!"

Știi că standardele tale sunt excesiv de înalte. Știi că te epuizezi singur(ă). Semnele sunt deja prezente: oboseală permanentă, stări de agitație / neliniște, disconfort în corp (înțepături ale inimii, dureri de stomac, dureri de cap etc.).

Și totuși... nu te poți opri.

Continui să re-lucrezi același document de zece ori. Continui să îți analizezi fiecare replică dintr-o conversație. Continui să simți că nu e suficient de bine / repede, chiar și când toți din jurul tău îți spun că e foarte bine.

Perfecționismul, adesea, nu e ales conștient. Este un mecanism de supraviețuire pe care sistemul nervos l-a dezvoltat, la un moment dat, dintr-un motiv întemeiat.

Undeva în trecut - poate în copilărie, poate mai târziu - ai învățat că a fi perfect(ă), sau măcar a tinde spre perfecțiune te protejează. Te protejează de critică, de respingere, de rușine... Perfecționismul a fost, la un moment dat, cel mai bun răspuns pe care l-ai găsit la un mediu care cerea prea mult sau oferea prea puțin.

Poate că un părinte era greu de mulțumit și tu ai învățat că vei fi iubit(ă) dacă faci totul impecabil. Poate că greșelile aveau consecințe dureroase și ai învățat că cel mai sigur e să nu greșești.

Treptat, iubirea sau acceptarea devin condiționate de performanță. Treptat, a nu face greșeli devine un scut care protejează de rușine. Și așa apare perfecționismul.

Perfecționismul nu mai e necesar în prezent, dar nu poate dispărea de azi pe mâine, după ce zeci de ani a rulat în background.

Asta nu înseamnă că nu poți face mici schimbări destul de repede, cu impact vizibil asupra stării tale de bine. Treptat, vei învăța să trăiești fără să mai activezi des partea perfecționistă.

Notă: Este important să facem o delimitare între perfecționism și căutarea excelenței. Ceea ce diferențiază perfecționismul de căutarea excelenței este: dorința neîncetată de a fi perfect, convingerea emoțională că perfecțiunea este calea către a fi acceptabil ca persoană, autocritica frecventă și severă și, uneori, apariția unor consecințe precum anxietate intensă, stări depresive, tulburări de alimentație etc.

18/05/2026

„De ce mă simt vinovat(ă) când mă odihnesc?"

E weekend. Încerci să te relaxezi. Poate deschizi Netflix-ul sau vezi în bibliotecă acea carte pe care vrei să o citești de mult timp sau poate stai pur și simplu în balcon la un cappucino.

Și după câteva minute apare un disconfort difuz. Un gând: „Ar trebui să fac ceva." Sau: „Alții sunt productivi acum." Sau, mai dur: „Nu merit să mă odihnesc / să mă bucur; nu am făcut destul."

Odihna, în loc să fie refacere, devine sursă de anxietate.

E vorba despre un sistem de valori format de-a lungul anilor, în care valoarea ta ca persoană este direct legată de cât de productiv(ă) ești.

Când produci, ești suficient(ă), meriți. Când te oprești, devii, brusc, insuficient(ă), ne-valoroasă.

Partea ta perfecționistă îți livrează formula: valoarea mea personală = productivitate și realizări.

E o convingere profundă, formată în timp, care funcționează automat, ca un program care rulează în fundal, indiferent dacă ești de acord cu acesta sau nu.

Poate că ai crescut într-un mediu în care erai apreciat(ă) mai ales când realizai ceva: când luai note bune, când erai harnic(ă).

Poate că momentele de joacă sau relaxare erau privite ca pierdere de timp - explicit sau implicit.

Poate că ai văzut în jurul tău adulți care nu se opreau niciodată, care se defineau prin ce fac, nu prin cine sunt. Și ai învățat că acesta e modelul de urmat.

Undeva, cândva ai tras concluzia: „Dacă mă opresc, nu mai am valoare."

Și, de atunci, odihna a venit la pachet cu vinovăția.

Odihna nu este o recompensă pentru productivitate. Este o nevoie umană fundamentală.

Iar a învăța să te odihnești fără vinovăție nu înseamnă să devii leneș(ă).

Vestea bună: acest sistem s-a format prin diverse condiționări și asocieri. Și mai orice învăț are și un dezvăț.