04/08/2025
Ce merge, de fapt, în sistemul sanitar românesc?
Într-o lume obosită de crize, în care e mai ușor să critici decât să vezi ce funcționează, am ales să vorbesc despre ce merge. Nu ca să ne lăudăm. Ci ca să construim de aici mai departe
Sistemul sanitar românesc este adesea descris printr-un cuvânt simplu, dar dureros: „criză”.
Criză de personal. Criză de finanțare. Criză de încredere.
Și totuși, în tot acest haos aparent, se conturează o realitate mult mai complexă: în ultimele trei decenii, sănătatea publică românească a trecut printr-o tranziție tăcută, anevoioasă, dar reală.
Evoluția nu a fost liniară. Au existat pași înapoi, blocaje, reforme ratate. Dar au existat și structuri care s-au consolidat, politici care au fost duse până la capăt și oameni care au continuat să muncească profesionist într-un sistem adesea nemerituos.
Într-o societate în care e la modă să distrugi totul „de la temelie”, e important să spunem și ce funcționează. Nu din optimism naiv, ci din nevoia de a construi.
Dacă ignorăm ce merge, riscăm să stricăm exact acele lucruri care ar putea fi coloana vertebrală a reformei.
Acest articol nu este o pledoarie pentru status quo. Este o analiză lucidă, informată și documentată despre ce funcționează deja în sistemul sanitar românesc și poate fi consolidat. Pentru că, înainte de a propune soluții, trebuie să recunoaștem punctele de sprijin.
SISTEMUL DE URGENȚĂ – UN MODEL FUNCȚIONAL, INTEGRAT, RESPECTAT
Dacă există o componentă a sistemului sanitar românesc care a reușit nu doar să supraviețuiască, ci să devină model regional, aceasta este medicina de urgență.
Într-o țară în care fragmentarea, subfinanțarea și lipsa de continuitate afectează multe alte domenii, sistemul integrat de urgență este una dintre puținele realizări solide, durabile și funcționale.
De la improvizație la rețea națională funcțională
La începutul anilor ‘90, medicina de urgență în România însemna, în multe locuri, o cameră de gardă fără dotări, fără traseu clar și fără personal specializat.
Ambulanțele erau rare, prost echipate și inegal distribuite. Timpul de reacție era aleator, iar triajul pacienților se făcea, adesea, „după cm dădea norocul”.
Astăzi, lucrurile arată fundamental diferit:
Rețeaua SMURD este activă în toate județele țării, cu intervenții rapide și bine coordonate. Echipajele sunt pregătite și dotate pentru a face față urgențelor reale – de la accidente rutiere la stopuri cardio-respiratorii și traumatisme majore.
Unitățile de Primiri Urgențe (UPU) din spitalele județene și regionale sunt în prezent standardizate, dotate, cu personal instruit și protocoale bine stabilite.
Centrele de Primiri Urgențe (CPU) au fost înființate în spitalele municipale și orășenești, tocmai pentru a asigura accesul rapid la îngrijire pentru pacienții din zone mai puțin accesibile.
Coordonarea ISU–Ambulanță–SMURD este unică în regiune: sistemul integrat 112 reunește toate tipurile de intervenții într-un singur dispecerat, cu alocare eficientă a resurselor.
Unul dintre factorii cheie ai stabilității acestui sistem este și finanțarea separată: serviciile SMURD sunt finanțate prin Ministerul Afacerilor Interne, iar serviciile de ambulanță prin Ministerul Sănătății, ceea ce a permis un cadru bugetar mai predictibil, ferit de blocajele spitalelor. Această dualitate a creat, paradoxal, o coerență operațională mai mare decât în alte domenii ale sănătății.
Coduri de urgență cu rezultate dovedite
România a implementat în ultimii ani mai multe protocoale de urgență care, dincolo de hârtii și intenții, chiar funcționează:
Codul STEMI (infarct miocardic acut) – a redus timpul de intervenție și a crescut semnificativ rata de tromboliză și revascularizare în orele critice.
Codul AVC (accident vascular cerebral) – a dus la crearea unor rețele de centre cu capacitate de tromboliză, cu trasee rapide și decizie clară.
Codul Roșu este aplicat în mod real în accidentele colective, în politraumatisme sau în cazurile în care viața pacientului depinde de minute.
Aceste protocoale nu sunt doar „pe hârtie”. Sunt aplicate, monitorizate și au dus la salvarea a mii de vieți.
Cu toate acestea, un punct slab rămâne lipsa evaluării reale a rezultatelor pe termen lung. Deși știm câți pacienți au fost tratați prin aceste protocoale, nu avem date publice despre supraviețuirea, reinternările sau calitatea vieții post-intervenție – indicatori esențiali pentru o politică bazată pe dovezi.
Transport aerian medical: o altă verigă esențială
Serviciul de transport aerian medical, cu baze de elicoptere SMURD în mai multe zone ale țării, a schimbat complet accesul pacienților din zone izolate sau din județe fără centre de competență. Transferul rapid între spitale permite intervenții majore în timp util, acolo unde altfel pacienții nu ar fi avut nicio șansă.
În concluzie, sistemul românesc de urgență nu doar că funcționează, dar oferă deja lecții pentru alte domenii din sănătate. Are structură, are protocoale, are colaborare interinstituțională și, cel mai important, are impact direct în viața oamenilor.
Dacă vrem o reformă sănătoasă, nu trebuie să reinventăm roata. Trebuie să înțelegem de ce aici a mers – și să multiplicăm reușita.
TRATAMENTE MODERNE ÎN ROMÂNIA: DE LA PRIVILEGIU LA DREPT GARANTAT
Una dintre cele mai mari realizări, deseori neobservate, ale sistemului sanitar românesc este dezvoltarea rețelei de programe naționale de sănătate. Nu este vorba doar de bugete alocate sau liste de medicamente.
Este vorba despre vieți prelungite, suferință redusă și acces echitabil la terapii care, în urmă cu 20 de ani, erau disponibile doar pentru o elită medicală sau în afara țării.
De unde am plecat?
În anii '90 și începutul anilor 2000, majoritatea pacienților cu boli cronice grave aveau acces limitat sau deloc la tratamente de ultimă generație:
Insulina era dificil de găsit în rural și distribuită haotic în urban.
Citostaticele ajungeau în spitale în cantități insuficiente, cu perioade lungi de întrerupere.
Dializa era disponibilă doar în câteva centre mari, iar accesul era strict limitat.
Terapia antivirală pentru HIV sau medicamentele biologice pentru boli autoimune erau aproape inexistente.
Ce s-a schimbat?
Astăzi, programele naționale de sănătate acoperă peste 1,5 milioane de pacienți, iar accesul la tratamente vitale este mult mai echitabil. Câteva exemple concrete:
a) Diabetul zaharat
Programul național oferă insulină gratuită pentru toate categoriile de pacienți, inclusiv pompe de insulină pentru copii.
Se asigură și medicație orală modernă, de ultimă generație, în regim compensat.
Este unul dintre cele mai stabile și bine administrate programe din sistem.
b) Oncologia
Finanțarea tratamentelor oncologice a crescut exponențial, permițând accesul la imunoterapie, terapii țintite și citostatice de generație nouă.
Sunt create registre de evidență, iar spitalele mari au farmacii specializate cu circuit închis.
Se lucrează cu protocoale europene și tratamente validate științific.
c) Boli rare și cronice degenerative
În ultimii 10 ani s-au extins programele pentru hemofilie, scleroză multiplă, mucoviscidoză, boli genetice rare și imunodeficiențe.
România este una dintre puținele țări din regiune care asigură gratuit terapii extrem de scumpe pentru boli rare, începând cu copilăria.
d) Dializa și transplantul
S-a trecut de la câteva centre naționale de dializă la o rețea extinsă de unități în aproape toate județele.
Se asigură transport gratuit pentru pacienți, analize periodice și supraveghere continuă.
Programul de transplant, deși afectat de lipsa donatorilor, rămâne funcțional și conectat la rețele internaționale (Eurotransplant).
Ce face ca aceste programe să funcționeze?
Finanțare separată de bugetul spitalului – permite predictibilitate și alocare clară.
Distribuție centralizată – prin UNIFARM și farmacii cu circuit închis, reduce riscul de lipsă și risipă.
Reglementări clare privind accesul – criterii medicale, registre naționale, validare de comisii specializate.
Monitorizare digitală – cu platforme de raportare (ex: SIPE pentru diabet, REPID pentru oncologie, etc).
Realitatea din spitale
În spitalele județene, medii și mari, accesul la tratamentele din programele naționale este deja o normalitate. Pacienții oncologici beneficiază de scheme complete, copiii cu diabet au pompe moderne, iar persoanele cu HIV sunt tratate în ambulatorii dedicate. În multe cazuri, România oferă același standard de tratament ca spitalele din Franța sau Germania – cu costuri decontate integral.
Într-un sistem în care echitatea și accesul au fost multă vreme visuri, programele naționale au reușit să creeze o formă de egalitate funcțională. Sigur, mai sunt sincope, întârzieri sau zone cu acoperire redusă.
Dar dacă un bolnav de cancer dintr-un oraș mic poate primi același tratament ca unul din București – în mod gratuit și reglementat – atunci suntem deja pe drumul corect.
O verigă slabă rămâne totuși sănătatea mintală – un domeniu în care numărul de centre funcționale este insuficient, iar accesul la servicii psihologice sau psihiatrice rămâne extrem de inegal. Programele existente sunt subfinanțate, iar stigmatizarea continuă să afecteze inclusiv integrarea acestor servicii în spitalele generale.
INFRASTRUCTURA SPITALICEASCĂ – DE LA SPITALE VECHI LA UNITĂȚI ÎN CURS DE RECONFIGURARE
Una dintre criticile cele mai frecvente aduse sistemului românesc de sănătate este legată de starea infrastructurii spitalicești: clădiri vechi, circuite depășite, lipsă de spațiu și dotări insuficiente. Și, într-adevăr, este o realitate pe care nu o putem ignora.
Însă, în paralel cu această imagine, se dezvoltă o altă realitate – mai tăcută, dar tot mai prezentă: spitale care se reconstruiesc, unități care se extind, secții care se reabilitează complet și dotări care încep să ajungă și acolo unde părea imposibil.
Ce moștenire am avut?
Peste 80% din spitalele de stat funcționează în clădiri construite înainte de 1989. Multe dintre ele au fost gândite pe modele de tip pavilionar, cu consum ridicat de resurse și circuite imposibil de adaptat la cerințele moderne.
Multe clădiri nu erau consolidate seismic, nu aveau circuite funcționale pentru controlul infecțiilor și nici spații adecvate pentru secții critice precum ATI, CPU sau bloc operator.
Ce s-a schimbat?
Fără o strategie națională clară în primii 20 de ani de tranziție, majoritatea modernizărilor au fost făcute punctual, prin efortul autorităților locale, al managerilor de spital sau prin proiecte externe (BERD, BEI, fonduri europene, PNRR). În ultimii 10 ani însă, direcția a devenit mai clară și următoarele progrese sunt vizibile:
a) Reabilitarea și modernizarea secțiilor critice
S-au renovat și modernizat sute de secții ATI, CPU, blocuri operatorii, secții de neonatologie și obstetrică.
Circuitele au fost refăcute, au fost introduse sisteme de ventilație cu presiune pozitivă/negativă, mobilier medical de ultimă generație și infrastructură de oxigen.
Un exemplu elocvent: reabilitarea completă a ATI-urilor din spitalele județene din Bacău, Bistrița, Drobeta-Turnu Severin, Hunedoara sau Tulcea – cu echipamente conforme standardelor UE.
b) Construirea unor spitale noi și extinderi majore
Spitale regionale – cele de la Iași, Cluj și Craiova sunt în diferite faze de implementare, dar proiectele sunt finanțate și cu termene clare.
Spitale monobloc noi – la Timișoara, Cluj, Sibiu , Constanța, Târgu Mureș – proiecte deja în derulare.
Extinderi verticale sau anexe noi – tot mai frecvente la spitale municipale și județene (ex. Ambulatorii integrate, centre de imagistică, compartimente noi de paliație sau recuperare).
c) Investiții în dotare medicală
Prin PNRR și alte surse de finanțare, spitalele au primit tomografe, RMN-uri, ecografe performante, turnuri laparoscopice, echipamente de laborator și sterilizare complet noi.
Unitățile din mediul urban mic (ex. spitale orășenești) încep să aibă în dotare aceleași echipamente ca spitalele din municipii, ceea ce reduce inechitatea accesului la diagnostic.
Infrastructură digitală – parte esențială a modernizării
Multe spitale au introdus sisteme informatice integrate (HIS), cu module de trasabilitate a pacientului, raportare automată și codificare standardizată.
Radiologia digitală a devenit normă, iar imaginile sunt stocate electronic, accesibile de oriunde în cadrul spitalului.
Unele spitale folosesc deja sisteme de brățări cu cod de bare, trasabilitate de medicație, sisteme de alarmare pacient și telemedicină – în special pentru monitorizarea pacienților cronici.
Problemele care rămân
În mediul rural și în spitalele foarte mici, modernizarea este mai lentă și adesea fragmentară.
Sunt spitale în care modernizarea s-a oprit la parter, iar etajele superioare rămân la standarde din anii '80.
Încă există unități cu toalete comune pe holuri sau fără lift funcțional – un semnal clar că finanțarea trebuie gândită echilibrat, nu doar „pe proiecte mari”.
În plus, nu există un standard național unic privind infrastructura medicală, ceea ce face ca modernizările să fie fragmentare, dependente de viziunea locală sau de consultanții contractați. Două spitale de același tip pot arăta complet diferit, chiar dacă au beneficiat de fonduri similare.
Infrastructura sanitară din România nu este uniform modernizată – dar este, totuși, într-un proces clar de transformare. Zeci de spitale arată azi diferit față de cm arătau acum 10 ani, nu doar ca aspect, ci ca funcționalitate și standarde. Este un drum lung, dar în mod cert deja parcurs pe bucăți consistente.
EDUCAȚIA MEDICALĂ – DE LA INFUZIE DE CANTITATE LA NEVOIA DE CALITATE UMANĂ
Educația medicală românească a fost, multă vreme, unul dintre pilonii de stabilitate ai sistemului sanitar. Învățământul superior medical era, în anii '90 și 2000, o rampă de elită: admitere extrem de competitivă, cerințe riguroase, selecție naturală.
Medicii și asistenții români erau formați solid, cu bază teoretică și disciplină profesională. Dar lucrurile s-au schimbat – și nu întotdeauna în bine.
Astăzi, în educația medicală din România coexistă două realități:
Una pozitivă, în care o parte a generațiilor noi vine cu un sistem de valori umane profund ancorat în relația cu pacientul, în dorința de învățare continuă, în căutarea sensului în profesie;
Și una problematică, în care inflația de cifre de școlarizare, apariția unor unități de învățământ slab reglementate și lipsa unor mecanisme clare de control al calității formează profesioniști nepregătiți, cu efecte directe asupra calității actului medical.
1. Expansiunea numărului de locuri: între acces și scăderea standardelor
Dacă în anii ’90 se luptau 10–12 candidați pe un loc la Medicină, astăzi în unele centre media a scăzut dramatic. Facultățile s-au extins, locurile bugetate au crescut, iar presiunea pe calitate a cedat în fața presiunii pe cantitate.
La asistență medicală, proliferarea școlilor postliceale, multe dintre ele cu criterii de admitere discutabile și control superficial, a dus la un val de absolvenți care nu stăpânesc bazele profesiei – nici din punct de vedere tehnic, nici uman.
Rezultatul? Calitatea actului medical de bază a scăzut în multe locuri. Se simte în greșeli banale de administrare, în comunicarea deficitară cu pacienții, în lipsa empatiei, dar și în superficialitatea deciziilor clinice la nivel mediu.
2. Lipsa mentoratului real în timpul rezidențiatului
În spitalele mari, suprapopularea secțiilor cu rezidenți și lipsa unui sistem de coordonare și supervizare formalizată face ca mulți tineri să treacă prin ani de formare fără să fie cu adevărat formați.
În spitalele mici, unde ar putea învăța „cu mâna pe pacient”, nu există resurse umane sau cultură profesională pentru integrarea lor reală.
Astfel, unii tineri ies din rezidențiat fără autonomie clinică, fără deprinderi tehnice și fără repere profesionale solide.
Pentru o parte dintre ei, soluția devine emigrarea. În lipsa unei formări solide sau a perspectivelor clare, tinerii aleg să profeseze în sisteme unde calitatea este recunoscută, iar efortul este răsplătit. România pierde astfel nu doar specialiști, ci și posibile modele profesionale pentru generațiile următoare.
3. Dar… există o schimbare de fond: valorile umane revin în centrul meseriei
Cu toate aceste deficiențe structurale, apare o tendință demnă de remarcat: generațiile tinere pun tot mai mult accent pe dimensiunea umană a profesiei:
Vorbesc despre burnout și echilibru, despre sens, nu doar despre salariu.
Întreabă „cum simte pacientul?”, nu doar „ce scrie în ghid”.
Caută feedback, se implică voluntar în paliatie, în educație pentru sănătate, în proiecte sociale.
Nu acceptă abuzul de autoritate, ierarhia oarbă sau umilința ca metodă de formare – și asta este, poate, cea mai bună veste.
4. Se conturează o nouă cultură profesională
În centrele universitare mari, dar și în spitale unde există lideri dedicați, încep să apară echipe în care colaborarea între medic, asistent, farmacist, psiholog sau infirmier devine reală, nu doar declarativă. Se creează protocoale proprii, se organizează cursuri interne, se învață împreună.
Sunt medici tineri care refuză superficialitatea, asistenți care învață pe bune pentru atestate, rezidenți care rămân în țară nu din lipsă de opțiuni, ci pentru că simt că pot schimba ceva aici.
Educația medicală din România este în criză de structură, dar în reconstrucție de fond. Dacă ne bazăm doar pe cifre, vom continua să producem cadre medicale insuficient pregătite. Dar dacă susținem valorile autentice care apar deja în noile generații – empatie, umanitate, integritate, profesionalism – putem forma o altă cultură medicală. Una în care „a ști” nu este suficient. Trebuie și „să fii”.
CE MERGE, DE CE MERGE ȘI DE CE NU AVEM VOIE SĂ NE BATEM JOC DE ASTA
România nu are un sistem de sănătate ideal. Nu are nici măcar un sistem coerent pe toate palierele. Dar România are bucăți din sistem care funcționează. Și, dacă nu le înțelegem, dacă nu le protejăm și nu le consolidăm, riscăm să pierdem tocmai ceea ce face diferența între haos și speranță.
A spune „ce merge” în sistemul sanitar nu înseamnă a închide ochii la ce nu merge. Dimpotrivă. Înseamnă a avea discernământul de a nu distruge totul la grămadă. De a separa ceea ce trebuie îmbunătățit de ceea ce trebuie păstrat și multiplicat.
Ce merge?
Merge sistemul de urgență, pentru că a fost gândit ca un mecanism național, nu ca o improvizație locală.
Merg programele naționale de tratament, pentru că au fost izolate de instabilitatea bugetelor spitalelor.
Merge digitalizarea, în multe spitale, pentru că s-a investit constant și a existat personal motivat să o susțină.
Merg unele spitale, pentru că au avut conducere serioasă, profesioniști implicați și colaborare reală între meserii.
Merg generațiile tinere care, în ciuda haosului, încep să pună empatia, cunoașterea și curajul etic mai presus de obediență și mimetism.
De ce merge?
Pentru că, în fiecare dintre aceste exemple, a existat un ingredient-cheie: responsabilitatea asumată. Nu impusă. Nu mimată. Ci trăită – de la portar la medic șef, de la brancardier la director financiar. Și acolo unde responsabilitatea a fost reală, sistemul s-a mișcat. Chiar dacă încet. Chiar dacă în tăcere.
De ce trebuie să spunem ce funcționează?
Pentru că fără puncte de sprijin nu putem construi reformă. Nu poți reforma prin demolare totală. Trebuie să știi ce să păstrezi, ce să repari și ce să înlocuiești. Dacă vom continua să spunem doar ce e greșit, fără să recunoaștem ce s-a construit bine, riscăm să descurajăm exact oamenii care trag – și care sunt, de fapt, pilonii reali ai sistemului.
Tot în această ecuație ar trebui să intre și medicina de familie și ambulatoriul de specialitate, două niveluri care pot degreva spitalele, preveni internările și asigura continuitate în îngrijire. Dacă sistemul de urgență a devenit funcțional prin coerență națională, medicina primară are nevoie de aceeași abordare – ca să devină, în sfârșit, o primă linie reală, nu doar teoretică.
Sistemul sanitar românesc nu e un eșec total. Nu e o reușită completă. Este o construcție parțială, aflată în tranziție. Dar are deja componente funcționale, echipe care învață, culturi organizaționale care se maturizează.
Reforma reală nu începe cu indignare, ci cu înțelegere. Schimbarea reală nu vine doar cu bani și echipamente, ci cu discernământ, cu direcție și cu lideri care văd dincolo de urgențe administrative. Și cu respect pentru ce merge.
Dacă și tu vezi aceste lucruri din interiorul sistemului, scrie despre ele. Fii parte din vocea care nu tace. Sistemul sanitar românesc are nevoie nu doar de reforme – ci și de recunoașterea sinceră a ceea ce merge. Pentru că acolo începe schimbarea.
P.S. Dacă ai lucrat într-un spital și ai simțit că ceva chiar funcționează – scrie-mi. Hai să facem vizibile lucrurile care țin sistemul în picioare.
Dr. Alin Cotfas
Articolul și aici:
https://open.substack.com/pub/alincotfas/p/ce-merge-de-fapt-in-sistemul-sanitar?r=5uvyk8&utm_campaign=post&utm_medium=web&showWelcomeOnShare=false
