Psihoterapeut Diana Nicolescu

Psihoterapeut Diana Nicolescu Psiholog Diana Nicolescu, MSc Stiinte Cognitive, Consilier si Psihoterapeut in
Psihoterapie orientata pe Solutii si Resurse,
Psihoterapie Strategica.

Practician in consiliere filosofica. Ma numesc Diana Nicolescu si sunt psiholog și psihoterapeut practicant autonom, specializat pe resurse și soluții. Sunt licențiată în psihologie, Universitatea Bucuresti (2012). Am un Master în Științe Cognitive si un Master în Psihoterapie Scurtă Strategica (2014). Am studiat Neurostiinte intre 2015-2016 la Scoala doctorala a UMF Bucuresti. Formari complementa

re si studii in Terapie Dialectica Comportamentala, CBT Life Coach, Educatie Emotionala in conditii de stres si incertitudine (Centrul pentru Studiul Emotiilor, Yale) si Prim Ajutor Psihologic la Johns Hopkins. Afilieri: membru al Colegiului Psihologilor din România; membru al Asociației Române de Terapii Scurte Orientate pe Resurse și Soluții; membru al Asociatiei Romane a Psihologilor; membru al Centrului Internațional de Excelență Clinică; membru al Centrul de Practici Filosofice, Consultanță Filosofică și Consiliere, membru al International Neuropsychological Society si membru international afiliat al American Psychological Association (APA). Contact pe email la psihologdiananicolescu@ gmail.com

Flying Monkeys: Aviația low-cost a NarcisiculuiDacă te-ai trezit vreodată personaj într-un serial prost, atunci i-ai cun...
27/08/2025

Flying Monkeys: Aviația low-cost a Narcisicului

Dacă te-ai trezit vreodată personaj într-un serial prost, atunci i-ai cunoscut deja. Flying monkeys. N-au aripi ca în Vrăjitorul din Oz, dar au aceeași grație de stol gălăgios: prieteni, rude, colegi sau vecini care se aruncă pe tine în numele Marelui Narcisic.

Cum îi recunoști?
Îți citesc bilețelele lui secrete, pentru că “el e prea rănit ca să-ți scrie direct”.
Te ceartă că nu înțelegi cât de greu îi e, să fie centrul universului, ce tragedie.
Îți propun pacea universală, dar doar dacă tu depui armele.
Și bonus: îți predică dogma “Tu ești problema”, ca niște papagali pe stereo.

De ce acceptă rolul ăsta?
Simplu. Narcisicul le vinde basmul lui preferat: el, cavalerul alb; tu, dragonul cu respirație de foc. Ei se simt chemați la o cruciadă, dar în realitate sunt doar cascadorii râsului într-o piesă de teatru ieftin.

Cum îi dobori din zbor?
Nu-i lua în serios: sunt drona lui, nu generali.
Închide culoarele aeriene: “Mesaje directe sau nimic, nu primesc curieri umani”.
Joacă plictiseala: nimic nu ucide mai repede o maimuță zburătoare decât absența aplauzelor.

Concluzia? Flying monkeys nu sunt o forță aeriană. Sunt doar niște baloane cu heliu care piuie tare până când le scapă oxigenul. Iar trucul suprem e banal: nu le mai ridica privirea. Lasă-i să zboare singuri în gol, că spectacolul lor nu-ți mai are loc în program.

DARVO- manualul de supraviețuire al fostului partener toxicAi avut vreodată impresia că vorbești cu un magician de carti...
26/08/2025

DARVO- manualul de supraviețuire al fostului partener toxic

Ai avut vreodată impresia că vorbești cu un magician de cartier care scoate iepuri din pălărie, doar că iepurii sunt minciuni și acuze aruncate spre tine?
Felicitări, tocmai ai dat peste DARVO, sportul olimpic al persoanelor toxice.

Pentru necunoscători, DARVO vine de la: Deny (Negare), Attack (Atac), Reverse Victim and Offender (Răsturnarea rolurilor)

Este rețeta preferată a fostului partener care nu greșește niciodată, nu recunoaște nimic și, bonus, reușește să fie mereu „victimă”.

Cum se joacă teatrul DARVO?
1. Negare: „Nu s-a întâmplat nimic, îți imaginezi.”
Traducere: realitatea ta e deranjantă, așa că trebuie ștearsă.
2. Atac: „Tu ești nebună, tu ai probleme, tu ești imposibilă.”
Traducere: dacă tot nu te-am convins că n-ai văzut bine, hai să te fac praf emoțional.
3. Victimizare: „De fapt, eu sufăr, tu mă distrugi pe mine!”
Traducere: aplauze, vă rog!, tocmai a intrat în scenă „martirul” poveștii, cu lacrimile pregătite și discursul de Oscar.

De ce e arma preferată a foștilor parteneri toxici?

Pentru că e simplu și eficient: scapă basma curată; tu ajungi să te simți vinovată; el își joacă rolul de victimă angelică în fața oricui vrea să-l creadă: avocați, judecători, prieteni comuni, chiar și propriii copii.

DARVO e ca un truc de magie ieftin: cât timp te chinui să explici unde a ascuns el cartea, el deja îți fură portofelul de pe masă.

Cum îi tai spectacolul?
Nu te certa pe scenă: cu cât te justifici, cu atât publicul crede că joci în piesa lui.
Discul zgâriat: „Revin la fapte: X s-a întâmplat.” Repeți până se satură.
Demască teatrul: „Observ că încerci să inversezi rolurile. Refuz jocul acesta.”
Ton de gheață: nu lacrimi, nu țipete, nu pledoarii. O propoziție rece valorează cât zece pagini de explicații.
Stop joc: „Dacă te victimizezi și mă ataci, conversația se încheie aici.”

Replica finală: “Negi, ataci și te victimizezi. DARVO e transparent. Eu rămân la fapte și nu intru în rolurile tale de teatru.”

DARVO e manualul de supraviețuire al fostului partener toxic.
Din fericire, antidotul e simplu: îi tai scena, îi strici aplauzele și îi închizi cortina.

Până la urmă, orice manipulare trăiește doar cât timp îi dai tu energie. Și nimic nu enervează mai tare un narcisic decât tăcerea ta calmă și faptul că spectacolul lui nu mai are public.

Predarea prin fascinatie și arta feedback-ului, sau cm să nu bați calul mort și să aprinzi foculToți vor performanță. P...
23/08/2025

Predarea prin fascinatie și arta feedback-ului, sau cm să nu bați calul mort și să aprinzi focul

Toți vor performanță. Profesorii o cer, părinții o vânează, managerii o transformă în KPI-uri, psihoterapeuții o traduc în „obiective de progres”. Dar să fim sinceri: cm naiba vrei performanță fără entuziasm, motivație și, mai ales, feedback real? E ca și cm ai striga la un cal mort să alerge mai repede.

Profesorul de filosofie Gabriel Săndoiu, la Colegiul Sf. Sava, practică învățarea prin fascinatie. Nu e despre frică sau note, ci despre acel wow interior care te scoate din amorțeală. Într-o lume unde elevii fac scrolling mai repede decât gândesc, fascinatia e oxigen pur.

Dar ce se întâmplă în realitate? Profesorul intră fără chef. Elevul stă fără chef. Profesorul cere performanță, dar nu o modelează. Elevul cere sens, dar nu-l primește. Și, voilà, entuziasmul moare pe drum, ca un balon lăsat să piuie încet.

Fără feedback, procesul e un monolog mort. E ca un stand-up unde nimeni nu râde. Public mort, performer mort.

Arta feedback-ului nu e „Bravo!” sau „Ai greșit!”. E specific, util, care aprinde dorința de a continua. Fix ca în sportul de performanță: David Popovici nu a devenit campion pentru că cineva i-a zis „Hai mai repede!”. A devenit pentru că a primit feedback la momentul potrivit, adaptat perfect la stilul său: „Uite cm ți-ai ținut brațul la start, vezi cm scurtează asta timpul?”

În psihoterapie, feedback-ul e oglindă și ancoră. Nu spui „Bravo că ai vorbit cu șeful”. Spui: „Am observat că, deși erai anxios, ți-ai structurat ideea. Ce îți spune asta despre tine?”

În organizații: „Felul în care ai organizat proiectul X a scurtat timpul echipei cu o săptămână. Cum ai putea replica asta și în alt proiect?”

Mulți cer entuziasm și motivație, dar nu au ei înșiși. E ca și cm ai cere elevului să învețe cu pasiune în timp ce tu reciți manualul ca pe buletinul meteo. Sau un manager care vrea inovație în timp ce conduce ședințe care ar putea fi e-mailuri.

Cum poți cere curiozitate când tu însuți nu ești curios? Cum poți cere performanță când funcționezi pe pilot automat? Elevii și clienții simt imediat. Și se sting.

Fascinația + Feedback = formula vie.
Fascinația e focul care aprinde.
Feedback-ul e aerul care întreține flacăra.
Împreună, fac din învățare, terapie sau muncă un proces viu, nu o corvoadă.

Fără feedback, fascinatia e artificiu frumos, dar fără direcție. Fără fascinatie, feedback-ul e contabilizarea greșelilor. Dar când le combini? Magie.

Toate acestea validează, încurajează și stimulează reflecția. Performanța vine după, nu înainte.

Performanța nu se obține prin frică, note sau deadline-uri roșii. Se obține prin fascinație și feedback viu.
Dacă nu înțelegem asta, nu doar că batem calul mort, dar riscăm să-l facem și pe cel viu să adoarmă pe drum.

Foto: Matei Bumbuț

Manga (benzi desenate japoneze) și anime (serii sau filme animate japoneze) au devenit o cultură globală ce atrage milio...
12/08/2025

Manga (benzi desenate japoneze) și anime (serii sau filme animate japoneze) au devenit o cultură globală ce atrage milioane de tineri. Înțelegerea impactului lor asupra dezvoltării emoționale, sociale și cognitive este esențială, mai ales pentru părinți, cadre didactice și psihologi.

Un studiu calitativ asupra studenților în New Media arată că manga și anime stimulează creativitatea, ele oferă idei pentru povestire, inspirație artistică și modele narrative eficiente, devenind sursă de referință în cadrul proiectelor creative.

Lectura manga este recunoscută pentru capacitatea de a îmbina imaginea cu textul și efectele sonore (onomatopee), ceea ce poate îmbunătăți procesarea informației prin învățare vizuală și verbală combinată. De asemenea, poveștile captivante, adesea cu teme personale sau emoționale, pot ajuta adolescenții să se identifice, să înțeleagă și să exprime mai ușor propriile trăiri.

Fanii anime-ului pot găsi o comunitate în care să se simtă acceptați și înțeleși. Această apartenență, deși afectată de stigmatul cultural, poate oferi sprijin psiho-social tinerilor aflați în căutarea identității.

Identificarea cu subcultura anime poate fi asociată cu o reputație socială negativă, iar studiile arată o corelare îngrijorătoare între fanii anime și probleme precum anxietate, depresie, agresivitate, gânduri suicidare sau tulburări alimentare.

Un studiu relevant constată că aproximativ 36,8% dintre adolescenții chestionați manifestă un comportament „problematic” în vizionarea anime-urilor, însoțit de autoeficacitate redusă, anxietate socială și strategii de coping evitante. Aceste simptome sugerează o formă de comportament adictiv similar cu dependențele comportamentale.

În anumite contexte, manga și anime sunt percepute ca „artă” și formă de expresie narativă profundă, în special atunci când abordează teme complexe. Alteori, ele sunt considerate simple consum media, chiar irosit, în lipsa unei înțelegeri a dimensiunii lor culturale.

Un subgen controversat, „lolicon”, reprezentări sexualizate ale unor personaje care par a fi foarte tinere, declanșează dezbateri legale și etice internaționale. În Japonia există o tradiție de separare a fanteziei de realitate; însă în alte țări, astfel de conținuturi pot fi interzise și considerate potențial periculoase.

Avantaje:
Creativitate: sursă narativă și vizuală pentru dezvoltare artistică.
Învățare: format multimodal accesibil și captivant.
Sentiment de apartenență pentru adolescenții în căutare de identitate.

Dezavantaje:
Riscuri emoționale: anxietate, depresie sau comportament evitant.
Dependență: posibil abuz de media ca mecanism de evadare.
Aspecte sensibile: conținuturi sexualizate, nepotrivite pentru anumite grupe de vârstă.

Manga și anime pot fi vehicule atât de expresie artistică profundă, cât și de consum problematic, în funcție de contextul social și cultural.

Recomandări practice:

👉Selectare atentă: analizați conținutul fiecărei serii/manga individual, cine este publicul-țintă și ce teme sunt abordate
👉Observație activă: monitorizați comportamentul copilului în timpul și după consum, observați semne de evitare socială, anxietate sau scădere a performanței școlare.
👉Discurs deschis: discutați tematic despre personaje, mesaje, valori, acest dialog combate stigmatizarea și adâncește înțelegerea.
👉Echilibru media: încurajați activități și hobby-uri variate care oferă sens și dezvoltare dincolo de ecran.
👉Educație media: sprijiniți dezvoltarea gândirii critice și capacitatea de a diferenția fantezia de realitate.

Dilema, Diana Nicolescu: Într-o lume a viitorului care cere gîndire critică, creativitate, adaptabilitate și empatie, co...
02/08/2025

Dilema, Diana Nicolescu: Într-o lume a viitorului care cere gîndire critică, creativitate, adaptabilitate și empatie, copiii neurodivergenți nu sînt marginalii sistemului, ci cheia progresului lui.

Dacă am selecta doar după IQ și conformism social… am avea mai mulți executanți rapizi, dar mai puțini inovatori.

Am avea rezultate pe termen scurt, dar stagnare pe termen lung. Am exclude exact mințile care pot gîndi în afara paradigmei, atunci cînd lumea are nevoie de paradigme noi.

Nu „sacrificăm” performanța pentru incluziune – o amplificăm.

Incluziunea nu este milă, ci design uman inteligent. Fiecare copil aduce o piesă diferită în puzzle-ul viitorului. Școala nu trebuie să fie o bandă de selecție, ci o platformă de descoperire.

Fără neurodivergenți, omenirea n-ar fi ajuns pe Lună.

Cu ei, poate ajunge și mai departe.

Articope publicate pe site-ul Dilema.ro de catre autorul Diana Nicolescu

02/08/2025

🌌 Fiecare dintre noi are momente în care rătăcește prin labirintul vieții, căutând o rază de lumină.
De aceea, am creat grupuri mici (între 5 și 10 persoane), unde pașii noștri se întâlnesc, în format fizic, cel puțin la prima și la ultima întrevedere.

🌿 pentru părinți care simt că parentingul e o pădure deasă,
🌿 pentru adulți prinși în umbrele unor relații toxice,
🌿 pentru adolescenți care poartă întrebări ce par prea grele pentru a fi rostite.

🤍 Vă asigur că din fiecare întâlnire vom pleca mai luminați, mai ancorați în noi înșine și mai conectați unii cu alții, ca niște călători care descoperă că nu sunt singuri pe drum.

Aici, fiecare poveste contează. Fiecare glas este ascultat. Și fiecare pas ne duce mai aproape de echilibru. 🌱

Intalnirile vor avea loc in weekenduri, iar pentru alte informatii va rog sa imi dati un email la psihologdiananicolescu@gmail.com

Ultimul marcaj Astăzi, o clientă mi-a spus ceva care mi-a rămas în suflet: „Când ești pe munte și pierzi drumul, cel mai...
31/07/2025

Ultimul marcaj

Astăzi, o clientă mi-a spus ceva care mi-a rămas în suflet: „Când ești pe munte și pierzi drumul, cel mai simplu e să te întorci la ultimul marcaj. Dacă înaintezi, s-ar putea să pierzi timp și efort și să ajungi într-o fundătură.”

Am tot răsucit în minte vorbele ei. Nu despre munte era vorba, ci despre viață. Mi-am dat seama cât de mult ne sperie ideea de a ne întoarce. Avem senzația că e un pas înapoi, că ne-am „înfrânt”. Dar adevărul e că a te întoarce la ultimul marcaj nu înseamnă renunțare, ci înțelepciune. Înseamnă să recunoști că te-ai rătăcit, să-ți dai voie să respiri și să-ți regăsești orientarea. E poate cea mai onestă formă de curaj: aceea de a nu te minți că știi drumul, atunci când nu-l știi.

Și totuși, există momente când marcajele dispar. Când ceea ce înainte părea sigur nu mai există. Când principiile, oamenii sau certitudinile care te ghidau se evaporă și rămâi singur, într-un loc în care nimeni nu ți-a spus vreodată cm să mergi mai departe. Atunci apare dilema: te oprești și sapi acolo, consumându-ți resursele în speranța că vei descoperi ceva, sau îți asumi necunoscutul și mergi înainte, riscând să-ți rupi genunchii pe drumuri neumblate?

Viața nu e doar despre a alege între siguranță și risc. E despre a înțelege că ambele sunt necesare. Evoluția umană a existat pentru că unii au ales să rămână și să exploateze ce aveau, iar alții au avut nebunia de a explora necunoscutul. Fără exploatare nu supraviețuiam. Fără explorare nu evoluam.

Și atunci, ce faci când ești pe muntele tău interior și nu mai vezi niciun semn? Te întorci la ceea ce știi sigur că funcționează, îți aduni forțele și apoi, dacă simți că ai resurse, faci pasul în necunoscut. Uneori vei găsi o fundătură. Alteori vei fi tu cel care lasă un marcaj nou, pe care cineva, într-o zi, îl va urma cu recunoștință.

Pentru că nu există viață fără rătăciri. Nu există drum fără pauze, fără ezitări, fără momente în care te întrebi dacă mai are rost. Dar adevărul e că drumul nu se pierde niciodată cu adevărat. Se pierde doar iluzia că știm dinainte unde duce.

Și poate că marcajele nu sunt pentru a ne conduce la destinație, ci pentru a ne aminti că n-am fost singuri pe potecă. Restul îl facem noi, cu pașii noștri, cu fricile noastre, cu curajul nostru.

Iar dacă într-o zi nu vei găsi niciun marcaj, amintește-ți: poate că e semnul că a venit rândul tău să lași unul în urmă.

Foto de Karen

Când viața nu mai are răspunsuri, învață să pui întrebările care salvează.“Cine are un de ce, poate îndura aproape orice...
26/07/2025

Când viața nu mai are răspunsuri, învață să pui întrebările care salvează.

“Cine are un de ce, poate îndura aproape orice cum.” Nietzsche

În cabinet, cuvintele nu sunt doar sunete. Uneori sunt funii. Alteori, oglinzi. Dar rareori sunt salvatoare, dacă nu iau forma potrivită: întrebarea.

Nu afirmația te salvează. Nu verdictul. Nu diagnosticul. Ci o întrebare bine pusă, care cade în suflet ca o sămânță în pământ ars.

Viktor Frankl nu-i întreba pe pacienții săi ce îi doare. Nu-i întreba de ce vor să moară. Îi întreba: “Spune-mi zece motive pentru care nu te-ai sinucis.” Aceasta nu e o întrebare tehnică. E un act de curaj. E o detonare a narcisismului suferinței pure.

Îi obligi să întoarcă oglinda, să nu mai contemple golul, ci ceea ce, în mod misterios, i-a făcut să reziste. Pentru unii, răspunsul era rușinea de a-și lăsa mama în viață. Pentru alții, pisica de care nu avea cine să aibă grijă. Pentru unii, o carte neterminată, o poezie încă nenăscută, o promisiune făcută unui copil de 5 ani.

Frankl știa ceva ce mulți terapeuți uită: nu trebuie să inventezi sensul. Doar să-l revelezi. Sensul e acolo. Ca un bec stins. Întrebarea e întrerupătorul.

În terapia scurtă centrată pe soluții, Steve de Shazer a formulat poate cea mai elegantă întrebare din psihologie: “Să presupunem că, în această noapte, se produce un miracol și problema ta dispare. Cum ai ști dimineața că s-a întâmplat?”

Este o întrebare care nu cere explicații, ci proiecții. Nu îți cere să te apuci să sapi în trecut, ci te obligă să construiești un viitor.
Este, în fond, o întrebare despre ce vrei să salvezi din tine, nu despre ce vrei să distrugi.

Pentru că adevărul e acesta: mintea suferindă nu știe să vindece. Dar știe să imagineze vindecarea. Iar în acel moment, neuroplasticitatea face restul. Pentru că orice imagine mentală repetată devine realitate.

O altă întrebare salvatoare vine de la Socrate: “Ce dovezi ai pentru ceea ce crezi?”
Este o întrebare care oprește timpul.
Între emoție și convingere, introduce rațiunea ca martor.
– „Sunt inutil.”
– Ce dovezi ai?
– „Așa simt.”
– Dar e sentimentul dovadă? Sau doar ecoul unui gând vechi?

Această întrebare nu distruge suferința, dar o așază pe masă, o dezgolește, o întreabă înapoi. Este începutul revoltei interioare împotriva tiraniei gândurilor automate.

Și totuși, ce le unește pe toate? Aceste întrebări nu sunt doar instrumente terapeutice. Sunt acte de disidență împotriva deznădejdii. Sunt modalități de a reîncadra viața ca proces în care omul nu este o victimă, ci un autor latent.

Într-o lume care te învață să-ți pui întrebarea „de ce mie?”, Frankl te provoacă:
“de ce nu ai plecat încă? Ce anume din tine a tăcut, dar te-a ținut aici?”

Într-o lume care vrea rețete, terapia scurtă te întreabă: “cum ar arăta viața fără rana asta?” (Și dacă poți imagina, atunci poate că o poți atinge.)

Iar Socrate îți cere: “fii atent la ce crezi. Poate nu ești gândul tău. Poate doar îl porți de prea mult timp.”

Poate că nu răspunsurile ne salvează. Poate că ceea ce ne ține în viață, în picioare, în sens, este o întrebare pe care încă nu am avut curajul să ne-o punem.

Într-o zi, poate chiar mâine, cineva te va întreba ceva care îți va salva viața. Sau poate chiar tu.

Încep cu un adevăr greu de digerat: dacă ești în terapie de o lună și nimic nu s-a schimbat, poate nu pentru că terapeut...
25/07/2025

Încep cu un adevăr greu de digerat: dacă ești în terapie de o lună și nimic nu s-a schimbat, poate nu pentru că terapeutul „nu ți se potrivește”, ci pentru că tu nu faci nimic diferit.

A te duce la psihoterapie fără să-ți schimbi niciun obicei de gândire, niciun reflex emoțional, niciun comportament, e ca și cm ai urca în același autobuz în fiecare zi și te-ai aștepta să ajungi în alt cartier. Spoiler: o să cobori exact unde ai mai fost. Poate chiar mai obosit.

Da, există terapii scurte. Dar terapie scurtă nu înseamnă terapie superficială. Înseamnă că se lucrează cu precizie, pe obiective clare, nu că vii o dată, spui două lucruri și pleci iluminat. Nu e speed dating cu traumele.

Terapia nu oprește viața. Între două ședințe, ți se mai întâmplă un conflict, o criză de timp, o amintire din copilărie, o ceartă cu partenerul, un e-mail pasiv-agresiv de la șef. Problemele se multiplică, se suprapun, se sedimentează.

Iar dacă vii la terapie cu o „problemă principală”, dar nu ești dispus să vezi cm ea e doar vârful aisbergului, te vei frustra când nu se „rezolvă repede”.

Știi de ce? Pentru că e o miriadă de comportamente, decizii, evitări și frici care au dus acolo. Nu o singură întâmplare. Nu o singură relație toxică. Și, din păcate, nu e nici o singură soluție.

Ce greșesc mulți clienți:

-Așteaptă ca o oră de vorbit să repare 20 de ani de evitări și amânări.
-Vin la ședință ca să-și confirme că „nimeni nu îi înțelege”, nici măcar terapeutul.
-Nu fac niciun exercițiu, dar declară că „au încercat tot”.
-Cer rețete de viață, dar le ignoră dacă nu sună plăcut.
-Vor schimbări mari fără disconfort. Vor rezultate fără proces.

Newsflash: terapia nu e fast food emoțional.

Nu îți livrează „înțelepciune caldă la pachet” în 50 de minute. Nu îți îndepărtează suferința ca pe o aluniță. Nu e magie. E muncă. E confruntare. E reflecție. E încercare și eroare.

Și da, uneori e greu. Dacă ai reușit să nu fumezi cinci țigări azi, e un pas. Dar tot fumător ești. Nu e suficient pentru o viață nouă.

Dacă după o întâlnire cu un psihoterapeut te aștepți să ai o viață minunată și relații fantastice, ești pe un tărâm al fanteziei. Pentru așa ceva nu există soluții, poate doar poțiuni magice sau filme de Hollywood.

Ce spunea Insoo Kim Berg, fondatoarea terapiilor scurte orientate pe soluții: “Un obiectiv fără un plan e doar o dorință.”

Să vii la terapie și să spui „vreau să fiu fericit” nu e un plan. E o lozincă. Un obiectiv în terapie trebuie să fie clar, comportamental și măsurabil.

Nu „vreau să mă simt mai bine”, ci „vreau să pot dormi 6 ore fără întreruperi”, „vreau să pot spune nu”, „vreau să nu mai tremur când vorbesc în public”.

Ce ar trebui să faci tu, nu doar terapeutul:

-Să îți asumi procesul. Nu rezultatul.
-Să repeți în viață, nu doar să înțelegi în cabinet.
-Să faci teme. Să notezi. Să revii asupra lucrurilor incomode.
-Să îți monitorizezi reacțiile. Nu doar să le justifici.
-Să tolerezi frustrarea schimbării. Pentru că, da, va fi inconfortabil.

Terapia nu te „repară”. Te sprijină să te reconstruiești.

Dar dacă nu pui tu cărămizile, terapeutul nu e nici zidar, nici prestator de servicii sufletești. E un partener de drum, nu un șofer de taxi care te duce de la „nefericit” la „vindecat” în 3 stații.

Dacă nu ți-a rezolvat terapia problema într-o lună, întreabă-te sincer: ce ai schimbat tu, cu adevărat, în acest timp?

Dacă răspunsul e „nimic”, poate n-ai nevoie de alt terapeut.

Ci de altă atitudine.

Nu ma asteptam sa vina asa repede acest studiu mai ales d**a postarea de ieri, dar iata ca danezii d**a ce au facut o ce...
22/07/2025

Nu ma asteptam sa vina asa repede acest studiu mai ales d**a postarea de ieri, dar iata ca danezii d**a ce au facut o cercetare pe 3 milioane de oameni au venit cu o concluzie care ne da putin peste cap pespectiva din care scriem rapoarte psihologice cu antecedente familiale.

Cum impacam ereditatea clara a ADHD-ului, dislexiei si anxietatii cu noile studii care arata ca majoritatea tulburarilor psihice apar fara antecedente familiale?

In articolul meu precedent, spuneam ceva ce multi psihologi (si parinti) simt instinctiv: "Fiica-ta nu are nimic pentru ca tu nu vrei sa ai nimic. Surpriza: ai!". Vorbeam despre ereditate. Despre cm ADHD-ul, dislexia si anxietatea sunt deseori transmise ca niste mosteniri neuronale cu eticheta pierduta, iar creierul, un arbore genealogic cu sinapse in loc de radacini, se dezvaluia ca purtator de istorii nespuse.

Am citat studii relevante: unul din Nature Genetics (2022), care spune ca peste 74% dintre cazurile de ADHD au explicatie genetica; altul despre genele DCDC2 si KIAA0319 implicate in dislexie; plus date despre comorbiditatea dintre tulburari si ereditatea partiala a anxietatii si depresiei.

Dar, la o zi distanta, stiinta vine cu o completare deloc confortabila pentru cine vrea o explicatie liniara: un studiu masiv din Danemarca (peste 3 milioane de cazuri analizate, publicat in Lancet Psychiatry) arata ca majoritatea celor diagnosticati cu tulburari precum schizofrenia, depresia, tulburarea bipolara sau anxietatea nu au rude apropiate afectate.

Mai precis:

-89% dintre persoanele diagnosticate cu schizofrenie NU au rude de gradul I cu aceeasi boala.
-60% dintre cei cu depresie NU au rude diagnosticate cu depresie.
-chiar si cu o ruda afectata, majoritatea nu vor dezvolta tulburarea. De exemplu, doar 8% dintre cei cu o ruda apropiata cu schizofrenie ajung sa fie diagnosticati.

Si atunci? Cine are dreptate?

Raspunsul e mai interesant decat o alegere binara. Pentru ca ambele perspective sunt adevarate, dar la niveluri diferite de explicatie:

1. Genetica explica vulnerabilitatea, nu destinul

ADHD-ul, dislexia si anxietatea sunt tulburari cu componenta genetica demonstrata. Asta inseamna ca predispozitia exista si poate fi masurata prin scoruri poligenice. Dar aceste predispozitii nu se traduc automat in diagnostic.

Studiul danez vine sa ne aminteasca un adevar vechi dar ignorat: genele nu actioneaza in vid. Avem nevoie de interactiune cu mediul, cu traumele, cu nivelul de stres, cu structura sistemului educational sau de sanatate mintala. Vulnerabilitatea genetica poate sa doarma linistita intr-un mediu sustinator – sau sa fie activata brutal intr-un mediu ostil.

2. Ereditatea nu inseamna neaparat "istoric familial vizibil"

Faptul ca cineva nu are rude diagnosticate NU inseamna ca nu exista gene de risc in acel arbore genealogic. Poate ca rudele nu au fost diagnosticate niciodata, poate ca au compensat sau au ascuns simptomele. Sau poate ca genele s-au combinat intr-un mod diferit in generatia actuala.

Mai mult: unele gene implicate in ADHD sau depresie pot avea expresii pozitive in alte contexte: creativitate, viteza mentala, empatie crescuta. Contextul face diferenta intre "dar" si "boala".

3. Studiul danez nu neaga genetica ci ii redefineste aplicabilitatea clinica

Ce spune de fapt acest studiu:
-ca riscul absolut e mic chiar si in cazul unui istoric familial;
-ca strategiile de preventie si tratament nu trebuie limitate doar la cei cu antecedente;
-ca toti avem un risc de a dezvolta o tulburare psihica si ca stigmatizarea familiilor "cu probleme" e nefondata.

Este o pledoarie pentru universalism in sanatatea mintala: nu doar "copiii cu rude bolnave" au nevoie de sprijin. Toti avem nevoie de modele sanatoase, de adaptari educationale si de un sistem care sa nu penalizeze diversitatea neurocognitiva.

4. Concluzie: Nu trebuie sa alegem intre "genetic" si "complex"

Poti sa crezi ca ADHD-ul e ereditar si in acelasi timp sa stii ca multi copii cu ADHD nu au parinti diagnosticati. Poti sa vorbesti despre genele implicate in dislexie si sa recunosti ca mediul educational poate activa sau atenua expresia acestor gene. Poti sa invoci istoria transgenerationala a anxietatii fara sa ignori rolul stresului social, digital sau economic.

Ce ne invata stiinta, azi, e ca trebuie sa gandim in sisteme, nu in etichete. Sa vedem arborele genealogic al creierului nu ca pe o condamnare, ci ca pe o harta in care contextul e busola.

Pentru ca, uneori, gena te impinge spre margine. Dar mediul te poate prinde de mana sau te poate impinge in gol.

Stii cand zici ca fiica-ta nu are nimic, e pentru ca tu nu vrei sa ai nimic. Surpriza, ai!- iulie 21, 2025 Arborele gene...
21/07/2025

Stii cand zici ca fiica-ta nu are nimic, e pentru ca tu nu vrei sa ai nimic. Surpriza, ai!
- iulie 21, 2025

Arborele genealogic al creierului defect: O saga ereditară cu sinapse (Ce au în comun ADHD-ul, dislexia și anxietatea? Răspuns: rudele proaste din ADN.)
Imaginează-ți o rețea neuronală ca un arbore genealogic. Dar în loc de fotografii în sepia cu străbunici în uniforme prăfuite, ai aici sinapse vechi care fac glume proaste cu dopamina, alele dominate de impulsivitate, și un cromozom 15 care zice din spate: „Eu ți-am dat asta, ce te plângi?”.

Din ce în ce mai multe studii arată că majoritatea tulburărilor neuropsihice NU apar din senin. Nu sunt mofturi, nu sunt „epidemii TikTok” și nici „copii răsfățați” – sunt moșteniri genetice. Uneori, „banale” și tăcute ca niște rude de la țară care ți-au trimis anxietatea prin poștă de la 5 ani.

ADHD – Rădăcini adânci și ramuri netăiate

Un studiu publicat în Nature Genetics (2022) arată că peste 74% din cazurile de ADHD sunt explicate genetic. Mai exact, e o combinație între variante genetice comune și o sensibilitate crescută la stimuli. ADHD-ul nu e despre lipsa de voință, ci despre un creier care nu reglează eficient dopamina – iar gena DRD4 (aia cu receptorii de dopamină) are un rol-cheie.

Ceea ce e și mai fascinant? Peste 80% dintre adulții cu ADHD nu sunt diagnosticați, iar mulți sunt confundați cu „personalități intense”, „gânditori divergenți” sau „oameni care încep 20 de lucruri și termină două”. Și nu, nu se termină în copilărie. Se transformă în uituci cronici cu deadline-uri ratate și cuvinte înghițite în ședințe.

Dislexia – Ereditate, nu lene la citit

Dislexia e una dintre cele mai stigmatizate tulburări, deși are o componentă genetică puternică, demonstrată în studii de gemeni și în identificarea unor gene specifice, precum DCDC2 și KIAA0319. Ea afectează între 5 și 12% din populație, iar șansele ca un copil dislexic să aibă un părinte dislexic sunt de până la 50%.

Este o altă dovadă că „sistemul” de învățare – adesea construit pentru creiere neurotipice – nu e prietenos cu varietatea neuronală. Dislexia nu e o eroare, e o variantă. Una care adesea vine la pachet cu creativitate explozivă și gândire vizuală, dar care e taxată în școală ca „prostie”.

Anxietatea și depresia – moștenirea grea a hipervigilenței

Ce zici de depresie și anxietate? Sunt ele doar reacții la stresul vieții moderne? Nu. Sunt și predispoziții genetice activate de mediu. Cercetările arată că anxietatea generalizată are o ereditate estimată între 30 și 50%, iar depresia majoră în jur de 40%, cu implicarea clară a axei serotoninergice și genelor precum 5-HTTLPR.

Mai rău e că aceste tulburări sunt camuflate de multe ori în familii întregi care consideră „frica permanentă” sau „stările de tristețe profundă” ca pe o parte firească din viață – așa că se transmit transgenerațional, ca și farfuriile de porțelan, dar fără niciun ghid de utilizare.

Știința lovește cu date, nu cu metafore:

1 din 3 cazuri de depresie apare într-un context familial afectat.

70% dintre persoanele cu dislexie au cel puțin un părinte cu dificultăți similare.

Aproape 60% din tulburările neurodezvoltamentale se suprapun (comorbiditate) – adică arborele tău genealogic nu are doar o cracă problematică, ci o pădure întreagă.

Ce urmează?

Poate un test genetic nu ne oferă încă un diagnostic clar pentru toate aceste tulburări. Dar știința a început să vadă tipare. Și asta înseamnă că tratamentul, intervenția, acceptarea și acomodările personalizate nu mai pot fi amânate.

Nu, nu ești defect. Dar e posibil să fii produsul unui arbore genealogic cu rădăcini în cortexul prefrontal și cu ramuri crescute în anxietate.

„Ghid de sinucidere cognitivă în 12 pași (soft, dar sigur)” este un pamflet cu umor negru neuropsihologic și revoltă soc...
21/07/2025

„Ghid de sinucidere cognitivă în 12 pași (soft, dar sigur)” este un pamflet cu umor negru neuropsihologic și revoltă socio-profesională, nu o recomandare. Este destinat publicului cu sarcasmul în priză și burnoutul la limită, care încă mai râde ca să nu țipe.

GHID DE SINUCIDERE COGNITIVĂ ÎN 12 PAȘI (soft, dar sigur)
Adică, cm să-ți distrugi sistemul nervos elegant, zilnic, fără să deranjezi pe nimeni.

Pasul 1: Începe ziua cu notificări
Nu respira. Nu întinde brațele. Deschide telefonul înainte de a clipi.
Vezi 12 mesaje. Citește-le toate. Simte cm creierul tău sare între taskuri neterminate ca un hamster pe amfetamine.
Dacă ai o vagă anxietate deja la 07:03 — ești pe drumul cel bun.

Pasul 2: Fă multitasking ca un lunatic
Ascultă un podcast despre „deep work” în timp ce răspunzi la emailuri, trimiți un invoice, și îți ceri scuze că ai întârziat la o ședință pe care n-ai vrut-o niciodată.
Creierul tău? Confuz, obosit, nefericit.
Dar hei, tu pari productiv. Bravo.

Pasul 3: Nu ieși din casă
Aerul? Lumina naturală? Natură? Slăbiciuni ale generației Z.
Rămâi înăuntru. Cu becuri LED reci, ecran albastru și un scaun ergonomic care susține poziția fetală.

Pasul 4: Trăiește în „Just 5 More Minutes”
Începe fiecare zi cu o listă de 15 taskuri și termina cu... trei bifate, două începute, zece mutate pe mâine.
Te simți vinovat? Perfect. Asta era ideea.

Pasul 5: Compară-te constant cu oameni ficționali
Intră pe Instagram și admiră oameni care se trezesc la 5, beau apă cu clorofilă, citesc Nietzsche, arată ca în reclame și zâmbesc în timp ce fac stretching.
Tu, între timp, ai transpirat doar din a te ridica după laptop. Excepțional.

Pasul 6: Nu spune niciodată „nu”
Acceptă orice invitație, orice meeting, orice solicitare cu „sigur, imediat”.
Fă-ți un calendar care ar face un robot să plângă. Spune „da” cu voce, în timp ce sufletul tău scrie cu sânge „NU MAI POT”.

Pasul 7: Ignoră-ți corpul
Durere de cap? Trece.
Tremurat? Interesant.
Amețeală? Probabil de la lumină.
Continuă. Ești puternic. Sau… idiot. Diferența e subtilă.

Pasul 8: Oferă atenție superficială tuturor
Ascultă toată lumea fără să fii cu adevărat prezent. În timp ce tastezi. În timp ce rostești „da, înțeleg perfect”.
Creierul tău vrea conexiune reală. Dă-i replici automate și emojiuri.

Pasul 9: Odihnește-te doar când dormi accidental
Nu planifica pauze. Lasă-le să vină organic… când corpul tău cedează.
Adormi cu laptopul în brațe, visând că faci taskuri. Felicitări, și REM-ul tău lucrează acum pentru companie.

Pasul 10: Râzi de epuizare, dar nu face nimic
Glumește că ești în burnout. Fă meme-uri. Postează „dead inside but caffeinated”.
Nu cere ajutor. Nu schimbi nimic. Umorul e mecanismul perfect de autoconservare a dezastrului.

Pasul 11: Sărbătorește productivitatea toxică
Fii mândru că ai lucrat 12 ore. Că ai mâncat în timp ce răspundeai la mail.
Că ai plâns doar de două ori săptămâna asta.
Treci la next level. Ești aproape corporate Buddha.

Pasul 12: Repetă totul mâine. Cu zâmbet. Pe mute. În call.
Pentru că nimeni nu știe cât de aproape ești să-ți scoți cortexul la plimbare și să-l lași acolo, pe trotuar.

🔥 BONUS:
Dacă ai citit până aici și ai zâmbit amar... creierul tău tocmai a eliberat un strop de serotonină pasiv-agresivă.
Profită. Nu vine des.

Address

Bucharest

Opening Hours

Monday 12:00 - 19:00
Tuesday 12:00 - 19:00
Wednesday 12:00 - 19:00
Thursday 12:00 - 19:00
Friday 12:00 - 19:00

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Psihoterapeut Diana Nicolescu posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Contact The Practice

Send a message to Psihoterapeut Diana Nicolescu:

Share

Category