11/07/2025
În ultimul timp, văd tot mai des cazuri de fren lingual restrictiv la bebeluși. Ca și cm ar fi devenit o epidemie. Mă întreb uneori: Ce se întâmplă? Ce s-a schimbat? De ce apar tot mai multe astfel de situații?
Desigur, din punct de vedere medical există explicații. Dar nu pot să nu privesc și dincolo de ele... spre ce nu se vede.
Mă întreb dacă nu cumva corpurile copiilor noștri exprimă ceea ce noi, ca mame, nu am spus.
Dacă nu cumva frenurile sunt o metaforă a lucrurilor pe care le-am înghițit, a adevărurilor nespuse, a durerilor neexprimate, a plânsului neplâns.
Poate că, înainte să se manifeste în corpul lor, ceva s-a blocat în al nostru.
Poate prea multe frustrări strânse în noi "pentru că nu e momentul", "pentru că trebuie să fiu puternică", "pentru că așa trebuie".
Poate decizii pe care le-am luat împotriva vocii noastre interioare.
Poate emoții ascunse bine în timpul sarcinii.
Poate lucruri neprocesate dinainte de sarcină.
Mă gândesc uneori că e posibil ca aceste „noduri” de la gâtul nostru tăcut să se fi transferat, simbolic, în gura copilului nostru.
Poate că ceea ce noi nu am putut spune, ei nu pot încă suge.
Poate frenul restrictiv nu e doar un țesut mai altfel.
Poate e un mesaj. O invitație. Un ecou. O oglindă.
Poate e felul în care viața ne spune:
Hei, și tu ai ceva de eliberat.
Nu știu răspunsul. Nici nu cred că există unul singur.
Dar știu că merită să ne întrebăm.
Să fim curioase, nu critice.
Să privim cu blândețe, nu cu vinovăție.
Să ascultăm mai atent ce ne șoptește corpul și ce încearcă să ne spună bebelușii noștri, prin al lor.
