02/10/2025
E foarte dificil, ca părinte, să vezi greul copilului tău, iar dintre toate poverile lui cea mai dificile de dus este suferința sa, greutatea emoțională. Dacă are de traversat o situație concretă și vizibilă, cu limite și contur, poți mai ușor să înțelegi ce i se întâmplă și care este locul tău în acel proces. Ai cm să intervii, să faci un pas clar, să te ancorezi într-un gest care îi aduce sprijin. Când copilul duce însă războaie invizibile cu emoțiile sale, când se luptă cu neliniști, frici, vinovății sau furii pe care nici el nu le înțelege, atunci chiar și pentru cel mai implicat părinte apare sentimentul de rătăcire și de neputință. Totuși, există o certitudine pe care am învățat-o din experiența mea: pot să fiu plasa lui de siguranță și zidul lui de protecție. Înseamnă, de multe ori, să fiu locul în care se izbește, locul în care aduce tot ce nu poate duce singur, locul unde se descarcă toată tensiunea, toată durerea pe care i-o provoacă propriul său univers interior.
Privesc adesea părinți și alți adulți care, epuizați sau lipsiți de repere, îi cer copilului să nu le mai arate greul, să se autoregleze rapid, să nu le întindă în brațe furtuna emoțiilor lui. Îi înțeleg și pe ei, pentru că este o provocare reală să primești în spațiul tău de adult intensitatea unei furtuni care nu este a ta și să rămâi întreg când nu ai suficiente resurse să o domolești. Este greu să oferi un adăpost când nici tu nu ai avut unul. Dar dacă reușești să rămâi zid și plasă de siguranță, chiar și atunci când ești obosit sau îndoielnic, la un moment dat copilul nu se va mai izbi de tine pentru că va fi învățat să își ducă emoțiile fără să se prăbușească în ele. Dacă te desprinzi însă sau te demolezi în fața greului lui, atunci căderea va fi comună și rănile se vor adânci pentru amândoi.
Responsabilitatea siguranței emoționale și a procesului de vindecare le aparține adulților. Noi suntem cei care purtăm greul lor până când devin capabili să îl ducă singuri, iar acest rol nu se inversează niciodată.
Ca o completare, a rămâne adult lângă copilul care trece printr-o furtună emoțională înseamnă să nu intri cu el într-o competiție, să nu îi răspunzi cu aceeași intensitate a durerii, să nu transformi plânsul sau furia lui într-o ofensă la adresa ta. Înseamnă să îți simți propriile impulsuri, să le recunoști, dar să nu le arunci peste el, pentru că spațiul acela nu este pentru tine, este pentru neputința lui. A rămâne adult înseamnă să îți spui că emoțiile copilului nu sunt împotriva ta, sunt lângă tine, și că rolul tău este să stai acolo suficient de prezent încât să îi oferi un punct de sprijin. Înseamnă să nu ceri copilului să facă ceea ce tu nu ai reușit încă, să nu îi pui pe umeri rănile tale. Este greu, pentru că presupune să îți înfrunți propriile neliniști, dar asta este maturizarea emoțională pe care nu o mai poți amâna. Din ea se naște sentimentul copilului că există cineva mai mare decât el care îl poate purta atunci când nu mai știe cm să își ducă singur greul. NOI, adulții, avem responsabilitatea siguranței emoționale și a vindecării emoționale a copiilor noștri, noi suntem purtătorii greului lor, niciodată nu e invers.
Un copil reactiv, un copil care aduce multe emoții, duce un greu în interiorul său, adus de cele mai multe ori din lumea unor adulți. Copilul nu are responsabilitatea de a își calma firtunile, el poate face asta DOAR alături de noi, nu pentru că răcnim, lovim, amenințăm emoțiile afară din ei, ci pentru că îi ajutăm să le simtă, să le proceseze, să le traverseze în siguranță.
Spațiul copiilor de vindecare e ținut de noi, de adulți, spațiul nostru de vindecare e alături de alți adulți și alături de noi înșine.
Copilul nu e responsabil de binele emoțional al adulților. Never-ever, NICIODATĂ. Noi suntem ocrotitori ai binelui lor emoțional, chiar și atunci când ne doare greul lor🫂❤️
