Psiholog Andreea Neagu

06/10/2025

✨Despre valori, copii și lumea în care trăim🫂

Îmi place să cred că fiecare familie are propriul set de valori pe care îl transmite copilului sau copiilor săi.

Dacă odinioară mesajele de tipul „Ești cel mai tare!”, „Ai fost foarte bun(ă)!”, „Te pricepi la asta!”, „Bravo, sunt mândru(ă) de tine!”, „Ai încredere în tine!” erau dovezi de încurajare și aduceau o notă pozitivă experiențelor trăite de copil, astăzi ele par să fi căpătat o altă formă.

Trăim din ce în ce mai mult într-o perioadă a supraestimării. Din dorința sinceră de a încuraja, apare uneori riscul de a depăși limitele sănătoase.
La copiii mici, mesajele de tipul „Sunt cel mai bun!” pot avea o notă amuzantă, dar la preadolescenți și adolescenți pot deveni un factor de risc real. Nu voi detalia acum acest aspect, însă este important de menționat că efectele pot fi semnificative, atât asupra fiecărui individ, cât și asupra societății în ansamblu.

Ne îndreptăm, fără să ne dăm seama, spre o lume a egocentrismului, o lume a lipsei de conștientizare reală de sine, o lume a lui „EU sunt cel mai bun — și atât!”.
O lume în care EMPATIA începe să dispară este, de fapt, o lume GOALĂ, o lume lipsită de oameni.

Pentru că doar oamenii pot experimenta cu adevărat ce înseamnă valorile umane.

Apare adesea întrebarea: Ce facem atunci când noi îi transmitem copilului valori precum bunătatea, respectul, iubirea pentru ceilalți, iar el nu primește nimic în schimb?
Copilul se frustrează, nu înțelege de ce, dacă a fost darnic cu un coleg, nu primește aceeași atitudine înapoi.

Este firesc.
Ne e greu și nouă, adulților, să vedem dincolo de asta uneori.
Însă, cu explicații, cu exemple, cu modelul personal al adultului de lângă el, copilul poate înțelege că:

1. A nu răspunde cu aceeași monedă are legătură mai degrabă cu înțelepciunea și cu respectul față de sine — pentru că își păstrează valorile, chiar și atunci când ceilalți nu o fac.

2. A reacționa diferit poate însemna că devine un model pentru ceilalți. Dacă eu aleg să răspund altfel, îl pot ajuta pe celălalt să vadă că există și o altă cale. Poate că nu se va schimba imediat, dar șansele ca acțiunile mele să aibă sens sunt mult mai mari — fie pentru el, fie pentru altcineva.

Fiecare COPIL este BUN.
Haideți să-l învățăm să fie și mai bun! 💛

Pentru că bunătatea naște RAI. 🌿

26/06/2025

În cadrul unui joc cu un copil, în terapie, pe tema lucrurilor care nu ne plac, am primit provocarea să spun: "dacă aș fi o trăire, ce aș alege să fiu și de ce?"

Am ales IERTAREA.
Iar argumentul meu a fost că Iertarea ne conduce și către Iubire.
Copilul a ales să îmi spună că e multă profunzime în cele zise de mine. 😇

Este. Pentru că profunzimea îmi e întotdeauna hrană. În ea mă întâlnesc cu mine dincolo de idei, cuvinte, de roluri, funcții.

Iertarea nu e o cale mai scurtă spre bine, ci este un drum anevoios spre libertate. Și, uneori, iubirea nu poate înflori decât pe terenul iertării.
Iertarea ne poate scoate din blocaj și, din durere, ne duce către sens și ne pune în mișcare.

Iertarea e una din cele mai puternice forme de CURAJ si de IUBIRE!💛

14/06/2025

Ți-a fost vreodată frică de corpul tău?

Nu e o întrebare pe care să o auzim des. Poate pentru că nu știm exact ce am răspunde. Sau pentru că, uneori, e mai ușor să ocolim răspunsul decât să simțim greutatea lui.

Dar există momente – în boală, în epuizare, în durere fizică ori psihică – în care corpul încetează să mai fie „locul sigur”. Devine o necunoscută. Se schimbă, reacționează altfel, trădează planuri sau ritmuri familiare, cele cu care eram obișnuiți. Și în acele momente, frica poate apărea. Nu ca o slăbiciune, ci ca un răspuns profund uman în fața impredictibilului.

A vorbi despre frică nu înseamnă că pierdem puterea. Înseamnă că avem curajul să o vedem.
Iar curajul, contrar miturilor, nu înseamnă lipsa fricii.
Înseamnă să mergem mai departe cu tot cu ea, ținând-o de mână.

Frica ne învață să ascultăm altfel. Ne învață smerenia în fața propriei ființe și a vieții.
Și din acea smerenie se naște ceva tainic: o forță blândă, dar clară.
O reziliență care nu urlă, nu se arată ostentativ, ci trăiește acolo, în gesturile mărunte cu care ne ținem viața împreună.

Uneori, ceea ce ne salvează nu e să uităm ce s-a întâmplat, ci să ne îmbrățișăm viața cu tot cu ceea ce a fost și este.
Să continuăm, nu ca și cm nimic nu s-ar fi întâmplat, ci știind exact ce s-a întâmplat. Și, totuși, ALEGÂND.
🔸să iubim viața chiar și când doare.
🔸să avem grijă de corp, chiar și când ne sperie.
🔸să fim martori buni ai propriei suferințe – cu tandrețe, nu cu judecată.

Adevărata putere nu e în a controla totul, este în a rămâne prezent, cu blândețe, în mijlocul a ceea ce nu putem controla.
A rămâne în aici și acum, cu tot ce înseamnă asta – fiind, de fapt, singurul lucru pe care îl putem controla cu adevărat.

TOTUL TRECE. Nu înseamnă că totul dispare. Dar chiar și ce pare nou, nu e niciodată cu totul nou. Pentru că în noi există deja ceva care știe, care a mai fost acolo, în altă formă, într-un alt timp.
În fața oricărei încercări, întrebarea nu este „de ce mi se întâmplă asta?”, ci:
❗Ce pot face eu, curajos, cu ceea ce trăiesc acum?

Pentru că o experiență în sine nu ne face rău.
Ne face rău doar dacă rămânem captivi în ea, fără rost.
Doar dacă ne facem noi înșine răi, acolo unde am putea fi blânzi, cu noi, cu viața, cu drumul.

🔸 A ne teme de propriul corp nu e un semn de slăbiciune, ci de conștiență. E reacția naturală a unei minți care vrea să înțeleagă un corp care s-a schimbat sau răspunde imprevizibil.
🔸Frica devine mai suportabilă atunci când e recunoscută, numită și primită cu blândețe. Nu trebuie învinsă, ci ascultată.
🔸Reziliența nu înseamnă să nu cazi. Înseamnă să cazi, să stai jos cât ai nevoie, să simți tot ce e de simțit… și apoi să te ridici, poate diferit, dar mereu viu.
🔸A trăi lucid cu suferința e un act de curaj și demnitate.
🔸Uneori, cel mai mare act de putere e să recunoști cât de greu îți este și totuși să mergi mai departe. Nu ca și cm nu s-ar fi întâmplat nimic, ci tocmai pentru că s-a întâmplat ceva important.

🤍A fi un martor blând al propriei suferințe e tot un fel de a înflori! 🌿

27/05/2025

Azi e Ziua Psihologului! Iar acesta este DAR-ul cel mai de preț.

Am rugat-o pe A. să îmi transmită, în câteva cuvinte sau într-un desen, cu ce simte că a rămas după întâlnirile noastre.
Și am primit asta...

Pentru mine, alte cuvinte nu mai au rost.❤️
Inima mea știe.

11/05/2025

Se zice că „cine nu are bătrâni, să-și cumpere.”
Eu zic: cine n-a lucrat cu copii în terapie, să încerce — s-ar putea să descopere o comoară neașteptată.

Un copil îți spune că te iubește, așa… pur și simplu; îți explică emoțiile mai limpede decât un manual și în mijlocul jocului, al momentelor de tăcere sau al unui zâmbet rușinat, este o lume care te învață, o lume cu lecții transmise simplu, autentic.
Copiii nu oferă lecții de viață, ei sunt lecțiile-cu adevăruri mici, curate și puternice.

Creativitatea copiilor nu e doar joc sau culoare, e o formă de cunoaștere, de conectare și uneori chiar de vindecare.

Când un copil îți oferă un desen, un bilet sau o idee spusă cu tot sufletul, îți dă de fapt o bucățică din lumea lui.🧑‍🏫🫂

Zilele trecute, am primit de la copiii din ciclul primar aceste daruri. Fiecare mesaj, cuvânt, desen m-a făcut să zâmbesc larg.💛
Mi-am reamintit cât de mult poate oferi un copil când se simte văzut, înțeles și liber să-și exprime lumea interioară.

Cadoul lor este foarte valoros pentru mine și reprezintă o resursă neprețuită 🤍

Sunt recunoscătoare pentru gestul lor și pentru micul memento că, atunci când încurajăm creativitatea, nu facem doar loc pentru exprimare, facem loc pentru SENS.✨

🟡❗Oare cât din ceea ce vedem zilnic ar prinde contururi noi dacă am privi cu ochii unui copil?

07/05/2025

Din înțelepciunea unui copil:

Astăzi, după o ședință plină de provocări cu niște adulți, stăteam câteva minute pe bancă.
N., un băiat în vârstă de 8 ani, s-a oprit lângă mine. A venit mai aproape și mi-a zis pe un ton de adult, în stil bătrânesc:
„Știi, vreau să vorbesc ceva cu tine. Aș vrea să știu: eu când mai pot veni la cabinetul de consiliere pentru o ședință?”

El… de altfel, mă întreabă asta mereu când mă vede.
Îi zâmbesc... Îmi este tare drag!🥰
Nu apuc să îi răspund, că imediat ce vin niște colegi de-ai lui, se îndepărtează pentru a-și continua jocul. Pauza lui se încheie.

Deodată, vine către mine și îmi oferă o floricică (nu știu de unde a apărut).
Mi-o așează pe brațe și îmi spune:
„Asta e pentru tine!”
Mi-a zâmbit și a plecat.
M-am topit.❤️

Mi-a amintit că uneori, copiii sunt cei care ne țin inima întreagă.
Sunt cei mai buni terapeuți ai noștri, când uităm să fim prezenți, senini și curați.
Câteodată, nu terapeuții îi vindecă pe copii, ci copiii ne vindecă pe noi: cu o întrebare sinceră, cu o floare, cu o iubire care nu cere nimic în schimb.

Copiii nu oferă „mici gesturi”, ci lecții mari- despre prezență, autenticitate, tandrețe.
Și despre iubirea pură.🤍

26/04/2025

Gânduri despre curaj și ritm propriu

Am avut un musafir trei zile... și habar n-aveam! 👀
Unde locuia? În frigider, în salata mea verde, cumpărată de la Lidl.🌿

Ne-am împrietenit repede: era curios, băgăcios și surprinzător de simpatic. Mi-a plăcut spiritul lui de explorator!🐌
Inițial am vrut să îl las să se plimbe prin bucătărie, dar mi-a fost teamă că, într-un moment de prea mult entuziasm de exploraror, ar putea face o mișcare greșită și să aterizeze de la etaj (de pe blatul din bucătărie) direct pe gresie. Ceea ce ar fi fost o tragedie.

Așa că, împreună cu o frunză de salată, l-am condus afară, în curtea din spatele blocului. 🐌🌿
Părea că-i place mai mult la mine în bucătărie, dar locul lui e în natură. 💚

Întâlnirea asta m-a făcut să mă gândesc:
🔸Cât de des rămânem blocați într-un „frigider” al propriei noastre zone de confort, convinși că e singura opțiune?
🔸Cât de des uităm că, dacă avem curajul să ne mișcăm, chiar și încet (în ritmul unui melc), lumea de afară poate să ne aducă mult mai mult decât frunza rece de salată pe care ne-am obișnuit să o numim „acasă”?

Nu trebuie să fii mare sau rapid ca să schimbi ceva. Trebuie doar să vrei.
Și să-ți onorezi instinctul de explorator, chiar dacă uneori drumul pare alunecos.

12/04/2025

Din înțelepciunea unui copil:

Săptămâna aceasta, O. mi-a oferit o lecție despre calm, iertare și simplitatea cu care un copil poate privi viața.

Povesteam despre activitățile lui și despre cm reacționează în fața provocărilor de zi cu zi. Cu seninătate mi-a spus :
"Eu sunt calm indiferent de situație și nu mă supăr pe nimeni."

Curioasă, l-am întrebat cm reușește asta și ce anume îl ajută în acest sens.
Mi-a răspuns simplu, fără să stea prea mult pe gânduri: "Mă ajută să nu îmi pese și să iert. Rămân detașat, adică nu îmi pasă și iert."
L-am tot provocat cu exemple despre conflicte între copii, despre situații care, poate, l-ar fi putut supăra. Răspunsul lui a rămas același: iertarea și detașarea.

---

M-am oprit să reflectez la simplitatea profundă a acestui răspuns. Poate că uneori, lucrurile nu sunt despre a complica, ci despre a găsi liniștea exact în mijlocul provocărilor.
Sufletul copilului vede mai limpede decât mintea adultului.

Iertarea nu e un proces complicat, ci un gest firesc pentru cei care aleg liniștea.

Detasarea sănătoasă nu înseamnă indiferență, ci protecție a propriei liniști.

Putem învăța de la cei mici lecții mari despre viață.

~O lecție despre cm putem alege să ne păstrăm calmul și bunătatea, oricare ar fi furtuna din jur.~

06/04/2025

Ce se vede... nu e întotdeauna și ceea ce este.

Pe un feribot, într-o vacanță, cerul și marea păreau că fac un spectacol de o frumusețe rară.
Mai târziu, aveam să aflu că spectacolul acela era, de fapt, fumul unor incendii devastatoare..

Mult timp mi-a rămas în minte întâmplarea asta, dar și conștientizările apărute. Sper să vă invit la o reflectare despre ceea ce se află dincolo de aparențe, despre cm înțelegem și validăm trăirile celor din jur, chiar și atunci când nu le vedem.

De-a lungul timpului devine tot mai clar că ceea ce se vede, nu este întotdeauna și adevărat, și nici ceea ce contează.

În spatele unui zâmbet, a unei priviri, a unui cuvânt sau a unui om pe care îl cunosc, nu știu niciodată ce poate fi.

Câți dintre noi am răspuns „bine” la întrebarea: „Ce faci?”, constatând, poate imediat, cât de departe era acel răspuns de felul în care ne simțeam cu adevărat în acel moment?
Sunt multe experiențe care m-au învățat că o situație trăită de mine cu intensitate poate fi percepută complet diferit de altcineva. Și că niciuna dintre aceste trăiri nu e „greșită”. Suntem suma poveștilor noastre, a contextelor, a rănilor și a felului în care am învățat să supraviețuim.
Nu există două trăiri identice ale aceleiași experiențe.
Durerea unuia poate fi umbra vagă a unei zile pentru altul și invers.
Fiecare poartă cu sine un bagaj invizibil, format din povești, răni, nevoi și mecanisme de adaptare.

De aceea, poate că devine esențial să cultivăm o prezență atentă.
Să nu ne grăbim să înțelegem, să etichetăm, să „rezolvăm”.
Să ne exersăm răbdarea în fața tăcerii și empatia în fața celor care încă nu știu cm să-și spună povestea.

Autenticitatea nu înseamnă perfecțiune emoțională, ci curajul de a fi sincer într-o lume în care e mai simplu să porți o mască.

Validarea emoțiilor nu e un gest spectaculos, ci o atitudine constantă de recunoaștere a valorii trăirii celuilalt, chiar și atunci când nu o înțelegi pe deplin.

Mecanismele de apărare, oricât de stângace sau disfuncționale par uneori, vorbesc despre inteligența noastră profundă de a ne proteja și a rămâne întregi atunci când viața devine greu de dus.

Empatia reală nu înseamnă „știu cm e”, ci „rămân lângă tine, chiar dacă nu știu; nu e un „a simți ce simți tu”, ci un „sunt aici, chiar dacă nu înțeleg pe deplin”. E o formă de a ține spațiu pentru celălalt, fără să-l umplu cu propriile explicații.

Uneori, ceea ce pare calm și perfect poate ascunde o durere ascunsă, iar ceea ce pare un sfârșit poate fi doar începutul unei schimbări.
Ceea ce pare sfârșit, e doar începutul unei regenerări.

31/03/2025

Gând la ceas de seară.

Ascultarea corpului nu e slăbiciune, ci înțelepciune.
Corpul șoptește. Uneori strigă. Cere atenție.
Nu e mereu despre un răspuns, ci despre a fi prezent la întrebare.
Despre a sta. A simți. A învăța ritmul.
Echilibrul nu se impune. Se descoperă.

30/03/2025

Căutarea sensului – reflecții despre viață, suferință și libertatea interioară

„Cel care are un ‘de ce’ pentru care să trăiască poate îndura aproape orice ‘cum’.” – Friedrich Nietzsche

Sensul vieții este una dintre acele întrebări care ne însoțesc constant, uneori ca un ecou îndepărtat, alteori ca un strigăt urgent în mijlocul dificultăților. Când viața ne pune în fața suferinței, ne vedem nevoiți să răspundem: ce ne face să continuăm? Ce ne dă putere? De ce merită să îndurăm?

Nu sunt întrebări noi. Oameni din toate timpurile le-au purtat cu ei, iar unii au încercat să le găsească un răspuns. Unul dintre ei, Viktor Frankl, psihiatru și supraviețuitor al lagărelor de concentrare, a văzut cu claritate cm sensul – sau lipsa lui – poate face diferența dintre a merge mai departe și a renunța. El ne amintește că, oricât de grea ar fi realitatea, avem întotdeauna libertatea de a alege cm ne raportăm la ea. (recomandare – Cartea “Omul în căutarea sensului vieții”).

Există momente în care sensul pare limpede – îl găsim în relațiile noastre, în ceea ce creăm, în ceea ce lăsăm în urmă. Alteori, pare să se ascundă în ceață, iar viața devine un șir de întrebări fără răspuns. Și poate că nu trebuie să avem mereu un răspuns clar, ci doar disponibilitatea de a căuta.

Sensul suferinței și puterea de a-i da un rost

Ne confruntăm cu suferința în multe forme – pierderi, boală, dezamăgiri, schimbări neașteptate. În astfel de momente, apare inevitabil întrebarea: „De ce mi se întâmplă asta?” Dar poate că întrebarea mai potrivită ar fi: „Ce pot face cu această experiență?”

„Suferința încetează să mai fie suferință în momentul în care îi găsim un sens.”

Acest gând ne provoacă să privim dincolo de durere, să vedem cm experiențele dificile ne modelează, ne învață, ne obligă să creștem. Sensul nu elimină suferința, dar o poate transforma într-un drum către ceva mai profund – o înțelegere mai clară a noastră și a lumii.

Libertatea interioară – singurul lucru care nu ne poate fi luat

În orice circumstanță, oricât de grea, există un spațiu interior care ne aparține. Libertatea de a alege cm ne raportăm la ceea ce ni se întâmplă. Nu avem control asupra multor lucruri, dar avem control asupra modului în care le privim, asupra sensului pe care le dăm.

„Totul i se poate lua unui om, mai puțin un lucru: ultima dintre libertăți umane – aceea de a-și alege atitudinea într-un anumit set de împrejurări.”

Putem alege să privim o dificultate ca pe o nedreptate sau ca pe o provocare. Putem alege să ne lăsăm copleșiți sau să căutăm o cale de a merge mai departe. Și, de cele mai multe ori, aceste alegeri mici, interioare, sunt cele care ne definesc cu adevărat.

Sensul vieții – o întrebare fără un singur răspuns

Sensul vieții nu este un concept fix, ci un proces de explorare continuă. Nu există un sens universal, valabil pentru toți. Fiecare dintre noi trebuie să-l descopere în propriile experiențe, în propriile valori, în propriile aspirații.

„Sensul vieții diferă de la om la om, de la o zi la alta și de la un moment la altul.”

Uneori, sensul vine din responsabilitățile pe care le avem față de ceilalți. Alteori, dintr-un vis pe care vrem să-l împlinim, dintr-un proiect, dintr-o convingere puternică. Și, în unele momente, sensul poate fi simplul fapt de a rezista unei situații dificile cu demnitate.

Pe parcursul vieții, am trăit momente în care sensul părea clar și momente în care se ascundea, lăsând în urmă doar incertitudine. Când trecem prin perioade grele, întrebarea „de ce?” devine inevitabilă. Dar poate că adevărata întrebare este „cum?”. Cum pot merge mai departe? Cum pot folosi această experiență pentru a înțelege mai bine viața și pe mine însămi?

Sensul nu este întotdeauna vizibil în mijlocul furtunii, dar poate deveni mai clar pe măsură ce înaintăm. Poate că el nu este ceva ce primim, ci ceva ce creăm, prin alegerile noastre de zi cu zi.

Invitație la introspecție

În fața fiecărei dificultăți, viața ne provoacă să răspundem: Ce facem cu ceea ce ni se întâmplă? Cum alegem să ne trăim zilele?

„Nu noi trebuie să întrebăm care este sensul vieții, ci viața ne întreabă pe noi. Noi suntem cei care trebuie să răspundem.”

Care este răspunsul tău astăzi?

https://psiholog-andreea-neagu.ro/cautarea-sensului-reflectii-despre-viata-suferinta-si-libertatea-interioara/

Bună! Sunt Andreea și mă bucur că ești aici!
Pentru a te ajuta să afli mai multe despre mine și despre abordarea mea terapeutică, te invit să accesezi site-ul meu:
https://psiholog-andreea-neagu.ro/

03/03/2025

Trăiești în acord cu valorile tale? Ce rămâne în urma noastră?
În fiecare zi luăm decizii care ne definesc: cm reacționăm la provocări, cm îi tratăm pe ceilalți, cât de sinceri suntem cu noi înșine. Dar cât de des ne întrebăm dacă trăim în acord cu valorile noastre?
Ne dorim echilibru, relații armonioase și liniște interioară, dar cât de des ne oprim să ne întrebăm: „Aleg zilnic să trăiesc în acord cu ceea ce contează cu adevărat pentru mine?”

✔️ Bunătatea – ne face nu doar mai plăcuți, ci și mai fericiți, pentru că activează în creier hormonii stării de bine.
✔️ Iertarea – nu e despre ceilalți, ci despre eliberarea noastră de resentimente.
✔️ Recunoștința – ne antrenează mintea să vadă mai mult binele din viață.
✔️ Autenticitatea – ne ajută să nu ne mai trăim viața după așteptările altora.

Nu avem nevoie de schimbări radicale, ci de alegeri mici, conștiente, zi de zi.
Am scris un articol care te poate ajuta să îți clarifici direcția și să îți regăsești echilibrul. Îl găsești aici: https://psiholog-andreea-neagu.ro/3465-2/

Tu ce alegi să cultivi azi?

O invitație la introspecție: Cum să cultivăm echilibrul și autenticitatea în viața de zi cu zi În agitația zilnică, avem rareori ocazia să ne oprim și să ne întrebăm: „Trăiesc în acord cu valorile mele?” Suntem prinși între responsabilități, așteptări și dorința de a fac...