28/10/2025
La mulți ani, draga noastră Ramona!
Acum un an, citeam povestea Ramonei — o femeie minunată, curajoasă și autentică. Azi ne bucurăm că face parte din familia noastră AOB și că ne inspiră prin felul ei de a fi. 💙
La mulți ani, dragă ! Să ai parte de zile senine și de fericire! 🥰
Citiți mai jos povestea ei — model al (On)Cool Art 2024 și reprezentanta lunii Octombrie în Povestea Calendarului 2025. ✨
“Povestea mea începe cu un vis și un test de sarcină în aprilie 2022, o sarcină care, așa cm a venit, așa a și plecat.
Eu mi-am visat fetița, care acum are 7 anișori, și am crezut că acest al doilea vis prevestește venirea celui de-al doilea copilaș, însă deznodământul avea să fie altul.
În visul meu a apărut un copilaș blond cu ochi albaștri, care se uita la mine și îmi zâmbea așa de frumos, încât îmi umplea sufletul de fericire. Îl țineam în brațe, dar nu-l simțeam al meu. Aveam să aflu peste puțin timp că bucuria pe care am avut-o când am aflat de sarcină era bucuria ce o simțeam când îl aveam la piept, iar faptul că am pierdut sarcina era motivul pentru care eu nu-l simțeam al meu.
Acum, toate cele întâmplate au căpătat un sens în capul meu, deoarece, după pauza recomandată de doctori, undeva la 3 luni după eveniment, la următorul control s-a văzut un chist pe un ovar, un chist diferit, care ridica semne de întrebare. Eu nu am dat prea mare importanță acestei vești, pentru că, în trecut, am mai avut de-a face cu un chist ovarian, de care fusesem operată, și pentru că aveam un istoric de endometrioză, eram conștientă că aveam să mai am alte astfel de chisturi. La recomandarea doctorei, am făcut câteva analize, dar acestea nu erau modificate atât de mult. Eu simptome diferite față de ce aveam în mod frecvent nu am avut, și toate ce le aveam le puneam în seama acestei endometrioze.
Azi îi mulțumesc Doctorei mele, Bianca Stanciu, pentru că a fost vigilentă și s-a plimbat cu poza ecografiei mele două săptămâni în buzunar și pentru că s-a gândit că ar fi mai bine să ceară încă o părere. Această a doua părere a altui medic a venit însă cu o întrebare și un răspuns ce nu ar trebui să existe în viața nimănui:
„Vorbim despre cancer?”. Răspunsul care a venit nu a fost tocmai potrivit: „Da, dar nu este nicio problemă, pentru că o să vă operați și o să fiți bine.” Este greu de înțeles așa ceva. Oricât de mult ne străduim, doar cei care trec prin așa ceva știu ce înseamnă acest lucru.
Când auzi cuvântul "cancer", nu știi ce înseamnă, dar simți cm îți fuge pământul de sub picioare. În secunda următoare, am sunat un alt medic care m-a liniștit, astfel încât să pot trece peste acea zi de 6 octombrie, o zi ce ar fi putut fi mai blândă dacă primeam această veste cu mai multă empatie. Mi-a fost teamă să merg acasă, așa că am ajuns la prietena mea Anca, căreia îi mulțumesc că mi-a fost aproape în acel moment. Acum, după 2 ani, când mă gândesc la felul în care am ieșit din spital cu un asemenea cuvânt pe buze, încă am lacrimi în ochi, însă mă bucur că azi sunt aici, fără regrete și fără întrebări de tipul „De ce eu?”.
A urmat o perioadă de căutări și investigații, timp în care eu și soțul meu am refuzat să credem o vreme că aș putea avea cancer. Nimeni nu îmi confirma exact acest lucru. Am cerut mai multe păreri de la mai mulți medici, până când, în final, am ales cu sufletul să merg tot la chirurgul care m-a operat inițial de chistul ovarian endometriozic. Am stabilit împreună mai multe planuri de acțiune și, în funcție de ceea ce vor găsi în timpul intervenției, dacă examenul extemporaneu, care se face intraoperator, avea să confirme diagnosticul de cancer, să se recurgă la varianta cea mai agresivă, care implica o operație radicală de grad IV, histerectomie totală cu anexectomie bilaterală și limfadenectomie. Deși mi-a fost o teamă teribilă de intervenție, credința și rugăciunile, mai ales cele adresate Sfântului Nectarie, care mi s-a dezvăluit în toată această perioadă, mi-au adus liniște și seninătate. Așa am reușit să intru în sală cu zâmbetul pe buze, rezistând astfel unei intervenții ce a durat 9 ore.
La puțin timp după ce am fost transferată la terapie intensivă, a ajuns și soțul meu, iar privirea din ochii lui și confirmarea cu „da” la întrebarea mea „Cum este?” mi-au adus cumva realitatea crudă în față. O veste pe care eu nu o așteptam, deși a fost spusă, nu am vrut să o iau în calcul niciodată. Însă nu m-am lăsat prinsă în acest diagnostic. Acasă mă aștepta o fetiță minunată care, atunci când am plecat, a zis: „Mami, să fii acasă luni”, și acasă am fost. Un copil care a înțeles din prima că mami nu o mai poate lua în brațe așa cm o făcea și că lucrurile vor fi puțin diferite. Un copil care m-a surprins cu maturitatea ei și care a plâns când i-am zis că e necesar să mă tund scurt, pentru că o să-mi pierd părul. Dar cu care m-am jucat și am lăsat-o să mă tundă când a venit momentul, și astfel acceptarea a fost mult mai lină.
Confirmarea diagnosticului a venit în data de 27 octombrie, cu o zi înainte ca eu să împlinesc 40 de ani, și a fost cel mai prețios cadou primit vreodată: o nouă șansă la viață, o renaștere.
Familia mi-a fost alături și sunt tare mândră de ei pentru puterea pe care au avut-o, pentru că știu că lor le-a fost mult mai greu să accepte acest diagnostic decât mi-a fost mie. Nu aș fi vrut să fie puși pe acest drum cu mine, dar, în același timp, știu că e un drum ce ne-a adus pe toți mai aproape și ne-a făcut și mai puternici.
Aparținătorii sunt îngeri ocrotitori, greu încercați, dar cei mai puternici. Sora mea a căutat, s-a informat, a acceptat, a înțeles că este despre toți. Ea este îngerul păzitor venit să mă îndrume și să-mi fie alături. Părinților mei le mulțumesc pentru viață și le sunt recunoscătoare că sunt mereu lângă mine, iar soțul meu este stâlpul, omul pe care l-am așteptat, omul bun, omul pe care îl iubesc nespus de mult, omul calm și blând care a fost acolo atunci când a trebuit. Este cel care și-a păstrat promisiunea „La bine și la rău”, cel care mi-a zis când am ieșit din spital: „O să-ți fiu alături indiferent ce s-ar întâmpla”. Datorită lui și a tot ce mi-au oferit, eu sunt azi cu sufletul plin.
A urmat o recuperare grea, cu dureri crunte și cu întrebarea: „Care sunt pașii pe care trebuie să-i fac mai departe?”. Pentru că aveam nevoie de sprijin, am apelat la ajutorul Manuelei, o terapeută așa ca pentru sufletul meu, care mi-a fost sprijin în timpul tratamentului și m-a învățat cm să accept toată medicația ce aveam să o primesc și cm să îmi canalizez toată energia spre vindecare. Am căutat oncologi care să mă îndrume, dar nu am fost atât de norocoasă încât să găsesc pe cineva care să îmi spună ceva concret, deoarece având un cancer mai puțin cunoscut și un stadiu mic, "Cancer ovarian cu celule clare", o formă rară, ce apare mai ales la femeile ce au un istoric de endometrioză (femeile care suferă de această afecțiune au de 4 ori mai multe șanse să dezvolte această formă de neoplasm).
Părerile erau împărțite, un doctor zicea să fac tratament, altul zicea că nu e cazul să fac; eram ca într-un carusel, azi bine, mâine rău. Acesta a fost și motivul pentru care tratamentul a început destul de târziu. Și aici, cumva parcă trimis de univers, în preajma Crăciunului, prin intermediul unui taximetrist, pe care l-am cunoscut în timp ce mergeam la serbarea fetiței, care avea o prietenă oncolog în Suedia, și care ne-a pus în legătură, am primit un răspuns categoric: „Intri imediat în tratament, fie că e stadiul 2A, fie că este 1. Acest tip de cancer este foarte agresiv, dacă nu faci tratament de primă linie acum, dacă vine peste tine a doua oară s-ar putea să nu mai ai scăpare.” Și așa am intrat în tratament, am făcut protocolul de 6 ședințe și am terminat în data de 13 aprilie, în ziua de Înălțare, în apropierea Sfintelor Sărbători Pascale, o zi plină de speranță că tot ce a fost mai rău s-a dus și nu o să mai revină vreodată.
În toată această perioadă am căutat sprijin, mi-am dorit tare mult să cunosc oameni care trec prin aceleași experiențe ca și mine sau experiențe similare. Am căutat, dar nu am rezonat cu nimic din ce am găsit aproape de casă. În căutările mele, într-o zi am dat peste Asociația Oameni Buni. Sună bine ca titlu, însă ceva m-a atras la acest nume – Oameni Buni, oare or fi atât de buni?, mă întrebam eu. Prima care mi-a ieșit în cale a fost Alina Nistorr, cu zâmbetul ei luminos. Am rezonat atât de mult cu povestea ei, prin prisma cicatricii asemănătoare, prin tot ce răspândea cu povestea ei. Citeam și plângeam, și mi-am zis în sinea mea, că la ea trebuie să ajung. Le-am scris, dar au răspuns după câteva zile bune, până într-o zi când un înger m-a sunat, cu o voce blândă și blajină, care a știut exact ce să îmi spună, care mi-a luminat ziua și m-a făcut să sar în sus de bucurie că am găsit ceea ce tot căutam. Era Viorica Corutiu, omul din spate, mereu aproape.
Această asociație dezvoltă un proiect, (On)Cool Art, picturi pe cicatrici oncologice. M-au cucerit cu primul tablou, le-am zis că vreau să particip, oricând vor avea locuri, în orice an, că doar cicatricea mea nu avea să dispară vreodată. Eu mi-am acceptat foarte greu cicatricea de pe abdomen, mai bine de o lună am refuzat să mă uit la ea, a fost o etapă greu de digerat pentru mine, iar acest proiect venea ca o încununare. Prin această pictură aveam să îmi arăt mie că îmi accept cicatricea și să arăt și altora că se poate. Când mă uit la ea acum, îmi aduc aminte că a meritat.
Desenul meu a fost realizat de Maria Radulescu, o fată cu suflet nobil, ce plângea pe ascuns să nu o vadă nimeni. Nu e ușor să asculți atâtea lecții de viață pline de curaj, de durere sau de trădare, dar este minunat să îți dai seama cât de frumoasă este viața și că doar de noi depinde să o facem memorabilă!
„Renașterea și iubirea destinului”, titlul desenului meu, pentru că „odată cu acest diagnostic am renăscut și am înflorit ca o floare de lotus”. Simbolul pictat pe piept este un semn celtic cu mesajul „Hope & new beginnings”, pentru că speranța e mereu cu noi și asta duce la noi începuturi. Este o inscripție de pe un pandantiv, un cadou primit de la soțul meu, la terminarea tratamentului. Fluturașii pictați îl reprezintă pe copilașul meu de acolo de sus, îngerașul care mă păzește și care a venit aici pe pământ pentru puțin timp, doar ca să îmi salveze viața. Iar floarea de lotus, în simbolistica ei, înseamnă renaștere.
Tot desenul îmi reprezintă familia, darul cel mai de preț pe care îl avem în acest mare Univers!
În încheiere, pot spune că nu m-am întrebat niciodată de ce a venit cancerul în viața mea. L-am acceptat și atât, și consider că acesta este drumul vindecător. E adevărat că ne cutremurăm când auzim „Cancer”, însă suntem norocoși că trăim într-un timp în care tehnologia a avansat, și asta ne oferă o șansă în plus la viață."🎗
Povestea Ramonei este încă un exemplu că se poate. 😇
Foto: photographer
