https://www.facebook.com/432561756617107/

Oana Grosu-Cabinet de Psihologie, Bucharest (2025)

10/09/2025

Există situații în care ceea ce numim „iubire” este, de fapt, un mod de relaționare abuziv, învățat și perpetuat în timp.

Poate fi vorba de un partener de cuplu, un prieten apropiat sau chiar un membru al familiei.

Semne că te afli într-o astfel de dinamică:

Tolerezi umilințe frecvente, crezând că „meriți” acest tratament.

Te simți exclus/ă din momente importante și trădat(ă), dar te consolezi cu ideea că „nimeni nu e perfect”.

Suporti remarci răutăcioase mascate în „sinceritate”.

Atunci când ești vulnerabil/ă, ești criticat/ă sau pus/ă la zid.

Când îți exprimi nemulțumirea, ți se spune că ești „prea sensibil/ă”.

Ești manipulat/ă prin gesturi de „generozitate”, iar dacă spui ce te doare, ești făcut/ă să te simți nerecunoscător/oaia neagră.
"D**a cate am facut pentru tine."

Ai sentimentul că mergi „pe coji de ouă”, pentru că orice discuție se transformă într-o ceartă.

Ți se reproșează constant defecte sau ți se minimizează reușitele, până ajungi să crezi că „nu meriți lucruri bune”.

Ajungi să te compari mereu cu ceilalți, văzându-i ca fiind „mai buni, mai frumoși, mai capabili” decât tine.

Simti ca trebuie sa lupti din greu pentru iubire si te lasi umlilit/a si tratat/a fara respect. Crezand ca de de fapt "ii intelegi" pentru ca "sunt ei mai dificili"

Trebuie să te adaptezi permanent nevoilor lor, iar tu nu ești o prioritate.

Aceasta nu este iubire. Este un tipar dezadaptativ, învățat, care te face să crezi că abuzul este o normalitate.

Iubirea sănătoasă nu umilește, nu judecă și nu condiționează.

Prin procesul terapeutic, poți învăța să recunoști aceste dinamici, să te eliberezi de rănile vechi și să construiești relații bazate pe respect, siguranță și reciprocitate.

Dacă te regăsești în aceasta postare, programează prima ta ședință de terapie. Ai dreptul sa respiri in relatii sanatoase si autentice.

26/08/2025

Foarte mulți oameni presupun că dacă cineva este inteligent, atunci are și succes sau o stima de sine crescută.
Insa realitatea este mai complexă de atat.

Sunt persoane extrem de inteligente, dar care:
• își pun constant semne de întrebare;
• analizează mult prea mult: overthinking;
• văd mai ales riscurile, așa că evită să acționeze;
• rămân blocate în procrastinare, etc.

În același timp, există oameni mai puțin „sofisticați” intelectual, dar care acționează curajos și obțin rezultate spectaculoase.

De ce se întâmplă asta?
Factorii pot fi multipli și personali:
• o copilărie plină de rușine, vinovăție sau respingeri;
• familii în care nu li s-a permis să greșească și astfel nu și-au dezvoltat reziliența;
• experiențe de trădare, umilire, abandon;
• factori genetici sau de personalitate;
• valori personale orientate mai mult spre analiză decât spre acțiune;
• convingeri limitative despre succes :„cei care au succes sunt aroganți / răi / egoiști”;
• frica de judecată și de respingere, samd.
Motivele depind de la persoana la persoana.
Fiecare om are propria poveste, iar inteligența emoțională și stima de sine se formează altfel decât inteligența cognitivă.

Succesul și stima de sine nu depind numai de câte răspunsuri ai în minte, ci de câte șanse îți dai în viață.

Inteligența ta merită să fie susținută de o stima de sine pe măsură. Dacă simți că încrederea nu ține pasul cu potențialul tău, hai să lucrăm împreună. Programează prima ședință de terapie și descoperă cm poți aduce inteligenta și valoarea personala in echilibru.

22/08/2025

Un paradox frecvent în relații este atracția puternică față de oameni care nu pot oferi disponibilitate emoțională reală.

Deși conștient ne dorim apropiere și stabilitate, inconștient putem fi captivați de ceea ce pare greu de obținut.

Modelele de atașament din copilărie.

Cercetările lui John Bowlby și continuate de Mary Ainsworth, teoria atașamentului arată că modul în care ni s-a raspuns emoțional de către figurile de atașament primare influențează ce ni se pare „familiar” în relații.
Dacă ai crescut cu părinți distanți sau imprevizibili, poti asocia dragostea cu lipsa de disponibilitate.

Efectul de raritate și neurobiologia dorinței.

Un studiu condus de Fisher, Aron & Brown pe neurobiologia îndrăgostirii a arătat că atunci când suntem respinși sau lăsați în așteptare, zonele din creier asociate cu recompensele și motivația sistemul dopaminergic devin mai active. Cu alte cuvinte, lipsa de accesibilitate nu scade atracția, ci paradoxal o poate intensifica.

Fantezia schimbării și iluzia controlului.

Cercetările despre idealizarea partenerului arată că uneori credem inconștient că vom fi „cei care reușesc” să facă o persoană indisponibilă să se deschidă. Această dinamică întreține speranța și ne ține blocați în relații dezechilibrate.

Stima de sine și convingerile interioare.

Dacă ai credințe de tipul „nu merit iubire deplină” sau „trebuie să muncesc pentru afecțiune”, poti rămâne atras de oameni care confirmă aceste scenarii inconștiente.

Uneori alegem persoane indisponibile pentru că, la nivel inconștient, ne simțim singuri sau nepregătiți să primim iubire.

Pot exista părți interne care sabotează apropierea reală, deoarece vulnerabilitatea poate fi resimțită ca o amenințare nu ca o oportunitate de intimitate.

Explorarea terapeutică a acestei dinamici poate scoate la lumină cm renegociem relatia cu noi si cu ceilati.

NB. Motivele pot fi multiple. Acestea sunt doar cateva exemple.

Ce poti face?
Cateva recomandari.

Conștientizarea tiparelor de atașament.

Explorarea convingerilor limitative în terapie.

Învățarea diferenței dintre „familiar” și „sănătos”.

Cultivarea stimei de sine și a relațiilor reciproce, nu unilaterale.

07/08/2025

Nu este o regulă. Dar e posibil. Și de multe ori, surprinzător de real.

Te-ai simțit vreodată profund iritat/a de comportamentul cuiva, doar pentru ca mai târziu să descoperi că și tu, în anumite contexte, faci același lucru?

Sau poate respingi un anumit tip de persoană cu o intensitate care pare disproporționată?

În psihologie, acest fenomen este cunoscut ca proiecție, un mecanism de apărare prin care atribuim altora ceea ce nu putem accepta în noi înșine.

Ce se întâmplă de fapt?

Refuzăm să ne recunoaștem anumite trăsături sau dorințe inconfortabile.

Le „exilăm” din conștiință și, fără să ne dăm seama, le vedem amplificat în alții.

Astfel, ajungem să îi judecăm sau să îi respingem cu vehemență.

Exemple:

Dacă respingi agresivitatea altora, poate e ceva nerezolvat legat de propria ta furie.

Dacă te deranjează superficialitatea cuiva, poate o parte din tine și-ar dori mai multă libertate de exprimare, dar simte că „nu are voie”.

Dacă respingi oamenii care cer atenție, poate tu ai învățat să nu ceri niciodată nimic, de frică să nu fii respins/ă.

Introspecția nu e mereu confortabilă. Dar este eliberatoare.

A te întreba: „Oare ce parte din mine se activează atunci când îl judec pe celălalt?” poate fi începutul unei procesari profunde.
În loc să te condamni, poți învăța să integrezi, să înțelegi, să îți regăsești autenticitatea.

Tu ce părere ai? Ai trăit vreodată acest fenomen?

28/07/2025

Nevoia excesivă de control apare adesea ca un mecanism de supraviețuire.

Atunci când, în copilărie, mediul era instabil cu reguli schimbătoare, reacții imprevizibile și lipsă de siguranță emoțională sau in urma unui eveniment advers, copilul învață inconștient:

„Dacă eu controlez totul, pot să mă simt în siguranță.”

La vârsta adultă, acest mecanism continuă să funcționeze chiar dacă realitatea actuală nu mai cere același nivel de vigilență.

Rezultatul? O tensiune interioară constantă și o dificultate de a te relaxa și a avea încredere în ceilalti si in viata.

Un pas important este conștientizarea: nevoia de control nu e un defect, ci o încercare a psihicului de a crea siguranță.

Te invit sa reflectezi asupra urmatoarei intrebari:

Cum ar arăta viața ta dacă ai lăsa puțin loc pentru imprevizibil?

26/07/2025

Codependența este un tipar relațional care poate apărea în anumite contexte sau relații.
De exemplu: relații cu persoane dependente sau cu anumite dificultăți emoționale. Nu este un diagnostic clinic, ci un comportament învățat.

De ce apare codependența?

Experiențe timpurii de nesiguranță emoțională sau neglijare.

Creșterea într-un mediu în care granițele emoționale au fost neclare, invalidate, incalcate.

Copil parentificat.

Învățarea unor tipare de sacrificiu de sine pentru a menține relațiile, si a-i salva pe cei din jur, samd.

Cum stii ca esti intr-o relatie codependenta?

1. Pierderea limitelor personale

Îți este dificil să spui „nu” chiar și atunci când te simți copleșit/a sau epuizat/a.

Simți că orice nemulțumire exprimată îl va răni sau îl va îndepărta pe celălalt.

Confunzi responsabilitatea ta pentru bunăstarea celuilalt cu obligația de a-l face fericit permanent.

2. Identitatea personală devine secundară

Îți ajustezi constant preferințele, opiniile sau comportamentele pentru a evita conflictele.

Ai impresia că valoarea ta depinde de cât de mult oferi și sprijini.

Îți este greu să-ți definești propriile nevoi sau obiective independente de relație.

3. Anxietate crescută față de relație.

Resimți teamă intensă de abandon și faci eforturi disproporționate pentru a-l preveni.

Monitorizezi constant emoțiile și reacțiile celeilalte persoane pentru a-i anticipa nevoile.

Simți vinovăție sau neliniște când petreci timp departe de partener/a, membru al familiei, prieten/a.

4. Responsabilitate emoțională disproporționată.

Încerci să gestionezi sau să rezolvi problemele emoționale și comportamentale celeilalte persoane, des.

Ai convingerea că „dacă fac suficient”, persoana apropiata se va schimba sau va fi bine.

Trăiești epuizare emoțională, dar simți că nu poți ieși din relație, etc.

Relatiile adulte sunt o oglinda relationala a convingerilor si tiparelor relationale invatate timpuriu.

Idei de explorat:

🩺Ce impact crezi ca are codependența asupra stimei de sine și identității personale?

23/07/2025

De multe ori, conflictele din cuplu nu pornesc de la vase, șosete sau alte detalii mărunte.
Acestea sunt doar declanșatorii vizibili ai unor emoții mult mai profunde:

-nevoia de recunoaștere („Simt că nu vezi cât fac deja.”)

-nevoia de apreciere („Aș vrea să spui mulțumesc mai des.”)

-nevoia de siguranță emoțională („Simt că nu pot conta pe tine.”)

Nu întotdeauna un conflict despre vase ascunde altceva. Uneori e doar despre oboseală sau nevoi diferite.
Dar în general, aceste certuri repetitive arată un strat mai adânc al relației:
cum ne simțim văzuți, iubiți și respectați.

Studiile despre dinamica relațiilor arată că certurile frecvente despre „nimicuri” ascund adesea resentimente neadresate și dificultăți în comunicarea nevoilor reale.

Dacă simți că astfel de conflicte îți afectează liniștea și încrederea în tine, merită să privești dincolo de situația aparentă:

Ce emoții se reactivează în tine?

Ce nevoi nu sunt exprimate sau împlinite?

Te-ai surprins și tu în astfel de conflicte?

Tu cm interpretezi aceste „vase nespălate” în relația ta?

16/07/2025

Pentru că, adesea, nu relația prezentă e cea care te ține blocat/a… ci relația timpurie, nevindecată, cu o figură de atașament primară.

În primii ani de viață (0-2 ani cand se formează atașamentul și apoi până pe la 5 ani-copilaria timpurie), cel mic are nevoie esențială să fie iubit, văzut și în siguranță.
Dacă figura de atașament, cel mai adesea părintele, este critic, respingător, rece sau imprevizibil, copilul nu rupe legătura. Nu poate.

În schimb, rupe legătura cu sine: cu nevoile lui, cu autenticitatea, cu emoțiile. De ce? Pentru că este mai sigur, pentru supraviețuire emoțională să te abandonezi pe tine decât să pierzi dragostea părintelui.

Și așa începe dinamica:

„Dacă sunt cm vrei tu, poate nu mă mai rănești. Dacă te mulțumesc, poate mă iubești.”

Iar asta nu dispare odată cu copilăria.

Când crești, poti tinde să te atașezi de persoane care seamănă, inconștient, cu figura de atașament primară. Chiar dacă te rănesc. Pentru că familiarul pare „acasă”. Iar durerea devine un limbaj cunoscut al iubirii.

Așa ajungi să confunzi anxietatea cu atracția, lupta cu iubirea, și te mulțumesti cu firimituri, așa cm poate ai învățat că se primește dragostea.

Schimbarea poate începe când:

Iti dai voie să vezi disfunctionalitatea din ce părea „normal”.

Începi să alegi relații în care nu trebuie să te abandonezi pe tine.

Înlocuiesti loialitatea față de traumă cu loialitatea față de adevăratele tale nevoi.

🕊 Ce-ar fi dacă iubirea n-ar durea? Ce-ar fi dacă iubirea ar însemna siguranță, blândețe și spațiu pentru cine ești cu adevărat?

06/07/2025

De câte ori ți s-a întâmplat să vorbești cu cineva apropiat și totuși să te simți neînțeles?
Sau să simți că "nu ajunge" ce spui, că vorbiți limbi diferite?

Uneori, e nevoie să învățăm de la zero cm să comunicăm: cu calm, cu sinceritate, cu intenția de a construi, nu de a câștiga.

Comunicarea eficientă implică:

Ascultare activă: să fii prezent în conversație, nu doar să aștepți rândul să vorbești.

Empatie: să înțelegi ce trăiește celălalt dincolo de cuvinte.

Claritate și intenție: să știi de ce spui ceea ce spui și ce vrei să transmiți cu adevărat.

Feedback și ajustare sincera : să observi reacția celuilalt și să ajustezi mesajul, dacă e nevoie.

Poți vorbi zilnic cu părinții, colegii sau partenerul de viață, dar fără o comunicare reală, rămâneți fiecare în lumea lui.
Conversațiile devin doar tranzacționale: "Ce mâncăm?", "Ai plătit factura?", "Cum a fost la muncă?"

Relațiile profunde se construiesc nu doar din frecvența vorbitului, ci din calitatea comunicării.
Când nu ne simțim ascultați, văzuți sau înțeleși, apare distanța emoțională chiar dacă ne vorbim zilnic.

Un exercițiu simplu:
Data viitoare când vorbești cu cineva drag, întreabă-te:
„Ce vrea să-mi spună, dincolo de cuvinte?”
„Am fost atent/ă cu adevărat sau doar am răspuns pe pilot automat?”

Comunicarea este o abilitate profundă, nu doar un simplu schimb de replici.
Ea se învață, se exersează și face diferența între relații funcționale și relațiile mai putin sudate, sanatoase.

Tu în ce relație simți că e multă vorba, dar prea puțină comunicare?

21/06/2025

Săptămâna trecută am participat la un curs în care s-a vorbit despre această idee, și m-a inspirat profund. Am simțit să scriu despre asta aici, pentru că mi se pare esențial să o integrăm, nu doar să o înțelegem.

Furia, supararea, frustrarea, gelozia, tristețea, toate sunt emoții firești. Nu trebuie să le negăm, să le ascundem sau să ne simțim vinovați pentru că le simțim. Ele vorbesc despre ce e important pentru noi, despre rănile noastre, despre limitele noastre.

💥 Dar comportamentele care rănesc, nu sunt scuzabile.

Faptul că ai fost rănit nu îți dă dreptul să rănești.
Faptul că ai fost furios nu scuză umilirea sau abuzul.
Faptul că ți-e frică nu justifică controlul, șantajul emoțional sau manipularea.

Emoțiile au mereu un sens.

Comportamentele nesanatoase au mereu o alegere.

E responsabilitatea noastră să învățăm să simțim fără să ranim.

Să ne exprimăm durerea fără să o proiectăm asupra altora.

Să vorbim despre limite si granite personale, fără să le încălcăm pe ale celorlalți.

Terapia, introspecția, dialogul sincer ne pot ajuta să transformăm emoția într-un răspuns conștient, nu într-o reacție automată.

Simți tot ce ai nevoie să simți.
Dar comportă-te în acord cu valorile tale, nu cu rănile tale.

07/06/2025

In anii '50, psihiatrul și psihanalistul Donald Winnicott a introdus pentru prima dată conceptul de „părinte suficient de bun”.

El a observat că un copil nu are nevoie de un părinte perfect, ci de unul autentic, prezent, disponibil emoțional și receptiv, chiar dacă mai greșește uneori.

Această idee s-a extins și în psihologia modernă, pentru că s-a dovedit că „suficient de bun” nu e mediocru, este o abordare sănătoasa.

Ce spun studiile?

„Un exercițiu scurt de auto-compasiune reduce stresul și susține reziliența emoțională”
Kuyken, W., și colab. (2024), University of Oxford

Concluzie: Doar 20 de secunde de reflecție auto-compasivă pe zi reduc nivelul cortizolului și susțin sănătatea psihologica pe termen lung.

Cum poate arata "suficient de bun/a" in viata de zi cu zi?

-Ca student: Nu iei mereu calificative mari, dar înveți cu implicare si simti ca te ajuta.

-Ca părinte: Nu reacționezi perfect, dar repari cu blândețe.

-La job: Nu faci totul impecabil, dar contribui constant.

-În relații: Iti permiti sa mai si gresesti si ești constient/a de lucrurile pe care le faci bine.

Aceasta sunt doar cateva exemple informative.

Viața devine mai ușoară când ne permitem să fim oameni. Nu proiecte de optimizat.

În psihoterapie, le spun adesea oamenilor că a-ți permite să fii „destul de bun/a” nu înseamnă să te plafonezi.
Înseamnă să te eliberezi de lupta constantă cu tine.
**Aceasta fiind o recomandare. Nu un sfat.

Este o formă de echilibru, sănătate psihologică și maturitate emoțională.

📩 Dacă ți-a prins bine această postare, salveaz-o, trimite-o unui prieten sau posteaz-o ca memento.
Poate fi exact ce are cineva nevoie să audă azi.
Și cine știe... poate chiar tu 🌞

24/05/2025

Poate ca presiunea de a arăta ceva și de a dovedi că meriti recunoaștere este constantă.

Dar aici poate aparea o capcana psihologica:

-poti ajunge să iti condiționezi valoarea personală de cât mult reușesti sau de cm esti perceput/a din exterior.

Valoarea de sine autentică nu are legătură cu performanța.

Ea vine dintr-un spațiu interior de recunoaștere, în care știi cine ești, dincolo de ce faci.

Când valoarea de sine e solidă:

-nu mai cauți aprobarea constantă

-eșecurile nu te definesc si pot fi puncte de pivotare.

-relațiile nu devin locuri în care ceri confirmare.

-știi că ești valoros/oasă pur și simplu pentru că exiști, chiar și când greșești, chiar și când ești vulnerabil(ă).

Iar succesul nu mai este o condiție pentru a te simți „de ajuns”

În terapie, lucrul cu valoarea de sine este una dintre cele mai importante direcții pentru eliberare emoțională, relații sănătoase și reconectare cu propria identitate.

Oana Grosu-Cabinet de Psihologie

10/09/2025

26/08/2025

22/08/2025

07/08/2025

28/07/2025

26/07/2025

23/07/2025

16/07/2025

06/07/2025

21/06/2025

07/06/2025

24/05/2025

Address

Website

Alerts

Contact The Practice

Shortcuts

Share

Category