Cabinet Individual Monica Vardarie

28/05/2026

27/05/2026

Un părinte face orice pentru copilul lui.
Dar nu întotdeauna este ușor să îl susțină fără să încerce, din iubire sau teamă, să îl schimbe.

Cred că mulți părinți se întâlnesc, mai devreme sau mai târziu, cu întrebarea asta: unde se termină ajutorul și unde începe nevoia de a-l schimba pe copil după propriile temeri, nevoi sau așteptări?

Ca psihologi, lucrurile sunt într-un fel, mai clare.

Nu intervenim după preferințe personale, ci după repere sănătoase de dezvoltare, echilibru emoțional, adaptare și funcționare. Încercăm să înțelegem copilul și să-l ajutăm să-și găsească propriile resurse, nu să devină altcineva.

Dar ca părinte… totul devine mult mai greu.
Pentru că acolo nu mai lucrezi doar cu informație și experiență profesională.

Vii cu iubire, teamă, vinovăție, oboseală, speranță, neputință și dorința aceea uriașă ca propriul copil să fie bine.

Și da, uneori, chiar și atunci când știm teoretic ce ar fi sănătos, este greu să aplicăm cu propriul copil.
Pentru că relația de părinte nu este o relație „de cabinet”.
Este profund personală. Ne atinge în cele mai vulnerabile locuri ale noastre.

Poate tocmai de aceea cred că unul dintre cele mai valoroase lucruri pe care le poate face un psiholog este să aducă mai multă înțelegere între copil și părinte.
Nu perfecțiune.
Nu rețete magice.
Ci mai mult spațiu pentru a vedea copilul așa cm este, fără ca iubirea să se transforme permanent în presiune sau corectare.

Una dintre cele mai sănătoase forme de respect pentru profesia asta este să rămânem autentici, onești și conștienți de propriile limite.

Lucrăm cu oameni, nu cu tipare perfecte.
Iar uneori, prezența, răbdarea și înțelegerea valorează mai mult decât un răspuns grăbit.

18/05/2026

Uneori, copilul nu are nevoie de încă o explicație. Are nevoie de un adult care să nu explodeze înaintea lui.

Iar părinții au nevoie de spațiu în care să poată spune sincer: „Nu mai știu cm să gestionez asta.”

De aici începem. Împreună.

Atelier pentru părinți — Constanța.

14/05/2026

Observ tot mai mulți părinți care caută răspunsuri. Care încearcă să înțeleagă mai bine anumite comportamente ale copiilor lor.
Care caută sprijin, confirmări, explicații sau, uneori, doar un loc în care să poată spune sincer: „nu mai știu cm să gestionez situația asta.”

Și observ cât de des oamenii încearcă să ajute răspunzând din propria experiență.
Ceea ce este firesc și omenesc.

Doar că fiecare copil este altfel.
Fiecare familie este altfel.
Fiecare om vine cu altă structură, altă poveste, alte resurse și alte limite.

Iar ceea ce a funcționat într-o familie nu se potrivește întotdeauna și într-o alta.

Și atunci, în loc să se simtă mai liniștit după ce cere ajutor, părintele se simte și mai încărcat.
Mai confuz.
Mai vinovat.
Mai speriat.

Din toate gândurile și întâlnirile astea s-a născut ideea unui grup de lucru pentru părinți.

Un spațiu restrâns, cu maximum 6 participanți, în care să putem vorbi pe bune despre situații reale din familie.
Fără rețete universale.
Fără presiunea de a fi părintele perfect.

Și, uneori, simplul fapt că poți vorbi deschis despre ceea ce trăiești și că cineva te ajută să privești mai clar situația schimbă deja ceva.

Eu și colega mea venim cu experiența, informația, cafeaua și ceaiul. 🙂
Și ne-am bucura ca voi să veniți cu întrebările, provocările și lucrurile care vă pun pe gânduri în relația cu copilul vostru.

Întâlnirile vor avea loc într-un cadru restrâns, în cabinetele noastre de psihologie din Constanța, în fiecare miercuri, de la ora 16:30, și vor dura aproximativ 90 de minute.

Participarea se face pe bază de donație, donația minimă fiind de 50 de lei.

Prima întâlnire va avea loc pe 3 iunie.

Înscrierile se pot face la:

Psiholog Mirela Balteș – 0729 047 528
Psiholog Monica Vardarie – 0733 428 320

Pentru orice detalii suplimentare, așteptăm mesajele voastre pe WhatsApp.

Pentru că, uneori, un părinte nu are nevoie doar de sfaturi.
Uneori are nevoie să fie ascultat, înțeles și ajutat să vadă mai clar ceea ce trăiește.

13/05/2026

Eram la început de drum în meseria mea și lucram într-un centru de recuperare pentru copii.

Îmi amintesc că, într-o singură săptămână, am avut cel puțin trei mămici care mi-au spus aproape același lucru:
„Copilul meu se joacă cu orice altceva, mai puțin cu jucăriile lui.”

Cu aspiratorul.
Cu mătura.
Cu oalele.
Cu lingurile și furculițele.
Dacă îi dădeai creioane, lua lingura. 😄

Și, la un moment dat, fără vreo intenție de a da lecții sau de a învinovăți pe cineva, am întrebat simplu:
„Dar dumneavoastră ce faceți toată ziua prin casă?”

Și una dintre mămici mi-a răspuns foarte sincer:
„Gătesc, spăl, strâng, fac mâncare… încerc să supraviețuiesc.” 😄

Și cred că în secunda aceea și-a dat singură răspunsul.

Pentru că, de fapt, copilul nu făcea nimic „greșit”.
Doar participa la viața pe care o vedea în jurul lui.

Mai târziu, viața m-a dus și pe mine în postura de mamă.
Și nu cu orice fel de copil. 😄

Un copil pe care nu îl puteai așeza frumos la măsuță pentru exerciții.
Un copil pentru care multe activități deveneau adevărate provocări.

Și cred că abia atunci am înțeles cu adevărat cât de puțin funcționează teoria atunci când ești obosit, depășit sau când copilul pur și simplu nu intră în „schema” pe care o aveai în minte.

În perioada aceea făceam sport acasă.
Și nu din vreo disciplină extraordinară. 😄
Aveam nevoie să consum energie și să simt că mai fac ceva și pentru mine.

Iar copilul meu era aproape mereu prin preajmă.

Nu s-a întâmplat peste noapte.
Dar, încet-încet, a început să se uite la mine.
La mișcări.
La ritm.
La exerciții.

Și apoi a început imitarea.

Iar de acolo am început să transfer aceeași idee și în alte activități.

Și cred că acesta este unul dintre lucrurile importante pe care-l stim dar pe care il ignoram uneori: copiii învață foarte mult din ceea ce trăim lângă ei, nu doar din ceea ce le cerem.

Așa că, dacă ne dorim o învățare mai firească, mai plăcută și mai puțin obositoare pentru toată lumea, uneori ajută să începem noi activitatea respectivă.

Să citească văzându-ne citind.
Să deseneze văzându-ne desenând.
Să se miște văzându-ne mișcându-ne.

Nu funcționează magic.
Nu funcționează la fel pentru toți copiii.
Și clar nu există rețete perfecte. 🙂

Dar, uneori, relația și exemplul reușesc să deschidă uși pe care presiunea le închide.

11/05/2026

Cred că unul dintre cele mai grele lucruri pentru un părinte este momentul în care înțelege că iubirea pentru copil și dorința de a-l ajuta nu sunt întotdeauna suficiente pentru a schimba tot.

Mergi la terapii.
Cauți soluții.
Încerci.
Speri.
Muncești enorm pentru copilul tău.

Și, inevitabil, există și această dorință:
„Poate, într-o zi, va fi bine.
Poate va recupera.
Poate dificultățile se vor diminua.”

Doar că uneori viața nu aduce vindecarea exact în forma în care ne-am imaginat-o noi.

Și atunci apare o altă întrebare, mult mai grea:

„Eu, ca părinte, ce fac cu asta?”

Pentru că, dincolo de terapii și intervenții, începe și un alt proces.
Unul interior.

Felul în care aleg să-mi privesc copilul.
Felul în care mă raportez la dificultățile lui.
Felul în care intru împreună cu el în lume.

Și cred că atitudinea părintelui influențează enorm și felul în care îl vor privi ceilalți.

Dacă eu intru în lume cu teamă, rușine, tensiune sau revoltă permanentă, oamenii vor simți asta.
Dacă intru cu delăsare și „Dumnezeu cu mila”, se va simți și asta.

Dar există și o altă variantă.
Mai grea.
Mai matură.
Mai echilibrată.

Să văd realitatea copilului meu așa cm este.
Să muncesc pentru el cât pot de bine.
Să caut sprijin.
Să îl susțin.
Dar, în același timp, să nu trăiesc permanent în război cu existența lui.

Și cred că exact de aici se schimbă multe lucruri.

Pentru că oamenii se uită, conștient sau nu, și la părinte.
La felul în care își privește copilul.
La felul în care vorbește despre el.
La felul în care gestionează situațiile dificile.

Iar copiii simt asta imediat.

Simt dacă adultului îi este rușine de ei.
Simt dacă sunt trăiți ca o povară.
Simt dacă părintele este permanent încordat, speriat sau furios pe lume.

Dar simt și când sunt priviți firesc.
Cu limitele lor reale.
Cu dificultățile lor reale.
Dar și cu demnitate.

Și mai cred ceva.

Incluziunea nu este potrivită pentru toate situațiile și pentru toate tipurile de dizabilitate.
Există copii care au nevoie de spații speciale, foarte bine adaptate nevoilor lor, iar asta nu înseamnă eșec.
Nu înseamnă că valorează mai puțin.
Înseamnă doar că au nevoie de alt tip de sprijin.

Dar există și copii care pot fi parte dintr-un colectiv, care pot construi relații și care pot susține o anumită formă de integrare, dacă în jurul lor există suficientă înțelegere și suficienți adulți echilibrați.

Și poate că, uneori, exact asta au nevoie copiii aceștia cel mai mult:
nu perfecțiune,
nu discursuri mari despre acceptare,
ci oameni care să-i privească fără teamă și fără grabă de a-i reduce la un diagnostic.

07/05/2026

🎭🎁
Două jocuri simple prin care copiii pot începe, pas cu pas, să înțeleagă mai bine ce simt.

Data trecută spuneam că revin cu exerciții simple, ușor de făcut acasă, fără materiale speciale, dar care îi pot ajuta pe copii să se observe și să se înțeleagă mai bine.

Astăzi las aici primele două jocuri.

──────────────────

🎭 JOC:
„Emoția care schimbă camera”

🔹 Materiale necesare:
– membrii familiei 😄

🔹 Accesorii:
– voie bună,
– puțină imaginație,
– dorință de joacă,
– și disponibilitatea de a vă juca împreună.

🔹 Mod de desfășurare:

Unul dintre participanți alege în gând o emoție.
Fără să spună care este.

Ideal ar fi ca la început să intre un adult în joc, pentru că îi este mai ușor copilului să observe și apoi să imite.

Participantul intră în cameră și încearcă să schimbe atmosfera…
fără cuvinte.

Doar prin:
– felul în care merge,
– expresie,
– energie,
– ritm,
– privire,
– gesturi,
– mișcare prin cameră.

Ceilalți încearcă să ghicească emoția.

După și dacă emoția a fost ghicită, se adresează întrebarea :
„Cum ți-ai dat seama?”

Se dau cât mai multe detalii, astfel încât să formăm obiceiul copilului de a observa și verbaliza, de a se familiariza cu acest limbaj al emoțiilor.

„Nu puteai să stai locului.”
„Ai intrat foarte încet.”
„Parcă aveai ceva pe gânduri.”
„Când ai intrat, parcă s-a făcut liniște.”

──────────────────
Cel de-al doilea joc se numește ....

„Ce emoție se află în spatele reacției ?”

Uneori copiii spun foarte greu:
„Sunt trist.”
„M-am supărat.”
„Mi-a fost teamă.”

Dar emoțiile ies la suprafață în multe alte feluri:
- în reacții,
- în gesturi,
- în retragere,
- în agitație,
- în felul în care răspund sau evită.

🔹 Materiale necesare:
– o cutie / un borcan / un bol
– câteva bilețele
– membrii familiei 😄

🔹 Accesorii:
– voie bună
– curiozitate
– puțină sinceritate
– și fără judecată

🔹 Mod de desfășurare:

Fiecare participant scrie anonim un bilețel care începe cu:

„Astăzi…”

Dar fără să spună emoția direct.

Scrie doar:
– ce a făcut
– cm a reacționat
– ce i-a venit să facă

Exemple:
„Am vrut să plec și să nu mai vorbesc cu nimeni.”
„M-am învârtit prin casă și nu puteam să stau locului.”
„Am vrut să mă ascund.”
„M-am supărat foarte tare dintr-un lucru mic.”
„Nu aveam chef de nimic.”

Bilețelele se amestecă în cutie.
Apoi sunt extrase pe rând.

Ceilalți încearcă să ghicească emoția.

Dar partea importantă vine după:
„Ce te-a făcut să crezi asta?”

Și aici apar răspunsurile frumoase:

„Pentru că atunci când sunt tristă și eu vreau să stau singură.”
„Parcă suna a supărare.”
„Mi s-a părut că era prea multă agitație.”
„Cred că era teamă pentru că voia să se ascundă.”

Copiii încep să observe ceva esențial: emoțiile se manifestă prin reactii, gesturi, se simt în corp, în energie.

În comportamentele mici de zi cu zi.
──────────────────

🤍 Uneori, în joacă, copiii spun despre ei mult mai mult decât într-o conversație directă.

Jocul îi ajută să lase emoțiile să iasă mai natural la suprafață.

Și, puțin câte puțin, încep să facă legătura dintre:
- ce simt,
- cm reacționează,
- cm răspunde corpul, și ce transmit mai departe celor din jur.

Iar asta, în timp, construiește baza unei înțelegeri mai bune a vieții interioare — atât de bogată, atât de intensă, și uneori atât de greu de pus în cuvinte.

O lume care are nevoie să fie cunoscută, înțeleasă și învățată, pas cu pas. 🤍

04/05/2026

Astăzi a fost prima zi.

O zi de început… și de lucru, în același timp.
Fără o deschidere oficială, dar, recunosc, în sufletul meu s-a deschis o sticlă de șampanie.

După câteva luni bune de lucru în online, astăzi m-am întors în spațiul fizic, la întâlnirea unu la unu.
Și mi-a trecut un gând: oare cm o fi?
A venit si raspunsul.
A fost natural.

Primul copil a intrat cu emoție, cu reținere…și cu foarte puține cuvinte.
Comunicarea se rezuma mai mult la gesturi.

Și, spre finalul întâlnirii, deja mi se adresa.

Nu pentru că am făcut eu ceva anume.

Ci pentru că relația, jocul, toată mișcarea de acolo s-au așezat în așa fel încât ea s-a simțit în siguranță.
Iar de acolo… a venit și cuvântul.

Jocul, si mai spun încă odată, jocul — atunci când e autentic — nu e doar joacă.
Este lucru.
Este întâlnire.
Și mă bucură un gând : partea din mine care știe să se joace nu s-a diluat.
E acolo.
E vie.
Și astăzi mi-a plăcut să o văd în relație.
🤍

12/06/2025

Copilul care simte și adultul care uită să asculte

Te-ai surprins vreodată simțind o nedreptate atât de adânc încât furia ți-a urcat dintr-un loc pe care nici nu știai că-l ai în tine?
Te-ai aflat într-un context în care cineva care trebuia să fie responsabil pur și simplu... nu a fost?
Și, cu toată buna ta intenție, ai încercat să spui lucrurile calm, cu eleganță, cu bun-simț. Dar în loc să fii ascultat, ți s-a închis gura.
Și atunci... ce ai simțit?
Vizualizezi furia aia care crește nu doar din ceea ce s-a întâmplat, ci din lipsa de ascultare?
Ai trăit și tu momente în care tot ce aveai nevoie era cineva care să-ți spună „Te înțeleg”?
Și în loc de asta, ai primit replici ca:
„Lasă, nu e mare lucru.”
„Stai liniștit, o să treacă.”
„Nu te mai agita.”
Și cumva, în loc să te liniștești… ai simțit cm furia crește și mai tare?
Pentru că nu durerea în sine e cea mai grea, ci faptul că e negată….
Poți să simți asta acum, chiar și doar imaginându-te ?
Dacă da, aș vrea să mergem împreună un pas mai departe.
Imaginează-ți cm e să trăiască asta… un copil.
Un copil care nu are cuvintele tale, experiența ta, discernământul tău.
Un copil care simte: furie, rușine, nedreptate.
Un copil care strigă cu tot ce poate:
„Nu e corect!”
Și primește exact același tip de răspuns, poate chiar mai rece:
„Stai cuminte.”
„Nu e frumos să vorbești așa.”
„Cere-ți scuze.”
Te-ai întrebat vreodată ce învață un copil care e pus să-și ceară iertare… deși nu el a greșit?
Ce învață când nimeni nu-și face timp să înțeleagă tot tabloul?
Unii învață să tacă.
Alții încep să creadă că ceea ce simt ….e greșit.
Și unii, cei mai sensibili, ajung să se desprindă de ei înșiși.
Și, paradoxal, poate părea că s-au „liniștit”.
Dar înăuntru… țipă.
Și nimeni nu-i mai aude.
Poate pentru unii pare exagerat ce scriu.
Dar pentru alții, într-un fel, poate fi o descriere a ceea ce au trait cândva , poate au fost copilul ăsta…..
Și atunci, ce ne rămâne ca adulți?
Să fim sinceri. Să avem curajul să spunem, întâi în noi și apoi în fața copilului:
„Nu știu sigur cm să fac, dar vreau să învăț.”
„Te aud. Și mă aud și pe mine.”
„Sunt aici.”
Și uneori, poate că e suficient să începi de acolo.
Pentru că educația reală nu începe cu reguli, ci cu prezență.
Cu omenie.
Cu adevăr.
Copiii nu au nevoie de adulți perfecți.
Ci de oameni vii, umani, prezenți.
Care să se uite în ochii lor și să spună:
„Ești furios.
Și e ok.
Sunt aici.

Nu fug.”
Dar dacă nu suntem acolo? Dacă n-avem timp sau instrumente?
Furia copilului nu dispare.
Se comprimă.
Se înfundă.
Se transformă: în dureri de burtă, ticuri, insomnii, retrageri, crize aparent inexplicabile, uneori chiar în tulburări de comportament.
Și atunci spunem: „Nu înțeleg ce are.”
Dar poate că, de fapt, are nevoie doar să fie văzut.
E dureros, nu?
Și totuși, atât de uman...
Poate și pentru că, uneori, noi, adulții, credem — fără răutate, dar din neștiință — că el, copilul, ar trebui „să știe mai bine”.
Că el nu trebuie „să vadă” când noi suntem dezechilibrați.
Că el ar trebui „să ne înțeleagă”, dar noi nu-l prea înțelegem pe el.
Așa că... ce putem face, sincer, pentru copilul ăsta?
Să-i dăm cuvintele pe care noi nu le-am primit:
„Simți că îți fierbe capul? Hai să-i spunem FURIE.”
„A fost nedrept, nu-i așa? Și te-a durut.”
„E normal să fii supărat. Nu ești singur. Hai să căutăm o cale împreună.”
Și când e pe punctul de a exploda…
Să nu-i cerem să tacă doar pentru că ne e greu nouă.
Să ne ținem noi.
Să-l ținem și pe el.
Să respirăm. Să fim ancora lui, fără cuvinte mari.
Doar: „Văd cât e de greu pentru tine.”
Și poate, prin cine suntem noi în acel moment, să-i arătăm că emoțiile nu sunt rușinoase.
Sunt omenești.
Sunt semne că suntem vii.
Poate că asta e, de fapt, educația cea mai importantă.
Și poate că ea începe nu în relația cu copilul… ci în relația cu copilul din noi.
Poate vocea aceea interioară, pe care nimeni n-a ascultat-o atunci, poate fi ascultată acum.
De noi.
Și poate — dacă simți asta și tu — că tocmai de acolo începe adevărata schimbare.
Pentru copii.
Pentru tine.
Pentru noi toți.