02/01/2026
SINGURĂTATEA ÎN DOI
Copilul care a crescut ca un orfan
Multă lume se întreabă dacă e mai greu să fii singur sau să te simți singur în doi.
Cu siguranță nu e ușor să fii singur. Implică multă cunoaștere de sine, a-ți dori binele și a căuta căi de a nu te simți distrus, nefericit zi de zi.
Dar să ai o relație în care nu te simți văzut, auzit, iubit, deși există o prezență importantă alături cred că poate apăsa mult mai mult decât a nu o avea deloc (perspectivă personală și subiectivă).
Atunci când în relația de cuplu te simți singur(ă) și chiar sângerând frecvent emoțional, cel mai probabil acel partener/acea parteneră apasă pe răni mult mai vechi, neconștientizate, neintegrate, care se cer a fi alinate/reparate. Nu degeaba ai ajuns în acea situație dureroasă. Ajută enorm să te uiți în tine, în ceea ce simți, să fii blând cu tot ceea ce trăiești, să faci terapie pentru a putea înțelege acest tipar și nevoile de reparație pentru care încă ești acolo (sau ai fost), în răceala dureroasă a relației.
Și dacă a fi singur în doi este atât de greu de trăit, mă gândesc inevitabil la copilașul care crește singur emoțional, care nu e suficient văzut de mamă (figura de îngrijire), suficient de întâmpinat în nevoile lui complexe și diverse, suficient de iubit. Suferă el oare mai mult în creșterea sa, decât dacă nu ar fi avut o mamă deloc? Este un orfan mai "distrus" emoțional decât un copil care a avut mamă fizic, dar nu a simțit că ar avea, ba chiar a intrat el în rolul de părinte, a oferit enorm, sperând să primească macar o fărâmă înapoi?
E greu de cântărit suferința în cele două situații atât de diferite, însă tind să cred că un context concret de pierdere (precum moartea unui părinte, abandonul fizic) aduce o anume claritate. Pierderea aduce și o mare revoltă, care de regulă e trăibilă (furia copiilor ajunși în plasament e vizibilă). Deși cei părăsiți fiind în etapa omnipotenței pot considera că e vina lor (mai ales când nu li se spune/explică nimic), își vor idealiza poate părinții neavuți, chiar vor găsi în acea lipsă resurse nebănuite de a răzbate, vor compensa ceea ce lipsește în feluri multiple.
Pe când...un copil care are părinți, însă nu se simte iubit de ei, va AȘTEPTA INFINIT și va trăi permanent într-o confuzie și luptă cu sine însuși, o luptă de cucerire a lor. Copiii crescuți în răceală emoțională sau abuzuri nu se vor putea BUCURA de părinții lor, deci nu știu dacă sunt mai "norocoși" decât ceilalți.
Ca și în relațiile de adult, când ești singur trăiești greul de a fi singur, dar ai claritatea statutului tău. Când te simți teribil de singur într-o relație trăiești un greu exponențial, pentru că suferinței se adaugă și confuzia teribilă:
❓Ce fac atât de greșit mereu, de nu sunt văzut, cât de neînsemnat sunt încât nu merit să fiu iubit de cel de lângă mine? Ce eforturi să mai depun infinit, pentru a-l încălzi/cuceri/schimba pe celălalt?
Asemenea copilașul care se crește singur și care tânjește după dragostea, validarea și încurajarea părinților: deși nu e orfan, se simte (îndrăznesc să spun) poate chiar mai rău.
În abandonul fizic revolta e clară: niciun copil nu merită să fie abandonat. Urmările și rănile acestor ființe nevinovate, devenite adulți nu sunt ușoare, nu sunt simple. Fiecare s-a adaptat psihic în felul lui și fiecare caz e diferit, de la bagajul genetic, la vârsta la care a avut loc abandonul, la experiențele ce au urmat (traumatice sau susținătoare), la adulții pe care i-au întâlnit, la forța interioară care i-a dus spre împlinirea dorințelor și a viselor sau dimpotrivă, la inhibarea acestora și negăsirea sensului. Poate că dorința de răzbunare a fost un motor energizant spre a răzbi. Poate furia adunată a ajutat, a dat un sens existenței.
În abandonul și abuzul emoțional revolta nu e clară, nici ușor de trăit. E ca un vulcan mereu acoperit, o furie îndreptată mai degrabă spre interiorul copilului (ceea ce dă stare/fundament depresiv), o preocupare EXCESIVĂ de a fi mereu mai bun, de a fi perfect, de a ajuta, de a iubi peste măsură, de a nu greși, de a cerși, de a tânji, de a face și a fi pentru celălalt, sperând că și celălalt va fi cândva pentru el. Și totuși, nu e. Zi după zi, deși nu e orfan, copilul fără conexiune emoțională se stinge și se rănește singur, împreună cu rănile neglijenței trăite.
Poate că nu e nevoie să comparăm... Fiecare, singur sau singur în relație, abandonat complet sau abandonat emoțional, fiecare suferă în felul lui, iar suferința fiecăruia e validă. Nu ajută să comparăm traumele, ci doar să avem curajul de a ne uita în ale noastre. De a le "îmbrățișa" cu multă răbdare și indulgență, de a ne da voie să ne iubim măcar noi, când ceilalți nu au făcut-o suficient de bine.
Oferindu-ne sprijinul terapiei cred că e darul cel mai mare pe care ni-l putem da nouă înșine, atunci când ne simțim pierduți, goi, singuri, neiubiți. Ca o a doua șansă de a fi văzuți, ascultați, primiți exact așa cm suntem și iubiți.
Poza: Calemerry.com
