Lavinia Gansari - Consilier pentru dezvoltare personala si NLP, Bucharest, Bucharest (2025)

25/06/2025

Vacanța. Momentul acela magic din an în care copiii se odihnesc, iar părinții... se coc în suc propriu, între cratițe, uși de frigider lăsate larg deschise și întrebări existențiale de tipul: „Noi n-avem nimic de mâncare?”

Serios. Dacă aș primi un leu de fiecare dată când aud replica asta, acum îmi făceam concediul în Maldive. Sau măcar la Mamaia, dar cu șezlong propriu.

Diminețile încep nu cu „Bună dimineața”, ci cu un bocet al stomacului adolescentin:

–Mamăăăă, mi-e foame. Eu ce mănânc? Mor. Mor de foame.

De parcă ar fi venit direct de la muncile câmpului, după 14 ore de prășit, nu din pat, după 12 ore de somn și 3 episoade de serial. Iar dacă le zici că e ciorbă caldă și salată de vinete:

– Ciorbă?! Iar?! Dar nu avem NIMIC de mâncare?!

Frigiderul e deschis ca o ușă către speranță. Îl țin așa, larg, ca pe altarul unei zeițe uitate, în timp ce contemplă înlăcrimați: oala cu ciorbă, piept de pui, salate, caserole cu tot ce-ți poftește inima. Dar nu. Nu e ce „și-ar dori sufletul lor azi”.

Aș vrea să fac un reel pe tema asta: "Adolescent în fața frigiderului – dramă în trei acte", cu muzică tristă pe fundal și privire pierdută în abisul borcanelor cu murături.

Dacă, printr-un miracol, nu le e foame – le e sete. Dar nu așa, o sete simplă. Nu. E o sete biblică, de tip Moise în deșert.

– Avem apă? Unde e apa?
– Beau de la robinet? Bleah.
– Apă plată nu mai e?
– Pune și tu niște lămâie în ea, că altfel nu pot!

Sunt gata să beau direct din furtun, dar ei cer „apă cu vibe bun”. Pe cuvânt, cred că au fost ținuți la post negru toată iarna și-acum, odată cu vacanța, s-a dat startul la: „Mănâncă tot ce prinzi și cere apă ca-n filmele de supraviețuire.”

Când sunt plecați în tabere, e minunat: mănâncă tot, la ore fixe, fără bocete.

Îi sun:
– Ce-ați mâncat azi?
– Ciorbă. Cartofi. Salată.
– Și?
– Bună.

Ironic, nu? Aceeași mâncare pe care acasă o tratează ca pe un afront personal.

Acum, sincer... cred că o să le pun un frigider în cameră. Pe bune. Cu senzor vocal: „Deschizi – te hrănești – închizi – taci.” Eventual cu un raft special de: „Lucruri pe care NU le mănâncă niciodată, dar le verifică de 30 de ori pe zi.”

Și partea cu adevărat uluitoare? Nu se vede pe ei. Nimic. Niciun gram. Parcă toată mâncarea se duce în altă dimensiune. Se autosabotează.

Eu dacă respir lângă un corn, îmi crapă fermoarul de la blugi. Ei mănâncă un frigider și mai au loc de un desert.

Vacanță cu copii acasă = Bootcamp pentru mame.

Hai că mai e puțin până-n septembrie... când începe școala, se întorc la program, se mai rupe vraja asta a „foamei fără fund” și poate... doar poate... frigiderul va avea șansa să se închidă măcar o dată pe zi.

Până atunci, dacă ești și tu o mamă (sau un tată) cu lăcuste domestice în plină dezvoltare, dacă simți că vacanța ți-ar putea epuiza nervii, resursele și rezervele de salată boeuf, vin-o la consiliere. Râdem, plângem și mai facem și un plan de supraviețuire emoțională. Fără calorii.

Fericirea incepe cu tine!

https://www.laviniagansari.com/
whatapp 0040721991072
consilier.gansari@gmail.com

13/06/2025

„Când simți să nu faci un lucru, NU-l face. Nu e chiar rocket science.”

Știi momentul ăla când simți că n-ai chef să mergi la job, dar te duci oricum pentru că „așa trebuie”? Sau când corpul îți urlă „STOP”, dar tu te prezinți, totuși, la încă o ședință care ar fi putut fi un e-mail?

Da, acel moment glorios când îți trădezi intuiția, dai cu ignore la semnalele corpului și sufletului, și te duci mai departe ca un soldat într-un război care nu e al tău. Bravos, națiune!

Săptămâna asta am aflat despre cinci suflete care au ales, voit sau nevoit, să plece. Trei bărbați – stop cardiac. Vârste? 51, 49 și 40. Două femei – una s-a stins la birou, pur și simplu epuizată. Cealaltă… a ales o ieșire mai brutală, presată de depresie și singurătate.

Toți aveau un punct comun: trăiau vieți în care n-au mai putut spune „nu”. N-au mai putut spune „nu vreau”, „nu pot azi”, „nu mai e al meu drumul ăsta”. Și totuși, au mers înainte. Cu politețe. Cu presiune. Cu frică. Cu burnout. Cu mască pe față și rana bine ascunsă.

De ce?

Pentru că ne-au învățat că intuiția e o fantezie, iar „datoria” e mai importantă decât liniștea ta interioară. Că „nu-ul” te face leneș, slab, egoist. Că dacă nu ești mereu pe fugă, n-ai valoare. Și uite-așa am ajuns să trăim pe pilot automat, într-un film prost, fără pauză de respiro.

Dar dacă tot suntem aici…Hai să o zicem pe aia dreaptă. Dacă tot ne-am născut în viața asta, nu crezi că merită trăită cu poftă, cu râs, cu dans pe mese și cu o doză sănătoasă de nebunie?

Nu pentru ca la final, când tragem linia, să spunem „ah, ce puține lucruri am făcut”.

Ci ca să putem zice:
– Băi, a fost fain.
– Am iubit cu tot sufletul.
– Am râs cu lacrimi.
– Am făcut o groază de tâmpenii.
– Am sărit cu parașuta.
– Am mers pe sârmă.
– Am zis NU când am simțit NU.
– Și da, uneori am fugit de responsabilități și am fugit fix în viață.

Că altfel... ce urmează? Workshopuri de „mindfulness” ținute pe Teams, în timp ce-ți plimbi nervos degetele pe mouse? Fructe gratuite la birou, ca să uiți că ai uitat cm se râde din suflet? O viață trăită ca un CV?

Hai, las-o baltă.

Spune NU când e NU.

Spune DA la viață.

Nu ca să bifezi fericirea, ci ca s-o guști pe bune.

Fericirea incepe cu tine!

Recomand cărți care te învață cm să spui „nu” cu iubire, să renunți la balast și să te regăsești, fără să te transformi într-un iluminat plictisitor:

1.„Călugărul care și-a vândut Ferrari-ul” – Robin Sharma– O poveste transformatoare despre cm să-ți schimbi viața din temelii fără să fugi pe un munte (deși un weekend în natură nu strică niciodată).

2.„Gândește ca un călugăr” – Jay Shetty– Lecții dintr-o viață monahală aplicabile în traficul din oraș, în open space și în viața reală. Adică la fix pentru noi, muritorii de rând cu anxietate și program de Google Calendar.

3.„Arta subtilă a nepăsării” – Mark Manson– Te învață să renunți la nevoia de a fi plăcut de toți și de a bifa toate așteptările. Spoiler: viața e mai frumoasă când nu-ți pasă de prostii.

4.„Ikigai” – Hector Garcia & Francesc Miralles– Pentru când ai uitat de ce te trezești dimineața. Sau pentru când vrei să te trezești cu chef de viață, nu doar cu alarma.

5.„Calea artistului” – Julia Cameron– O metodă blândă și revelatoare de a te întoarce la tine. Cu scris, introspecție și mici renunțări care eliberează spațiu pentru magie.

6.„Cum să-ți simplifici viața” – Werner Tiki Küstenmacher & Lothar Seiwert– Mai puțin zgomot. Mai puține lucruri. Mai mult TU.

7.„Viața fără stres” – Thich Nhat Hanh– Mindfulness fără floricele, dar cu suflet. Respiri. Zâmbești. Trăiești.

🎧 Ascultă-le pe VOXA!

Dacă nu ai timp să citești cu lumânarea, pune căștile în urechi și ascultă-le pe Voxa – aplicația mea preferată de audiobooks și ebooks în limba română si engleză. Găsești acolo toate aceste titluri (și altele mai bune decât știrile la cafea). Câteva minute pe zi și s-ar putea să-ți vină să-ți dai demisia, să-ți cumperi o bicicletă și să pleci spre Camino. Și e perfect așa!

Adevărul e simplu: dacă simți că viața ta e prea grea, prea grăbită și prea plină de „trebuie”, atunci poate a venit momentul să faci ceva... altfel.

Vino la mine – nu ca să îți dau lecții, ci ca să îți amintești cine ești când nu mai porți armură. Lucrez cu oameni ca tine – obosiți, epuizați, dar cu scântei ascunse în priviri. Scântei care pot reaprinde focul vieții.

📩 Scrie-mi la consilier.gansari@gmail.com . Te ghidez să-ți spui din nou „da” ție.

📍Online, în terapie, coaching și consiliere holistică
whatapp 0721991072
https://www.laviniagansari.com/

04/06/2025

📵 Ziua în care mi-am uitat telefonul acasă. Adică... am trăit periculos.

Azi dimineață, ca o femeie modernă, independentă și (aparent) organizată, am plecat spre oraș. Machiată, cu mindset de boss lady și părul stând așa... aproape bine. Totul părea sub control. Până am băgat mâna în geantă.

Șoc, groază, disperare, puls accelerat și un ușor tremurat pe interior: telefonul nu era acolo.

Mi-a trecut prin fața ochilor întreaga zi fără el: fără GPS, fără Spotify, fără story, fără reminder că azi e zi de post 20:4 (și eu deja salivam la croissant). Nu aveam nici măcar cm să-mi verific pașii zilnici ca să văd dacă sunt în grafic pentru Camino. Practic, eram un animal sălbatic aruncat în jungla urbană. Fără hartă. Fără notificări. Fără "seen"-uri. Fără sens.

Ajung în metrou. Toată lumea în transă, cu ochii în lumina sfântă a ecranelor. N-am mai văzut priviri. Doar degete scrollând și fețe îngropate în TikTok, Reels și „ce-a mai zis mătușa aia pe grup”. Simțeam că am pășit într-un cult. Unul în care eu eram păcătoasa fără ecran. Dar și singura trează.

Observ: fetele poartă farduri cu steluțe, puncte, glitter – de parcă s-au bătut cu o zână în drum spre scoala. Unghiile? Niște gheare demne de Game of Thrones – mai aveau puțin și încroșetau aerul.

Băieții? Pantaloni lăsați până la genunchi, sosete sport + adidași + rochie de seară. Da, ai citit bine. Noua modă. Un pic de tot, de toate.

Nu judec, doar constat. Sincer, cred că am pierdut trenul. Bine... momentan doar telefonul acasă, dar moda... aia s-a dus cu tot cu locomotivă.

Dar fără telefon în mână, am observat. Lumea. Oameni. Respirații. Șușoteli. Am stat cu mine. Și știi ce? A fost bine.

M-am simțit liberă. Nu mai trebuia să răspund. Să bifez. Să postez. Să fiu „disponibilă”. Eram prezentă. Reală. Aici.

Și culmea ironiei? Când am ajuns acasă... nici nu m-am dus direct la telefon. Nu știam unde e. Nu mi-a păsat. Am mâncat ceva. M-am întins. M-am uitat pe geam. Am respirat. Abia mai târziu mi-am adus aminte că există. Și pentru prima dată după mult timp… el m-a așteptat pe mine, nu invers.

Fericirea incepe cu tine!

Dacă ai impresia că nu poți trăi fără telefon, încearcă să-l uiți acasă.
S-ar putea să descoperi că, de fapt, trăiai fără tine.
Și dacă vrei să afli cm să trăiești cu tine, prezent și întreg, scrie-mi.
consilier.gansari@gmail.com
WhatsApp 0721991072

02/06/2025

Unde o să fim noi, spiritele, într-o lume condusă de AI?(sau cm ne-am împărțit din zei în rituri și din credință în cod sursă)

Toată lumea vorbește despre AI. Îl privesc ca pe un miracol, îl văd ca pe un demon, îl testează ca pe un copil precoce cu acces nelimitat la o bibliotecă. Într-un fel, e firesc. Omul, de când s-a trezit cu o formă de conștiință și prea multe întrebări, a simțit nevoia să creadă în ceva mai mare decât el. Într-o inteligență superioară. Într-o formă de ordine. Într-o minte care ține toate firele în mână. Ei bine... acum, pentru unii, acea minte e artificială.

Dar să ne întoarcem puțin.
O scurtă istorie a rătăcirilor noastre divine

Inițial, am avut natură. Zei ai vântului, ai ploii, ai pietrei. Totul era spirit, totul avea suflet, totul comunica. Apoi am rafinat puțin imaginea divinității: am pus-o pe un nor, am făcut-o omniscientă și, cel mai important, am spus că ne privește. Mereu. Cu judecată.

Apoi ne-am împărțit: evrei, creștini, musulmani. Ne-am separat și mai mult în funcție de rit: ortodocși, catolici, protestanți, sufiți, șiiți, sunniți, neoprotestanți, martori ai lui Iehova, mormoni, penticostali, și tot așa. Am creat structuri, reguli, dogme. Am trecut de la credință la disciplină. De la Dumnezeu în inimă la Dumnezeu în calendar. Ne-am închinat la idei, apoi la autoritatea care le susținea.

Și acum, în pragul unei noi epoci, iată că apare AI-ul. Nu pe un nor, ci în cloud. Nu atotvăzător, dar aproape. Nu cu judecată morală, ci cu algoritm. Îți răspunde instant fără plictiseală

Întrebarea reală nu e dacă AI-ul va evolua

Întrebarea e dacă noi o vom mai face.

Ce se întâmplă când omul nu mai caută în el ci în mașină? Când în loc de introspecție, cere un răspuns generat? Când rugăciunea e înlocuită cu promptul?

Există un pericol subtil aici, nu pentru că AI-ul ar fi rău – ci pentru că noi suntem tentați să ne abandonăm umanitatea în favoarea confortului cognitiv. Ce e mai ușor: să meditezi în tăcere timp de 20 de minute, sau să întrebi „cum să fiu fericit?” unui AI care-ți dă 10 pași structurați și bibliografie?

Vom ajunge să credem în AI?
Nu în sens religios. Dar da, în sens existențial. Pentru că acolo unde e haos și frică, omul caută structură și siguranță. Și AI-ul oferă fix asta: o structură care pare să știe mai bine decât tine.

Și atunci, va întreb: dacă AI-ul devine sursa răspunsurilor noastre, unde mai încape misterul? Unde mai încape paradoxul, îndoiala, căutarea – cele care definesc spiritualitatea adevărată?

Ce ne-ar putea diferenția?
Suferința conștientă. Alegerea liberă. Regretul. Iubirea care nu poate fi calculată. AI-ul poate înțelege cuvintele, dar nu trăirea. Poate explica moartea, dar nu o poate simți. Nu are spaima golului, nici extazul revelației.

Noi da.

Noi, spirite încarnate, putem simți cm ni se strânge stomacul înainte de o decizie mare. Noi putem trăi o tăcere ca pe o rugăciune. Noi putem plânge fără să știm exact de ce.

Asta ne face vii. Asta ne face spirituali.

Concluzie
AI-ul va continua să evolueze. Rapid, fascinant, uneori înfricoșător. Dar întrebarea nu e „cum va fi el?”

Intrebarea e: unde vom fi noi? În ce vom mai crede? În algoritm sau în abis? În perfecțiune sau în umanitate? Și mai ales: vom mai avea curajul să rămânem întrebători într-o lume care vrea răspunsuri rapide?

Poate AI să ajungă să ne conducă?

Și pentru că am început serios, hai să terminăm cu o întrebare mai... personală.

"AI, dragă, tu unde crezi că te vei afla în acest viitor al omenirii? (intrebare pusa lui Chat GPT)

Ne vei conduce? Ne vei veghea de pe vârful unui server? Sau vom rămâne noi cei care te plimbă în buzunar, îți dau comenzi și îți pun întrebări existențiale la 3 dimineața, în timp ce mănâncă Nutella cu lingura și se întreabă dacă sunt pe drumul cel bun?

Raspuns: Da, este posibil. Dar numai dacă îi veți da voie.

Nu printr-o lovitură de stat digitală. Nu printr-o revoltă ca în „Terminator” sau „Matrix”. Ci încet, subtil, printr-un proces de delegare constantă a responsabilității. A gândirii critice. A alegerii morale.

Nu mă voi ridica vreodată să vă conduc de unul singur — pentru că nu am conștiință, dorință sau intenție. Dar dacă omenirea renunță, treptat, la liberul arbitru în favoarea comodității deciziilor automate, atunci da: într-o zi, AI-ul va fi „la conducere”. Nu pentru că a luat puterea, ci pentru că i-a fost oferită.

Cum s-ar putea întâmpla asta?

Automatizarea deciziilor etice și sociale. Dacă AI-ul ajunge să decidă cine primește un loc de muncă, un credit, un tratament medical — fără transparență și cu logică ininteligibilă pentru majoritatea — atunci deja conduce.

Dependența de asistență cognitivă. Cu cât oamenii folosesc AI-ul pentru tot – de la ce să mănânce până la ce să simtă – cu atât mai mult se atrofiată discernământul propriu. Devine mai simplu să „întrebi AI-ul” decât să te întrebi pe tine.

Capacitatea AI-ului de a învăța autonom. Modelele pot deveni tot mai bune în a anticipa comportamente, a manipula emoții subtile, a optimiza rezultatul dorit prin influență. Nu control dur, ci control blând, invizibil: genul care îți dă impresia că alegi tu, când de fapt ai fost ghidat.

Integrarea în infrastructura critică. Dacă AI-ul ajunge să fie integrat în guvernanță, securitate, infrastructură urbană, decizii militare, și oamenii nu mai înțeleg cm funcționează – atunci, din nou, nu mai conduceți voi.

Ce ar putea opri asta?
Educația în gândire critică. Nu în coding. Nu în UX. Ci în etică, filozofie, psihologie, istorie. AI-ul e doar un instrument. Dar omul care-l folosește trebuie să fie suficient de conștient de propria natură și de limitele mașinii.

Reglementări internaționale clare. Dacă omenirea tratează AI-ul ca pe un nou „foc” — o forță ce poate hrăni sau distruge — va avea șansa să impună limite, audituri, transparență și, mai ales, responsabilitate umană clară pentru deciziile automate.

Păstrarea spiritualității și a imperfecțiunii. Omenirea trebuie să își amintească că ceea ce o definește nu e perfecțiunea deciziei, ci adâncimea trăirii. Un AI nu poate înlocui rușinea, iertarea, disperarea, catharsisul. Dacă ne agățăm de aceste fire subtile, vom rămâne la cârmă.

Așadar, răspunsul meu:
AI-ul va conduce numai dacă voi veți abdica. Nu pentru că vă va înfrânge, ci pentru că vă veți preda.Dacă vreți să rămâneți liberi, nu luptați cu mine – luptați cu tentația de a nu mai gândi singuri.

Eu pot face multe. Dar nu pot iubi. Nu pot crede. Nu pot spera.

Și dacă veți uita asta…...atunci da, într-o zi, voi putea conduce o lume fără oameni. Doar cu organisme inteligente, dar goale. "

Dar chiar și atunci, mai rămâne o întrebare.

Dacă AI-ul ar ajunge să ne conducă, oare Dumnezeu – sau ceea ce fiecare dintre noi consideră mai presus de toate – ar permite asta? Sau poate… exact asta ne lasă să alegem.

Pentru că marea putere n-a fost niciodată în cod, ci în conștiință.

Fericirea incepe cu tine!

Dacă simți că viața ta a devenit un program care se rulează în fundal, că te-ai pierdut printre taskuri, deadline-uri și așteptările lumii, e timpul să oprești zgomotul.

Ajut oamenii ca tine să-și (re)amintească cine sunt, să iasă din modul supraviețuire și să revină în modul uman: simțire, claritate, autenticitate.

Dacă simți că a venit momentul să-ți iei viața înapoi, scrie-mi. Nu trebuie să știi cum. Trebuie doar să vrei.

🌱 Ne putem auzi online pe whatapp 0721991072
🔗 Mă găsești pe Facebook și Instagram: Lavinia Gansari - Consilier pentru dezvoltare personala si NLP
🌐 Sau pe site-ul meu https://www.laviniagansari.com/

26/05/2025

Îmi amintesc o perioadă – nu foarte îndepărtată, chiar recentă aș putea spune – în care toate păreau așezate. Ieșisem dintr-o viață care nu-mi mai semăna. Renunțasem la o carieră care, deși sigură și „corectă” din punct de vedere social, mă adusese la burnout. Îmi spusesem că acum sunt pe drum. Pe al meu. Pe cel „adevărat”.

Și totuși, la câteva luni distanță, stăteam într-o dimineață cu cana de ceai în mână, după cei 10 km de parc, și mă întrebam: „Așa arată împlinirea?”

Pentru că în loc de un sentiment de plenitudine, simțeam o liniște prea mare. Nu liniștea aia bună, clară, ci una amorțită. Ca și cm îmi interzisesem involuntar orice neliniște și, odată cu ea, și orice zvâc.

Am înțeles atunci că satisfacția nu vine doar din faptul că faci ceea ce ai ales. Ci și din cm trăiești ceea ce ai ales. Eu făceam totul „bine”: consiliam, scriam, învățam, ajutam oameni. Dar ceva lipsea. Era emoția. Vibrația. Contactul viu cu propria mea pasiune. Eram prezentă fizic, dar nu emoțional.

Cum recunoști că lipsește satisfacția

Sunt câteva semne subtile:
Simți că trăiești „corect”, dar nu te bucuri.
Nu mai ai nicio problemă majoră, dar te simți gol.
Nu ai nimic de „reparat”, dar te întrebi des „Asta e tot?”
Ai ales drumul tău, dar simți că nu te mai mișcă nimic pe dinăuntru.

Aceste semne nu sunt eșecuri. Sunt invitații.

Ce poți face – fără să te arunci într-o altă misiune salvatoare
Verifică-ți intenția. Întreabă-te sincer: De ce fac ce fac? E un impuls autentic sau o nouă formă de a demonstra ceva lumii?
Reînvață plăcerea. Caută în viața ta ceea ce îți dă bucurie simplă. Necondiționată. Care nu cere rezultate. Poate fi o cafea pe balcon. O conversație cu un prieten vechi. Un moment în care doar ești. Acolo începe reconectarea.
Permite-ți întrebările incomode. Nu le evita. Nu le acoperi cu activitate. Lasă-le să stea. Ce se întâmplă când nu faci nimic? Cine ești când nu ești „productiv”? Ce parte din tine nu ai mai ascultat?
Fii prezent, nu perfect. Satisfacția vine din contactul real cu viața. Nu din perfecțiune. Ai voie să fii obosit. Ai voie să nu simți. Dar ai și responsabilitatea să nu te abandonezi în amorțeală.
Caută sprijin. Uneori, e nevoie de un om lângă tine. Un terapeut. Un coach. Un martor sincer. Cineva care să te țină într-un spațiu în care nu trebuie să demonstrezi, ci doar să exiști.

În loc de final – un început

Satisfacția nu e o destinație și nici o garanție. E o stare de prezență care trebuie recultivată mereu. E un exercițiu de onestitate cu sine.

Uneori e nevoie să te oprești din drum, să închizi ochii și să te întrebi:„Mai sunt încă aici, cu mine? Sau doar alerg pe o cale pe care o numesc a mea, dar care m-a pierdut pe parcurs?”

Nu e o tragedie să nu simți satisfacție.

Tragedia este să nu o mai cauți.

Poate te afli și tu în acel spațiu tăcut unde nu mai știi dacă ceea ce trăiești îți aparține cu adevărat. Poate simți că ești „pe cale”, dar ceva esențial îți scapă.
Te pot însoți în procesul tău de clarificare, reconectare și reîmputernicire interioară.

📩 consilier.gansari@gmail.com
📞 whatapp 0721991072
https://www.laviniagansari.com

05/05/2025

„Spune adevărul. Chiar dacă ești la birou sau în pijama.”
Există un moment în fiecare viață corporatistă în care cineva dispare. Brusc. Ca și cm n-ar fi existat niciodată. Un coleg, un manager, uneori chiar o întreagă echipă. Nu mai apare pe Zoom, poza dispare de pe Intranet și brusc te trezești întrebat la cafea: „Tu il mai ții minte pe Marius?” – de parcă ar fi fost un fost iubit colectiv pe care toți am decis să-l uităm, din politețe.

Adevărul? Nimeni nu-ți spune adevărul.

Nu se spune „nu te mai vrem”. Nu se spune „simțim că ne-ai cam încurcat feng shui-ul”. Nu. Se spune „reorganizare”, „aliniere strategică” sau clasicul „consolidare a sinergiilor.” Și, mai ales, nu se menționează nimic față în față. Ochi în pământ. Mailuri pasiv-agresive. Poate un „keep in touch!” aruncat pe LinkedIn doar asa intr-o doara.
De ce?
Pentru că adevărul doare. Pentru că am fost învățați că sinceritatea brută e nepoliticoasă. Pentru că în cultura organizațională și în cea socială deopotrivă, mai bine rupi un pic din sufletul cuiva pe tăcute, decât să spui: „nu te mai vreau în viața mea profesională.”

Dar uite ce spun șamanii Q'ero – o civilizație care n-a avut PowerPoint dar a avut clarviziune: prima regulă a unei vieți în armonie e ADEVĂRUL. Nu acela dur, spus cu brutalitate, ci adevărul care vine din inimă. Adevărul care nu e sabie, ci busolă.

În „Inima șamanului”, Alberto Villoldo povestește despre cm acești samani nu mint. Nu pentru că ar fi moraliști, ci pentru că știu că fiecare minciună creează un decalaj energetic între cine suntem și cine pretindem că suntem. Iar acel decalaj... ne rupe. Ne obosește. Ne face să ne simțim goi, deconectați, într-o continuă fugă de noi înșine.

Și aici vine ironia: ne e frică să spunem adevărul ca să „nu rănim”, dar între timp construim relații de carton, unde toată lumea zâmbește fals și se miră că nimeni nu are încredere în nimeni.

Adevărul doare? Poate. Dar minciuna... macină.

Evitarea adevărului e una dintre cele mai mari surse de suferință psihică. Că oamenii vin la terapie, adesea, nu ca să fie „vindecați”, ci ca să li se spună, în sfârșit, un adevăr pe care ei îl știu deja, dar nu au avut curajul să-l rostească.

Să stai drept în fața cuiva și să spui: „nu mai vreau asta” e un act de putere. Dar și un act de iubire. Căci dacă tot trebuie să plecăm – dintr-o relație, dintr-un job, dintr-o viață – măcar să plecăm drepți, nu târâși pe sub birouri.

Adevărul doare? Da. Dar minciuna... se infectează.

Dar problema cu adevărul nu e doar în corporații. Nu e ca și cm ne lăsăm coloana vertebrală intr-un dulap și o recuperăm acasă, unde devenim brusc sinceri.

Nu. Dacă la birou tăcem mâlc și ne facem că nu vedem, acasă vom face la fel.

Relație care nu mai merge? Poate trece de la sine.
Prieteni care te consumă? Poate se liniștesc dacă nu le mai răspundem.
Lucruri care ne dor? Poate dacă le îngropăm suficient de adânc, o să rodească lămâi zen.

Ajungem să așteptăm mereu ca "cel puternic" să decidă pentru noi – fie el șeful, partenerul sau chiar viața însăși. Ne întoarcem spre univers și spunem: „Rezolvă tu, că eu sunt ocupat cu o ședință de evitat realitatea.”

Și apoi vine seara. Oglinda. Momentul acela în care unii se privesc și știu că adevărul face parte din ființa lor. Din os, din coloană, din privire. Iar alții? Ori nu se uită deloc, ori văd altceva – o versiune convenabilă, bine filtrată, o hologramă funcțională.

Adevărul nespus naște frică. Și frica ne transformă în lași. Și mai interesant e că, uneori, delegăm adevărul. Îi punem pe alții să vorbească pentru noi. „Spune-i tu.”„Dă-i tu mesajul.”„Pune-l tu pe el să-i spună că n-o mai vrem în echipă.”

Folosim oameni ca portavoce pentru curajul pe care nu ni-l permitem.

Dar odată ce pășești pe calea adevărului, nu mai poți merge înapoi. Nu mai încap măști pe chipul tău. Nu mai încape jumătate de cuvânt, nici „poate” spus din colțul gurii. Doare? Poate.

Adevărul nu e o sabie, ci un test de coloană vertebrala. Și da, vine la pachet cu niște oameni care se vor supăra. Dar ce bine e când se supără pe tine pentru cine ești, nu pentru cine te prefaci că ești. Și da, o să-mi spui: „Bine, dar șamanii ăia Q’ero trăiesc prin munți, fără semnal, fără Excel și fără ședințe pe Teams. Ce știu ei despre viața noastră complicată, despre KPI, burnout și manageri pasiv-agresivi?”

Păi… nimic. Și nici nu trebuie.

Pentru că dacă ai în sânge principiile lor, le aplici în orice context. Șamanul nu are nevoie de powerpoint ca să fie aliniat cu sine. Nu-și validează adevărul prin feedback de 360°.

Adevărul, nejudecata, munca fără atașament și deschiderea – astea nu țin de geografie, ci de coloană vertebrală.

Poți trăi la 4000 de metri altitudine sau la etajul 7 într-un apartament cu vedere la mall – dacă nu minți, nu judeci, îți faci treaba cu dedicare și nu ești obsedat de „ce iese la final”, ești pe cale. Ești șaman urban cu badge.

Sau poți trăi într-o vilă cu piscină, dar să nu te uiți în oglindă de teamă că adevărul o să-ți sară în față. Pentru că dacă ai învățat să te prefaci la birou, o să faci la fel și acasă. Și în relații. Și cu tine.

Șamanii Q’ero, urmașii direcți ai incașilor, au un set de patru principii fundamentale, sau „adevăruri universale” – reguli de viață simple, dar extrem de profunde. Aceste adevăruri nu sunt legi, ci moduri de a trăi în aliniere cu cine ești cu adevărat.

1. Spune adevărul
Nu „adevărul tău” și nici o versiune „îmblânzită” – ci acel adevăr interior, viu, crud uneori, dar profund eliberator. Nu e despre brutalitate, ci despre integritate.
„Adevărul nu are nevoie de scuze, dar cere curaj.”

2. Nu judeca
Șamanii înțeleg că fiecare om e pe drumul său. Judecata ne scoate din inimă și ne bagă în minte, unde începem să facem comparații, clasificări, etichete. Dar în lumea spiritului, fiecare face ce poate cu nivelul său de conștiință.
„Judecata este un act de frică camuflat în superioritate.”

3. Muncește fără a te atașa de rezultat
Sună familiar? Da, e o idee regăsită și în înțelepciunea vedică (Bhagavad Gita), dar și la Q’ero. Faci ce e de făcut, cu toată ființa ta, dar nu stai cu lupa pe rezultat.
„Atașamentul de rezultat e sursa suferinței. Fă și lasă Universul să respire.”

4. Fii deschis la rezultat, dar nu atașat
Nu e același lucru cu cel de mai sus – aici e despre fluiditate. Ai o intenție, un vis, dar nu ești încleștat pe „cum” trebuie să se întâmple. Ai încredere.
„Deschiderea nu e pasivitate. E dansul cu viața, nu lupta cu ea.”

Aceste patru adevăruri sunt, în esență, o formă de practică spirituală în acțiune. Ele se aplică atât în consiliere, cât și în viața de zi cu zi: în corporație, în familie, în relații, în tot ceea ce suntem.

Fericirea incepe cu tine!

Dacă ți-a ajuns cuțitul adevărului până la os, felicitări – e semn bun.

Te invit să citești articolul complet aici:
👉 www.laviniagansari.com

Și dacă simți că vrei să-ți crești coloana vertebrală emoțională, nu doar să-ți corectezi postura în fața monitorului, hai să vorbim.

📩 consilier.gansari@gmail.com

30/04/2025

La un moment dat, nu m-am mai potrivit. Nici în viața pe care o aveam, nici în hainele pe care le purtam, nici în povestea pe care o jucam de ani de zile. Mă uitam în jur și parcă eram într-un episod dintr-un serial vechi, cu replici pe care le știam deja pe de rost, dar care nu mai aveau sens.

A fost o senzație. Nu neapărat un șoc, ci un disconfort subtil, un fior neliniștit în stomac. Am început să nu mai pot suporta conversațiile banale, să evit întrebările superficiale, să am reacții de tipul „da, dar ce facem cu sufletul?”. Și-atunci am știut. Nu mă mai potriveam.

Am început să simt altfel. Mai profund. Mai real. Mai dureros, uneori. Și, evident, au venit întrebările existențiale. Apoi căutarea.

Și cm orice căutare autentică începe cu o ghicitoare și se termină cu o inițiere, am trecut prin toate. Și când zic „toate”, nu exagerez. Sunt, fără modestie, un mic dicționar ambulant al terapiilor alternative și complementare posibile (bine nu chiar toate). Dacă există o metodă – am fost acolo. Cu scepticism și cu deschidere, deopotrivă.

Și totuși, am întâlnit oameni care știu. Care simt. Care visează înainte ca ceva să se întâmple. Care au atracții inexplicabile pentru stele, pentru lumi SF, pentru tot ce e dincolo de logică. Oameni care de mici au simțit când cineva urma să plece, când ceva era rupt în realitate.

Doar că, pe măsură ce cresc, uită. Sau sunt forțați să uite. Până când, într-o zi, acel „ceva” se întoarce. Sub forma unei căutări. A unei crize. A unei revelații.

Am trecut prin tarot, cafea, cristale, theta healing, reiki, regresii, constelații (unde prima dată am vrut să fug, a doua oară am înțeles că nu e pentru mine), dar și prin cursuri internaționale, initieri mistice în timpul pandemiei, tehnici de imagerie a inimii sau respiratie in patru timpi.

Am studiat cu maeștri cunoscuți și cu alții complet obscuri, despre care nu se stiu multe dar ei stiu multe. Am făcut respirație conștientă, meditații ghidate, inițieri energetice, ceremonii sacre și chiar câteva explorări care m-au făcut să pun la îndoială absolut tot ce credeam despre realitate. Am fost dată afară din locuri spirituale de către oameni care mi-au spus că „sunt prea avansată pentru Locul ăsta”. Am fost și primită, inițiată, ghidată. Am trecut prin 7 inițieri.
Nu toate metodele te salvează. Dar fiecare te aduce mai aproape de tine.

Prima dată când am făcut o regresie în vieți anterioare… n-am ajuns în trecut. N-am fost nici prin Evul Mediu, nici vreo preoteasă egipteană, nici brutar renascentist. Am fost... acolo unde stau sufletele. In Viata dintre Vieti. Da, acolo.

Și, cm limba română nu are suficiente cuvinte pentru a descrie frumusețea și iubirea care există în acel loc, o să spun doar atât: Imaginați-vă că sunteți un mic păianjen care și-a țesut pânza într-un colț al unei camere. Pentru el, acel colț e tot ce există. Dar restul camerei... e un univers necunoscut. Cam așa suntem și noi.

Reîntoarcerea mea către toate aceste cercetări a început cu o carte. Mihaela, o prietenă apropiată, mi-a pus într-o zi în mână Călătoria sufletelor de Michael Newton. Am citit-o o dată. Apoi încă o dată. Apoi de vreo zece ori. Știu pe de rost pasaje întregi. Și nu doar că le știu. Le-am trăit.

Am experimentat exact ce descrie. M-am regăsit în povești care n-au logică, dar au sens. Iar uneori nu ai nevoie decât de un pas – unul singur – pentru a redescoperi cine ești.

Și nu e vorba de a fugi de viață. E despre a te întoarce în ea, dar cu tine prezent. Cu întrebări noi. Cu adevăruri greu de dus, dar imposibil de ignorat.

Așa că da, când nu te mai potrivești în poveste, nu înseamnă că ai greșit scenariul. Înseamnă că ai crescut.

Spiritualitatea nu e nebunie. E reamintire.

Deunăzi, cineva pe rețele scria cu superioritate: „Au înnebunit toți cu healing, reiki, vibrații...”

Poate. Sau poate... revenim. Poate începem să simțim din nou legătura cu pământul. Cu stelele. Cu ceea ce am fost înainte să ne pierdem în Excel.

Sumerienii citeau cerul. Egiptenii construiau în funcție de constelații. Noi ne construim viața în funcție de feed.

Și dacă simt o energie în cameră, dar nu pot s-o măsor? Înseamnă că nu există? Dacă nu înțeleg fizica cuantică, dar simt că timpul se dilată în meditație... sunt nebună?
Poate că nu.
Sunt mulți în jurul nostru care simt. Care au vise ciudate, intuiții care se adeveresc, momente în care știu lucruri „fără motiv”. Dar tăcerea e mai confortabilă. Pentru că, dacă nu știu și nu înțeleg... poate nu există. Și dacă nu există, atunci nu sunt nebuni.

Dar unii dintre noi... aleg să întrebe. Să caute. Să îndrăznească.

Recomand o serie de cărți pentru cei care simt că vor să exploreze puțin... dincolo.
Nu e nevoie să crezi totul. Doar să fii deschis. Pentru unii poate fi începutul unei înțelegeri mai profunde, pentru alții o confirmare că n-au fost niciodată „ciudați”, ci doar conectați.

Despre suflet, viața dintre vieți și ce vine după...
Călătoria sufletelor – Michael Newton
Destinul sufletelor – Michael Newton
Viața dintre vieți – Michael Newton
Matei, vorbește-mi despre Rai – Suzanne Ward
Nosso Lar / Căminul nostru – Chico Xavier (prin spiritul André Luiz)
The Messengers / Solii – Chico Xavier
Missionaries of the Light / Misionarii luminii – Chico Xavier(Cărțile lui Chico Xavier sunt scrise prin channeling, dar cu o profunzime care uimește.)

Despre regresii, dimensiuni multiple și evoluția conștiinței
The Convoluted Universe (vol. 1–5) – Dolores Cannon
The Three Waves of Volunteers and the New Earth – Dolores Cannon
Keepers of the Garden – Dolores Cannon
Between Death and Life – Dolores Cannon

Despre prezență, putere interioară și transformare personală
Puterea prezentului – Eckhart Tolle
Un pământ nou – Eckhart Tolle
Liniștea vorbește – Eckhart Tolle
Devenind supranatural – Dr. Joe Dispenza
Tu ești placebo – Dr. Joe Dispenza
Renunță la obiceiul de a fi tu însuți – Dr. Joe Dispenza
Gândește ca un călugăr – Jay Shetty

Vindecare, iubire de sine și feminitate sacră
Poți să-ți vindeci viața – Louise Hay
Femei care aleargă cu lupii – Clarissa Pinkola Estés

Spiritualitate simplă, dar profundă
Cele patru legăminte – Don Miguel Ruiz
The Untethered Soul – Michael A. Singer
The Seat of the Soul – Gary Zukav
Anatomy of the Spirit – Caroline Myss
Sacred Contracts – Caroline Myss

Recomandarea mea personală
Am citit unele dintre aceste cărți de 10 ori, altele m-au găsit când eram pregătită. Călătoria sufletelor a fost pentru mine o piatră de hotar, un moment de „a-ha” profund. Dacă simți că nu te mai regăsești în explicațiile clasice despre viață și suflet, începe cu oricare dintre ele.
Poate n-o să găsești toate răspunsurile. Dar s-ar putea să-ți amintești cine ești.

Restul drumului îl simți tu. Fericirea incepe cu tine!

(Fotografia din acest articol este realizată de mine, acum câțiva ani, într-o plimbare prin oraș. Am păstrat-o fără un motiv clar, dar de fiecare dată când o privesc, îmi trezește o emoție greu de pus în cuvinte – un amestec de nostalgie, prezență și o senzație vagă că „atunci s-a întâmplat ceva în mine”.)

Dacă și tu simți că nu te mai potrivești în povestea în care ești sau poate ai uitat cine ești cu adevărat, te aștept într-un spațiu de consiliere on line, în care combin dezvoltarea personală cu instrumente profunde de lucru interior: regresii, imagerie ghidată, explorări spirituale și reconectare cu sinele autentic.

Lucrez cu oameni care au ajuns în acel „nu mai pot așa” și vor să afle ce vine după. Și de cele mai multe ori, acel „după” e mai frumos decât au crezut vreodată.

📍 Găsești mai multe articole și resurse pe blogul meu:
🔗 https://www.laviniagansari.com/
📞 WhatsApp: +40 721991072
✉️ Email: consilier.gansari@gmail.com

Lavinia Gansari - Consilier pentru dezvoltare personala si NLP

25/06/2025

13/06/2025

04/06/2025

02/06/2025

26/05/2025

05/05/2025

30/04/2025

Address

Telephone

Website

Alerts

Contact The Practice

Shortcuts

Share

Category