Cabinet Individual de Psihologie Mihaela Ancu

30/04/2026

Efectul Zeigarnik descrie tendința creierului de a reține mai intens sarcinile neterminate decât pe cele finalizate. O activitate întreruptă rămâne activă în fundalul mental, ca o formă de tensiune cognitivă care caută rezolvare.
În psihoterapie, acest mecanism apare frecvent sub forme mai complexe decât simple „taskuri neîncheiate”.

Situații emoționale fără închidere clară, conflicte nerezolvate sau experiențe întrerupte fără procesare completă pot rămâne active mult timp. Nu dispar, ci continuă să consume resurse mentale, uneori fără o legătură evidentă cu prezentul.

În practică, acest lucru se observă în:
- gânduri repetitive legate de evenimente din trecut
- anxietate fără declanșator concret
- dificultăți de concentrare asociate cu ruminația
- revenirea mentală constantă la anumite momente sau conversații

Intervențiile psihoterapeutice nu urmăresc doar explicarea acestor bucle, ci și procesarea lor până la un punct de închidere psihologică. Aceasta poate însemna integrarea unei experiențe, redefinirea sensului ei sau recunoașterea conștientă a ceea ce a rămas suspendat.

Odată ce apare această închidere, scade tensiunea cognitivă asociată și se eliberează spațiu mental pentru prezent.

Efectul a fost observat pentru prima dată în anii 1920 de psihologul Bluma Zeigarnik, în cadrul Școlii de psihologie gestaltistă de la Berlin. Ea a remarcat, în contexte cotidiene, că ospătarii își aminteau mai bine comenzile nefinalizate decât pe cele deja servite și încheiate. Ulterior, observația a fost testată experimental și a devenit una dintre ideile de referință pentru modul în care creierul gestionează „buclele deschise” de informație și acțiune.

17/04/2026

09/04/2026

Te-ai întrebat vreodată de ce unii oameni se prăbușesc în fața problemelor iar alții reușesc să se adune și să meargă mai departe?

Reziliența este un mod în care alegi să reacționezi când lucrurile o iau razna.

Pe scurt, este felul în care te aduni după un șoc și mergi mai departe fără să negi realitatea. Nu înseamnă să fii tare și să duci totul pe umeri până cedezi, nici să te convingi că „totul va fi bine” când realitatea e maro cu dungi.

Sunt trei lucruri care contează când vorbim despre reziliență. În primul rând, să vezi situația exact așa cm e. Apoi, să găsești un motiv pentru care merită să mergi mai departe sau un sens în sufernță (vă recomand cartea "Omul în căutarea sensului vieții". Și, poate cel mai practic, să te descurci cu ce ai la îndemână, nu cu ce ai vrea să ai.

Ce înseamnă reziliența, în practică? O metodă simplă e să te uiți la o problemă din patru unghiuri: ce poți controla acum, ce impact pot avea acțiunile mele pe termen scurt și pe termen lung, cât de mult lași problema să afecteze celelalte arii ale vieții, și cât de permanentă este, de fapt.

Un exercițiu banal, dar eficient, este să scrii zilnic câteva minute despre lucrurile care te macină. Pare nimic, dar te scoate din haosul din cap și pune lucrurile în ordine. La fel și pauzele (pauze, nu scroll pe telefon 😉 ).

Nu minimiza partea socială când cauți soluții. E tentant să te izolezi sau să rămâi doar în cercul tău, cu perspective similare, dar asta te limitează. Nu te baza doar pe colegii cu care lucrezi și prietenii care gândesc la fel ca tine. Caută și oameni din afara cercului tău, care văd lucrurile diferit și te pot ajuta să anticipezi ce urmează. Nu te baza doar pe cei apropiați pentru ajutor. Uneori, cele mai utile idei vin de la oameni cu care nu ai mai vorbit de ani de zile, tocmai pentru că vin din altă bulă.

În vremurile grele, poți face trecerea de la o stare de pasivitate sau analiză excesivă a trecutului la o gândire orientată spre răspuns și acțiune concretă.

06/04/2026

Se spune că o imagine face cât o mie de cuvinte. Așa este și în psihoterapia experiențială: ceea ce nu poate fi spus în cuvinte prinde formă în culoare, în linii, în intensitatea picturii. Începi să te vezi mai clar, să simți altfel, să descoperi resurse care erau deja în tine.
Nu contează cât de „frumos” desenezi, ci cât de sincer lași să apară ceea ce trăiești. Acolo începe magia contactului cu sine.

03/04/2026

În ultimii 30 de ani, am asistat la o schimbare radicală în modul în care copiii își petrec timpul. Am înlocuit genunchii juliți în fața blocului cu orare stricte, cursuri de pian și antrenamente de fotbal, toate orchestrate cu atenție de adulți. Dar prețul plătit pentru această „optimizare” a succesului timpuriu este mai mare decât ne imaginăm.

Ce este, de fapt, jocul nestructurat? Specialiștii îl definesc ca fiind jocul liber, la alegere, în care copilul decide regulile, manipulează obiectele și rezolvă probleme în spațiul real, fără intervenția sau coordonarea unui adult. Este momentul în care copilul devine „autorul propriei vieți”, simțind că el este cel care controlează realitatea.

De ce nu se mai joacă copiii „liber”? Există trei factori majori care au suprimat această funcție biologică vitală:

Presiunea academică și competitivitatea timpurie: Societatea actuală a transformat educația într-un sistem extrem de competitiv, unde succesul depinde de diplome și CV-uri complexe încă din preadolescență. Părinții percep adesea jocul ca pe o „pierdere de vreme” și preferă să își direcționeze copiii către activități structurate și dirijate, cm ar fi pianul, baletul sau meditațiile, pentru a le asigura un viitor sigur.
Teama pentru siguranța fizică: Din cauza mesajelor alarmante din mass-media referitoare la prădători sau alte pericole, părinții sunt mult mai speriați și nu mai permit copiilor să se joace nesupravegheați în fața blocului sau pe stradă. Această frică a dus cu timpul la dispariția comunităților de copii care se jucau liber în cartier.
Supravegherea și intervenția constantă a adulților: Copilul modern este aproape permanent supravegheat, ceea ce îi fură una dintre cele mai importante funcții ale jocului: senzația de control și autonomie. Atunci când adulții intervin constant pentru a dirija activitatea, copilul nu mai învață să decidă sau să manipuleze realitatea pe cont propriu.
Deconectarea de natură și teama de murdărie: Există o tendință de a pune la adăpost copiii de mediul natural din cauza fricii de căpușe, bacterii, noroi sau alergii. Această lipsă de contact cu natura (de exemplu, interdicția de a sări în bălți sau de a se juca în pământ) privează sistemul senzorial de stimularea necesară pentru o dezvoltare fiziologică sănătoasă.
Intoleranța la conflicte sociale: Părinții moderni tind să intervină imediat în certurile dintre copii. Această intervenție excesivă împiedică procesul natural prin care copiii învață negocierea, gestionarea supărărilor și stabilirea propriilor limite în relație cu ceilalți.
Structura rigidă a programului școlar: Școlile au început să ocupe un loc tot mai mare în viața copilului.

Ce câștigă copiii prin jocul nestructurat? Jocul nu este doar divertisment; este primul limbaj al copilului și o funcție esențială a evoluției speciei.

Flexibilitate și Adaptabilitate: Prin joc, puii de mamifere (inclusiv oamenii) învață flexibilitatea emoțională și adaptarea intelectuală la mediu.
Negociere și Individuare: În relația cu un partener de joacă (nu cu un părinte care este de cele mai multe ori„ extrem de rezonabil”, ezitând să pună copilul în situații provocatoare), copilul învață să negocieze, să gestioneze trădările, supărările și să-și construiască dârzenia interioară.
Funcție terapeutică: Jocul este metoda naturală prin care mintea scoate la lumină și „curăță” evenimentele neplăcute, uneori traumatizante, sau stresul acumulat în timpul zilei sub formă de simboluri și ritualuri.
Echilibru fiziologic: Mișcarea liberă ajută la integrarea reflexelor, echilibrului și la descărcarea tensiunii, oferind ulterior capacitatea de a sta liniștit în bancă și de a se concentra.

Ce pierdem când eliminăm jocul liber? Consecințele sunt deja vizibile în școli și cabinete psihoterapeutice:

Deficit de coordonare: Directorii de școli raportează generații de copii „împiedicați”, care se lovesc de pereți sau cad de pe scaun pentru că nu își înțeleg limitele corpului.
Creșterea anxietății: Există o relație directă între scăderea timpului de joacă liberă în natură și explozia cazurilor de anxietate și instabilitate fiziologică la copii.
Egocentrism și rigiditate: Fără jocul „tranzacțional” cu alți copii, unde nu ești mereu în centrul atenției, se dezvoltă o doză mare de egocentrism. Copiii devin rigizi și se sperie în situații sociale noi.

Concluzie Dacă vrem copii rezilienți, creativi și echilibrați, trebuie să avem curajul de a le reda timpul „stupid” de joacă. Performanța nu vine din aglomerarea programului, ci din spațiul în care copilul are libertatea să exploreze, să greșească și să se „scuture” de tensiunile lumii moderne.

Voi când i-ați lăsat ultima dată pe copii să se joace „degeaba”, fără să interveniți?

20/03/2026

Mereu m-am întrebat de ce există „valuri” de automutilare în școli. Recent am citit un studiu care arată că tinerii care știau pe cineva care se automutila aveau cu 30% mai multe șanse să facă același lucru. Uneori, încercarea de a deschide subiectul automutilării în școli poate face mai mult rău decât bine, pentru că mesajul ajunge la adolescenți cam așa: „dacă pe alții îi ajută, sigur mă va ajuta și pe mine”. Mai potrivit ar fi să discutăm despre reziliență, grijă de sine și recunoștință.

Majoritatea copiilor care ajung să se automutileze o fac pentru că au văzut pe altcineva făcând asta sau li s-a sugerat. În adolescență, influența grupului este foarte mare, iar tinerii sunt mai predispuși să încerce lucruri sugerate de prieteni, fie că este vorba de tăieturi, droguri sau alcool.

La ce trebuie să fie atenți părinții? Semne de avertizare:

1. Semne fizice și vestimentare

Semne inexplicabile pe corp: tăieturi, vânătăi sau arsuri fără explicații convingătoare. Adolescenții pot inventa „accidente” frecvente pentru a justifica aceste urme.
Îmbrăcăminte neadecvată vremii: purtarea de mâneci lungi sau haine largi chiar și în căldură.
Accesorii constante: benzi late la încheietura mâinii purtate permanent.
Evitarea expunerii corpului: refuzul de a participa la activități în care brațele sau picioarele ar fi vizibile, precum ore de sport sau mers la piscină.
Pete de sânge: pe haine, lenjerie sau pe șervețele aruncate în coșul de gunoi.
Igienă neobișnuită: adolescentul începe să spele singur hainele pentru a ascunde petele.

2. Schimbări de comportament și obiecte suspecte

Obiecte ascuțite: lame, cuțite sau ace printre posesiuni; un semn poate fi și găsirea unor ascuțitori fără lamă.
Obiecte dispărute: obiecte casnice care pot fi folosite pentru tăiere, dispărute sau găsite în locuri ciudate.
Nevoia de izolare: perioade lungi singur, în special în baie sau dormitor, cu ușa încuiată.
Secretomanie: comportament evaziv sau defensiv legat de activitățile zilnice.

3. Indicatori emoționali și sociali

Schimbări de dispoziție: oscilații bruște, iritabilitate sau tristețe.
Izolare socială: retragerea din cercul de prieteni și pierderea interesului pentru activitățile preferate anterior.
Scăderea performanței școlare: note mai mici sau abandonarea sarcinilor.
Modificări în rutină: somn sau alimentație schimbate brusc.

4. Semne specifice erei digitale

Agitație la notificări: tensiune sau anxietate când primesc mesaje.
Dependență de ecrane: imposibilitatea de a se detașa de telefon sau calculator, adesea până târziu noaptea.
Discuții despre moarte: afirmații că nu mai vor să trăiască sau postări cu conținut depresiv.

Intenția comportamentului definește automutilarea, nu doar actul în sine. Părinții sunt încurajați să își asculte instinctul; dacă simțiți că ceva nu este în regulă, de cele mai multe ori aveți dreptate.

16/03/2026

Conflictele apar în orice relație, mai devreme sau mai târziu. Fiecare vine cu nevoi, obiceiuri, ritmuri și așteptări proprii. Când acestea nu se potrivesc, apar inevitabil tensiuni. Ideea că există pe lume om care nu are nemulțumiri față de partenerul de cuplu este nerealistă.

A-ți reprima nemulțumirile nu ajută relația. Când lucrurile deranjante sunt ținute în interior prea mult timp, ele se adună sub formă de resentimente. În timp, acestea pot duce fie la distanțare emoțională, fie la izbucniri dure, în care reproșurile vin brusc și fără menajamente.

Există și un alt aspect, un partener nu poate corecta ceva dacă nici nu știe că te-a rănit sau că un anumit comportament te afectează. De aceea, exprimarea nemulțumirilor este necesară. Diferența o face felul în care sunt spuse.

Într-o relație sănătoasă, partenerii își exprimă nevoile direct și respectuos, fără atacuri la persoană și fără etichete. Se vorbește despre ce s-a întâmplat și despre cm s-a simțit celălalt, nu despre defectele de caracter.

O plângere spusă cu respect nu distruge relația. Din contră, creează spațiu pentru înțelegere și schimbare. În multe cazuri, exact aceste conversații sincere sunt cele care apropie cuplurile și întăresc relația.

09/03/2026

Un atac de panică reprezintă o reacție de frică intensă, bruscă, care apare atunci când o persoană crede că se află într-un pericol iminent, deși nu există nicio amenințare observabilă. Această reacție implică atât mecanisme fiziologice, cât și psihologice care declanșează simptomele caracteristice.

Mai multe informații în articol.

08/03/2026

La jumătatea vieții, multe femei reflectează asupra alegerilor de viață făcute și simt uneori regrete legate de lucrurile pe care le-au făcut sau, dimpotrivă, pe care nu au avut curajul să le facă. Regretă, de regulă, experiențe neîncercate, relații, alegeri de viață, faptul că au lăsat frica și convențiile sociale să le ghideze viața sau că nu și-au priritizat propriile dorințe. Au renunțat la ceea ce le-ar fi adus satisfacție în detrimentul nevoilor celorlalți.

Ora nu este niciodată târzie! Cercetările arată că femeile aflate la o vârstă de mijloc, care aleg să facă schimbări și să „rescrie” propriile povești de viață, ajung să se simtă mai împăcate. Credem că fericirea este o țintă pe care să o atingem. În realitate nu avem zile fericite, avem clipe de fericire.

Ați auzit de „paradoxul bunăstării”? Chiar și atunci când regretele sau dificultățile sunt prezente, majoritatea femeilor de vârstă mijlocie și mai în vârstă raportează o satisfacție rezonabilă față de viața lor. Tristețea sau sentimentul de lipsă a speranței nu apare neapărat din eșecuri, ci mai degrabă din neîncercarea visurilor personale.

La mulți ani, doamnelor!

04/03/2026

Sunt Mihaela, psiholog, mamă pentru fiul meu, soție, elev pentru tot restul vieții și nu în ultimul rând om.

Cred că fiecare persoană are un ceva anume, pe care, dacă reușești să îl descoperi, nu te poți abține să nu o iubești. Mai cred că noi, psihologii, avem obligația de a rămâne constant la curent cu datele noi din cercetare, nu doar pentru a ne păstra competența. ci și din considerente ce țin de etică și integritate profesională. Și nu în ultimul rând cred că, deși mulți dintre noi suntem răniți în relații, tot relațiile sunt cele care ne vindecă.

Privesc fiecare om cu multă curiozitate și respect. La mine în cabinet nu vin oameni slabi. Vin oameni care, deși se află în dificultate, refuză să se dea bătuți.

Am terminat Facultatea de Psihologie și Științele Educației în 2012 și tot de atunci lucrez cu oamenii din mediul organizațional. În prezent sunt psiholog clinician și consilier specializat în evaluarea și consilierea experiențială a copilului, adultului, cuplului și familiei.

Am lucrat cu adulți care se confruntă cu anxietate, depresie, stres, dificultăți în relații sau pierderea contactului cu sine. Intervenția nu se limitează la tratamentul simptomelor, ci se bazează pe integrarea emoțiilor, a experiențelor trecute și a resurselor personale pentru a crea coerență între ceea ce simți, gândești și faci. Explorăm tiparele repetitive astfel încât să alegi conștient, precum și emoțiile care le susțin și modalități autentice de a te raporta la tine și la ceilalți.

Lucrez cu copii care se confruntă cu bullying, dificultăți de adaptare școlară, anxietate, retragere emoțională, reacții intense sau copleșirea emoțională. În proces, ofer instrumente pentru exprimarea și reglarea emoțiilor și colaborez cu părinții pentru a sprijini dezvoltarea unui climat familial stabil.

În lucrul cu adolescenții, aceștia vin adesea cu dificultăți în gestionarea presiunii școlare, conflicte familiale, stimă de sine scăzută sau dificultăți de integrare socială. Ofer un cadru sigur pentru explorarea identității, înțelegerea reacțiilor proprii și consolidarea autonomiei. Evaluarea psihologică poate fi integrată pentru a sprijini orientarea școlară și conturarea profilului personal.

În consilierea de cuplu, abordez conflictele repetate, distanțarea emoțională și dificultățile de comunicare. Intervenția se concentrează pe dinamica relațională și pe modul în care fiecare partener își exprimă nevoile și vulnerabilitățile. Consilierea parentală susține părinții în gestionarea comportamentelor dificile și în crearea unui mediu relațional echilibrat.

Realizez evaluare psihologică clinică pentru anxietate, depresie sau în contexte exploratorii atunci când se inițiază procesul de terapie, folosind instrumente validate științific pentru a înțelege resursele și dificultățile individuale.

Ofer evaluare psihologică clinică și consiliere într-un cadru confidențial, orientat spre înțelegerea profundă a dificultăților emoționale și relaționale. Tensiuni în cuplu, nemulțumire față de propria viață sau pierderea sensului pot fi explorate împreună, atât prin identificarea factorilor care au condus la aceste stări, cât și prin construirea unor moduri noi de a fi și de a relaționa.

Dacă simți că ai nevoie de claritate, sprijin sau evaluare profesională, te invit să mă contactezi pentru o programare.