01/06/2025
🎈De 1 iunie, am lăsat copilul interior să iasă la joacă!
Și cm știe el cel mai bine, a început să fantasmeze o poveste despre o experiență trăită, dar privită prin ochii acelui copil care fusese prea mult timp uitat.
Îți mulțumesc, pentru că mi-ai permis să privesc din nou lumea prin lentila poveștilor cu spiriduși și zâne.
La mulți ani copilului din tine și să nu uite niciodată cm se visează cu ochii deschiși!
👇 Las mai jos povestea
Undeva, departe de drumuri cunoscute și aproape de inima Pământului, o pădure a deschis ochii. Nu apărea pe hartă sau într-un ghid turistic, ci în planul acela invizibil în care sufletul recunoaște, cu o tresărire, locul în care a mai fost. Nu era o pădure obișnuită. Era veche, nu bătrână, ci veche în sensul acela în care lucrurile nu se mai măsoară în ani, ci în straturi de tăcere. Avea o respirație lentă, de parcă însăși ființa ei adormise în visul oamenilor și acum, treptat, revenea la viață. Frunzele nu fâșâiau, ci murmurau, ca niște înțelepți care povestesc în limba începutului. O limbă pe care nimeni nu o mai știe cu mintea, dar pe care inima o recunoaște fără efort. Copacii erau diferiți. Ei nu stăteau în picioare ci parca se rugau. Tulpinile lor se înălțau contorsionat de dor, ca niște trupuri în extaz, ca niște brațe întinse către ceva mai presus de ele. Iar intre rădăcini, se simțea vibrația unor povești uitate, acolo unde pământul nu era doar sol, ci memorie vie.
Aerul avea o densitate greu de explicat. Nu era sufocant, ci dens de prezență. Îl simțeai pe piele ca o mângâiere, în gât ca o rugăciune neterminată și pe spate ca o veche amintire a unei promisiuni făcute cândva, cu mult înainte de naștere. Era greu, dar nu apăsător. Era greu de sacru. Ca într-un templu care nu cere tăcere, pentru că el însuși este tăcerea.
Acolo, în adâncul acelei păduri care părea să respire dintr-o altă lume, se afla o poiană ascunsă. Nu apărea pe nicio hartă. Niciun drum asfaltat nu ducea până la ea. Și totuși... cine trebuia să ajungă, ajungea. Era un spațiu deschis doar pentru cei care puteau vedea dincolo de privire, pentru cei care puteau privi cu dorul. Poiana nu era doar un loc în natură, ci un cerc viu, o cameră rotundă în interiorul pădurii, în care aerul stătea în picioare ca un martor și lumina se așternea pe pământ cu grijă, ca o mână care nu vrea să strice nimic.
Aici a fost chemat un grup de oameni, însă nimeni nu știa cine chemase oamenii acolo. Doar pădurea... pădurea știa. Și aștepta cu răbdarea pământului, cu tăcerea care precedă orice început adevărat.
Fiecare a primit chemarea în sine, într-un fel greu de explicat. Poate într-un vis, poate într-o pauză de respirație, poate în tăcerea apăsătoare dintre două întrebări esențiale. Nu și-au spus unii altora, dar cu toții purtau același lucru în piept: o simțire care devenise imposibil de ignorat.
- „E timpul.”
Era ca un foc tăcut care începuse să ardă sub tot ceea ce păreau să fie. Unii îl simțeau ca o nerăbdare care nu-și găsea explicație, alții ca o neliniște plină de sens. Era ca și cm ceva le șoptea fără cuvinte:
- „E timpul să te întorci.”
- „E timpul să lași jos povestea.”
- „E timpul să te vezi.”
Și astfel, fără să se cunoască între ei, fără să știe exact ce caută, au ajuns la aceasta întâlnire predestinată, unde poiana i-a primit fără ceremonie, doar cu o liniște care spunea:
- „Bine ați venit. V-am așteptat.”
Unii veniseră încet, unii cu pași hotărâți, iar alții cu pași grei, de parcă își trăgeau după ei o povară invizibilă. Nu se cunoșteau între ei, dar când se priveau, se recunoșteau. Nu după față, ci după ceva mai adânc, poate o fisură în privire, un gol în glas, o nerostire împărtășită.
Fiecare adusese cu el valize. Dar nu din cele de piele sau cu roți. Ci valize invizibile, pline de gânduri începute și neterminate, de decizii care dor, de emoții împinse la marginea conștiinței. Trupurile lor purtau oboseala anilor în care s-au mințit că sunt bine, a anilor în care au spus „e ok” când poate totul era în ruină. Unii aveau lacrimi gata să cadă fără motiv aparent, dar pădurea știa că motivul era vechi și adânc. Alții aduceau în tăcerea lor un foc care ardea cu intensitatea unei dorințe nespuse, dar niciodată uitate. Era o tăcere densă, o tăcere care nu venea din pace, ci dintr-o luptă surdă, dusă prea mult timp înăuntru. Se simțea în ea greutatea lucrurilor nespuse, a adevărurilor înghițite, a întrebărilor lăsate să mocnească sub piele. Era o tăcere care țipa fără sunet, care cerea să fie auzită fără cuvinte.
Pădurea i-a lăsat să se așeze. Poiana le-a simțit pașii și le-a oferit locul potrivit: un trunchi pe care să se sprijine, un fir de vânt ca mângâiere, o rază care pătrunde doar când ești gata s-o vezi.
Nimeni nu a spus-o cu voce tare, dar toți, fără excepție, purtau în inimă aceeași întrebare:
- „Cine sunt eu dincolo de frică?”
Nu era o întrebare teoretică.
Nu era o întrebare filosofică.
Era o chemare viscerală, o crăpătură în masca de zi cu zi, un strigăt mut:
- „Cine sunt eu… când nu mai fug?”
- „Cine sunt eu… când nu mai încerc să fiu perfect?”
- „Cine sunt eu… când nu mai e nevoie să joc niciun rol?”
Și poate, tocmai de aceea, pădurea i-a chemat. Poate nu să le răspundă, ci să le ofere un spațiu în care întrebarea să respire.
În marginea poienii, acolo unde lumina părea că ezită înainte să atingă pământul, o prezență privea. Nu se mișca prea mult. Doar era. Așezată între copaci, părea că făcuse parte din trunchiurile lor dintotdeauna. Nimeni nu știa cine era sau de ce era acolo. Unii, dintr-o neliniște inexplicabilă, au încercat să-i vorbească, dar nu au primit răspuns. Alții au ales să o ignore, dar, cumva, știau că tăcerea aceea le ține spațiu. Nu oferea siguranță. Nu impunea nimic. Dar în apropierea ei, ceva începea să tacă în interiorul oamenilor. O tăcere diferită. Nu cerea nimic. Nu cerea nici măcar să fie înțeleasă.
În centrul poienii, într-un moment în care timpul părea să ezite între două respirații, soarele s-a oprit pentru o clipă. Nu s-a ascuns, nici nu a strălucit mai tare. Pur și simplu… a tăcut. Lumina s-a făcut densă, aproape materială, ca o cămașă invizibilă care învăluia totul în așteptare. Aerul s-a întins în jurul lor ca un animal blând care se întinde la picioarele cuiva iubit.
Și atunci, Ea a apărut.
Nu s-a auzit niciun pas, nu a venit dintr-o direcție. Nimeni nu a întors capul brusc, dar toți au știut, în același timp, cu o certitudine care nu venea din minte:
- „Este aici.”
Nu a fost anunțată, nu a fost introdusă, ci pur și simplu, a fost. Așa cm este o floare care înflorește în întuneric, fără spectatori, așa cm e clipa dintre două bătăi ale inimii.
Ea - Zeița.
Dar nu o zeiță cu coroană sau cu tunete în glas, ci ca o tăcere care te face să plângi fără motiv, o privire care nu se oprea la chip, ci mergea drept, prin piele, prin oase, prin rușini și ziduri, până în acel loc unde nu mai minți niciodată.
Părul ei părea țesut din umbra pădurii și lumina răsăritului care plutea ușor în jurul ei, ca o aură nehotărâtă între materie și vis. Iar vocea ei, atunci când alegea din când în când să o folosească, era un foșnet de frunze atinse de amurg in adieri care preced furtuna, dar nu o aduc. Era ceva ce poate au mai auzit într-un vis pe care l-au uitat, dar care le schimbase viața.
Nu ținea discursuri, nu oferea soluții. Dar, uneori, rostea încet, fără să privească pe cineva anume, ci direct în acel loc din fiecare unde cuvintele ajung rareori:
- „Stai.”
- „Respiră.”
- „Ascultă ce nu ai avut curaj să auzi.”
Și în acele momente, pana si timpul se oprea pentru că voia să asculte.
Când stătea, totul părea să se așeze odată cu ea. Când te privea, nu aveai unde să te ascunzi, nu pentru că te dezgolea, ci pentru că îți aducea aminte că nu e nimic ce trebuie ascuns. Uneori era blândă în sensul dulce, alteori era blândă ca o sabie care știe exact unde să taie ca să elibereze.
Toți știau, fără să știe de unde, că aceasta nu era o simplă întâlnire, ci un ritual al reamintirii.
În fiecare zi, după ce lumina cobora ușor printre ramuri și foșnetul frunzelor își schimba tonul, oamenii se așezau în cerc. Nu pentru că așa fusese stabilit, ci pentru că nimeni nu voia să fie în alt loc. Uneori cercul nu era perfect, uneori era strâmb, alteori prea larg. Dar avea un centru clar: focul care nu scotea fum.
Era un foc viu, dar nu din lemne, nu din scântei, era un foc făcut din prezență. Ardea fără să consume, Încălzea fără să atingă iar cei care îl priveau prea mult simțeau că le trece prin trup si ajunge direct in gânduri.
Odată cu formarea cercului, zeița deschidea un spațiu. Un spațiu care depășea planul fizic, un spațiu care nu putea fi văzut, dar care avea miros de pământ ud, de sare caldă, de suflet atins de adevăr. Un spațiu care nu putea fi măsurat, dar care creștea cu fiecare respirație lăsată liberă. Un spațiu în care inima începea să vorbească înaintea gurii.
Și atunci începeau să se întâmple lucruri care nu pot fi programate:
Un om, cu mâinile în poală, își amintea un vis de demult. Din copilărie. Un vis în care dorințele lui zburase peste ape, dar căzuse în nisip. Îl uitase zeci de ani. Acum, lacrimile îi curgeau fără sunet, fără explicație.
Altul, tăcut până atunci, plângea fără cuvinte, cu o liniște stranie în colțul ochilor. Ca și cm plânsese într-o mie de vieți, dar abia acum era văzut.
O femeie își așeza palmele pe piept, peste acel loc care tremura de frică, și spunea:
- „Aici doare... dar e viu.”
Nimeni nu râdea, nimeni nu se mira, pentru că fiecare simțea că acel „aici” era și al lui.
Zeița nu făcea nimic.
Nu atingea, nu corecta, nu interpreta. Dar totul se întâmpla prin ea. Ca și cm spațiul ei era o oglindă lichidă, în care oamenii începeau să se vadă pentru prima dată, fără să mai fuga de reflexia lor.
Pădurea asculta... Fiecare oftat era absorbit prin mușchi, prin scoarță și trimis prin rădăcini până în sol ca o ofrandă. Totul era viu, viu ca un adevăr te invita sa te regăsești.
În ultima zi, pădurea a tăcut mai adânc decât de obicei. Era tăcerea aceea care vine după ce ai fost martor la ceva sacru. Copacii renunțaseră la întrebări. Le luase locul o tăcere plină, ca o prezență care știe. Vântul nu mai trecea printre frunze, se opise ca un suflet care nu vrea să plece de la marginea unei revelații.
Zeița a pășit în centrul cercului. Nu a rostit nimic, nici măcar un cuvânt. Dar un freamăt tăcut a început să se miște în piepturile celor adunați, ca o undă a unei întrebări venite din acel loc interior care știe mai mult decât mintea.
- „Ce cuvânt te descrie acum, după ce te-ai văzut?”
Fără să se privească, fără să se gândească prea mult, oamenii au început să rostească.
Unul a spus:
„Fericit”
Altul, cu un zâmbet tremurat:
„Eliberat”
Cuvintele curgeau ca dintr-un izvor vechi care fusese închis prea mult timp:
„Aliniată”, „Conectată”, „Poveste nouă”, „Recunoscătoare”, „Recunoștință”, „Pace”, „Pace interioară”, „Eliberată”, „Acceptare”, „Serenitate”, „Insight”, „Abundență”, „Lumină”, „Bucurie”, „Conexiune”, „Adevăr”, „Viață”, „Putere”, „Un nou început”, „Revelatoare”, „Norocoasă”, „Împreună”, „Vindecare”, „Autenticitate”, „Înțelepciune”, „Bine”, „Expansiune”, „Vie”, „Împăcată”, „Sens”, „Iubire”, „Libertate”, „Binecuvântată că sunt aici”, „Integrativă”, „Bogăție interioară”, „Pasiune”, „Înțeles”
Și cu fiecare cuvânt rostit, pădurea părea să respire altfel. Frunzele fremătau în ecoul acestor adevăruri personale, iar rădăcinile vibrau ca și cm le-ar fi absorbit în pământ ca pe niște semințe.
Aerul devenise dens, dar nu greu, ci plin. Plin de ceva care nu poate fi măsurat, dar care poate fi simțit în piept: Adevărul trăit nu se uită. Transformarea nu cere aplauze, ci martori tăcuți.
Și acolo, în acea tăcere plină de cuvinte, în acea lumină care nu mai venea de la soare, ci din interiorul fiecăruia, cercul și-a închis conturul, dar a rămas deschis în inimile lor ca un început care nu mai putea fi oprit.
Zeița s-a aplecat și a atins pământul cu o mână, fără gesturi ceremoniale, doar o atingere scurtă, tăcută, ca și cm ar fi sigilat cu taina ființei ei adevărul care se născuse acolo. Pentru o clipă, doar una, un freamăt de vânt i-a ridicat mantaua. Și atunci, cineva a văzut ceva ce nu putea fi pus în cuvinte. Nu era om în sensul obișnuit, nici zeitate în sensul învățat. Era o martoră tăcută a transformării, o expresie vie a pădurii, un ecou al ceea ce omul uită și caută din nou. Un spirit vechi, poate, sau poate esența însăși a conștiinței care rămâne atunci când omul își amintește cine este.
Apoi s-a ridicat, iar când tăcerea a coborât peste poiană ca o rouă nevăzută, prezența ei a depășit planul vizibil, nu ca o plecare, ci ca o revenire în necuprins asemenea unei respirații care nu se sfârșește, ci devine parte din tot. În acea adiere suspendată, fiecare ființă simțea fără îndoială că ceea ce fusese acolo rămânea, nu în formă, ci în semnificație. Și când totul s-a așezat, a rămas doar o tăcere în care nu mai era nevoie de întrebări, pentru că înțelesul se așternuse direct în miezul ființei, acolo unde cuvintele nu pot ajunge, dar adevărul locuiește dintotdeauna.
Privirile lor s-au întâlnit în tăcere.
Unele purtau zâmbetul calm al unei dimineți care nu mai cere nimic, altele lacrimi tăcute dintr-o recunoștință care nu cere cuvinte. Dar dincolo de gesturi, dincolo de ochi, o înțelegere comună plutea între ei, limpede și copleșitoare: nu vor mai fi niciodată aceiași.
Nu pentru că au învățat ceva, nu pentru că și-au schimbat viața si nici pentru că au fost transformați de altcineva, ci pentru că, în sfârșit, în adâncul ființei, s-au recunoscut.
S-au recunoscut pe sine în celălalt.
S-au recunoscut în tăcere.
S-au recunoscut în acea întrebare care îi chemase aici.
Pentru prima dată, nu mai trebuiau să fie altceva.
Era de ajuns că erau. Acolo. Împreună. Adevărați. Vii.
Iar in acel moment, o liniște și mai copleșitoare s-a lăsat peste poiană. Nu ca o uitare, ci ca o promisiune pe care pădurea avea s-o păstreze până când alt cerc avea să se adune.
