Adelina Rotaru Psihoterapeut, Bucharest (2025)

19/09/2025

Din reflecții mai recente

Când terapia devine un trend (în bula mea de pe social media), observ că întrebarea „Ce îți dorești cu adevărat pentru tine?” devine și mai importantă. Asta pentru că unii oameni ajung să „performeze” ideea de self-care sau de „vindecare” și să meargă la terapie doar pentru că este la modă sau pentru că o fac și alții – nu pentru că sunt în contact real cu ceea ce își doresc să primească din acest proces.

De aceea, cred că e esențial să ne reamintim că terapia nu este despre a urma o tendință, ci despre a crea un spațiu sincer în care să ne întrebăm:

Ce caut eu aici?
Ce îmi doresc să descopăr sau să schimb pentru mine?
Ce este temporar, ce este pe termen lung?

Această reflecție nu este nouă – o regăsim de secole în filosofii orientale și în anumite practici spirituale: exercițiul de a distinge între ceea ce este trecător și ceea ce rămâne esențial.
Atunci când putem face această diferență, terapia încetează să fie doar un trend și devine un drum personal autentic.

14/09/2025

Câteva capturi de duminică și gânduri despre a fi împreună

Viața de cuplu nu merge pe pilot automat.
Oricât de mult ne-am iubi, relația are nevoie să fie hrănită. Ea este un proces conștient, după cm bine spunea Esther Perel, "love is a verb".

E ușor să ne pierdem în alte roluri: părinți, profesioniști, oameni cu responsabilități și liste de "to do" fără sfârșit. În toate acestea putem uita că înainte de toate am ales să fim împreună, nu doar să „funcționăm” alături.

A fi împreună, în cuplu (sau în prietenie) înseamnă să ne întoarcem din când în când unul spre celălalt, să ne ascultăm, să ne vedem, să ne oferim spațiu. Relația nu se întreține singură.

Uneori e nevoie doar de o conversație, o plimbare, un moment simplu în care "să fim" și nu zece roluri simultan.

11/09/2025

Câteva gânduri despre obiceiuri sănătoase și trauma de dezvoltare

Știm deja că mișcarea, meditația sau o alimentație echilibrată ne fac bine. Avem nenumărate surse de informare în prezent. Și totuși, pentru mulți dintre noi, transformarea acestei cunoașteri în obiceiuri zilnice rămâne foarte dificilă.

Dincolo de perspectiva neuroștiințelor despre cm funcționează creierul, aleg să scriu câteva gânduri din perspectiva traumei de dezvoltare.

Prin această lentilă, dificultatea de a crea și menține noi obiceiuri nu vine doar din biologie, ci și din modul în care am învățat să ne vorbim nouă înșine, cm ne motivăm, în funcție de cm am fost "motivați", recompensați sau pedepsiți ca să adoptăm anumite comportamente sau ca să renunțăm la altele.

Copilul care a simțit control, intruziune, lipsă de respect sau abuz pentru alegerile sale dezvoltă o rezistență profundă față de constrângere.

Ca adulți, probabil folosim vocea punitivă, superioară sau parentală care impune, amenință, critică sau rușinează. În loc să susțină autonomia, o încalcă din nou. Iar partea din noi care vrea libertate și respect se opune — chiar și atunci când obiceiul ar fi benefic. Rezultatul: intenții bune, dar greu de menținut.

Teoria Auto-Determinării confirmă acest lucru: motivația durabilă apare atunci când sunt respectate trei nevoi psihologice de bază — autonomie (să simt că aleg), competență (pași pe care îi pot reuși) și relaționare (să nu fiu singur/ă).

Atunci când ne amenințăm sau ne constrângem singuri, anulăm tocmai autonomia. Când ne fixăm standarde imposibile, pierdem sentimentul de competență. Când încercăm să facem totul singuri, lipsiți de sprijin, se pierde relaționarea. Nu e de mirare că obiceiurile nu prind rădăcini.

De aceea am creat sesiunile de grup The Body-Mind Story – practici somatice și yoga pentru sănătatea emoțională, unde combinăm înțelegerea cu experiența.

Este un spațiu terapeutic, unde putem descoperi împreună ce înseamnă să cultivăm obiceiuri sănătoase cu blândețe, respect și curiozitate, nu cu critică sau rușine.

Începem sesiunile săptămânale, fizic miercuri de pe 17 și vineri de pe 19 septembrie (detalii: https://adelinarotaru.ro/grupuri/)

The Body-Mind Story. Sesiuni de practici somatice & yoga pentru sănătatea emoțională

26/08/2025

De-a lungul anilor, am facilitat grupuri foarte diferite – cu adulți, copii, femei însărcinate sau părinți și copii – în contexte terapeutice, creative și somatice. Am văzut cm oameni din vieți și povești variate, inclusiv români din diaspora, s-au întâlnit cu aceeași intenție: să se simtă mai acasă în propriul corp, să se reconecteze cu sinele și să își regăsească echilibrul emoțional.

Experiența mi-a arătat mereu că vindecarea se amplifică în spații de grup sigure, atunci când descoperim că nu suntem singuri în tiparele și reacțiile noastre.

În același timp, am observat o nevoie comună: deși avem acces la informații, aplicații și ritualuri de sănătate, e greu să menținem singuri o practică de durată. Pentru unii, chiar și cinci minute par imposibile de susținut; pentru alții, psihoterapia individuală nu este suficientă sau nu e încă o opțiune.

Aici intervine The Body–Mind Story – un program săptămânal care oferă un cadru blând și trauma-informed, unde putem practica împreună: prin corp, prin relație și prin apartenența la un grup. Este un spațiu de explorare și susținere reciprocă, gândit atât pentru cei care își doresc mai multă practică corporală și reglare emoțională, cât și pentru cei care caută continuitate după psihoterapie individuală.

Anul trecut am început grupul fizic, iar acum i-am dat o formă nouă și am adăugat și varianta online — pentru cei care nu pot fi prezenți în București, dar simt nevoia de un cadru sigur și ghidaj specializat pentru a rămâne în contact cu corpul lor.

Din septembrie, în două variante:
✅️ Fizic, în București (miercuri seara)
✅️ Online, pe Zoom (vineri dimineața)

Detalii în mesaj privat sau link comentarii ⬇️

13/08/2025

Acum 7 ani... țineam în brațe un bebeluș de 10 luni.
Știam deja că viața mea se schimbase pentru totdeauna — dar nu știam cât de mult aveam să mai cunosc din mine.

În poze pare că a trecut doar o clipă. În realitate, anii aceștia au fost plini de creștere — a lui, dar și a mea și a noastră împreună.

Pe lângă profesia mea de psihoterapeut, acest rol m-a chemat să mă uit în locuri din mine pe care le pusesem deoparte: dureri vechi, răni nevindecate, frici nerostite, credințe moștenite. A trebuit să mă întâlnesc cu ele, să le ascult și să învăț să le transform.

A fi mamă m-a adus și mai mult față în față cu copilul care am fost eu însămi. Și mi-a cerut să-l privesc cu mai multă deschidere, cu blândețe și curaj.
Pentru că nu doar copiii cresc — și noi creștem odată cu ei.

Astăzi simt recunoștință pentru tot ce am învățat din această călătorie. Pentru călătoria comună, dar și pentru cele interioare, nevăzute.

11/08/2025

Am ales azi să scriu despre trauma secundară, trauma vicariantă și oboseala din compasiune (compassion fatigue)

În ultimii 10 ani am colaborat și am lucrat, în ședințe individuale și de grup, cu profesioniști din domeniul sănătății mintale, social, educațional și medical – psihologi, consilieri educaționali, coachi, psihoterapeuți, cadre didactice, asistenți sociali și medici.

Am fost martoră la câtă dedicare, empatie și implicare există în această muncă și, în același timp, la cât de invizibil poate fi costul emoțional al unei implicări constante în suferința altora.

Mulți dintre acești profesioniști ajung, mai devreme sau mai târziu, să se confrunte cu trauma secundară, oboseala prin compasiune sau burnout. Acestea se traduc în trăiri reale: epuizare emoțională, dificultăți de concentrare, iritabilitate, detașare de cei apropiați, pierderea motivației și a sensului în muncă.

Aceste fenomene nu apar din lipsă de putere sau reziliență, ci pentru că munca de îngrijire implică un consum emoțional profund, iar vulnerabilitatea noastră este adesea modelată de felul în care am învățat, încă din copilărie, să avem grijă de ceilalți și să ne ignorăm propriile nevoi.

Trauma secundară apare atunci când suntem expuși indirect la experiențele traumatice ale altor persoane – prin ascultare, sprijin, consiliere, intervenție. Creierul și corpul reacționează ca și cm am fi martori direcți, putând apărea simptome similare cu cele ale tulburării de stres posttraumatic: gânduri intruzive, coșmaruri, hipervigilență, evitarea unor stimuli.

Este considerată un risc profesional în domenii precum sănătatea mintală, îngrijirea medicală, serviciile sociale, intervenția de urgență și educația.

Trauma vicariantă descrie schimbările profunde, treptate, în felul în care profesionistul percepe lumea, pe sine și sensul vieții, ca urmare a expunerii repetate la material traumatic.

Oboseala prin compasiune, termen popularizat de Charles Figley, se referă la epuizarea emoțională, fizică și uneori spirituală care apare atunci când oferim constant sprijin persoanelor aflate în suferință, fără resurse suficiente de recuperare.

Se manifestă prin scăderea empatiei, detașare emoțională, iritabilitate, frustrare, cinism, retragere din relații și implicare profesională redusă.

Este esențial să înțelegem că oboseala prin compasiune nu este inevitabilă și nu reflectă o lipsă de valoare profesională. Cu recunoașterea semnelor timpurii, sprijin adecvat și strategii de autoreglare, profesioniștii își pot păstra capacitatea de a fi prezenți și empatici pe termen lung.

Mai multe în articolul din comentarii ⬇️

Foto de Alexandra Petrache Photography

31/07/2025

În ultima vreme, pe măsură ce termenul de „somatic” și abordări precum Somatic Experiencing devin tot mai cunoscute, observ tot mai des o confuzie: mulți oameni asociază aceste concepte cu ideea de a interpreta simbolic bolile sau simptomele fizice.

De aceea, simt nevoia să clarific diferența esențială dintre abordările somatice centrate pe sistemul nervos și traumă și abordările interpretative de tip psihosomatic sau simbolic.

Pe la începutul formării mele în psihologie, în 2008–2009, când pășeam timid în lumea autocunoașterii, eram extrem de curioasă – și, sincer, sedusă – de interpretările simbolice ale durerilor din corp.

Eram la început de drum, iar idei precum „ți-a înțepenit gâtul, înseamnă că nu spui «nu» la ceva din viața ta” sau „problemele pe partea stângă/dreaptă țin de feminitate/masculinitate” m-au fascinat. Mi-au oferit o lentilă prin care să mă uit în locuri din mine unde nu mai privisem.

Din experiența mea, uneori aceste interpretări pot fi utile în anumite momente din viață (mai ales dacă, la acel moment, nu avem capacitatea să lucrăm corporal). Ele pot deschide un proces de introspecție, pot scoate la suprafață o emoție sau un doliu nespus.

Fast forward, mulți ani mai târziu:
După ce am lucrat profund cu propriul corp în terapie, după ce m-am format în metode somatice centrate pe sistemul nervos și traumă, după ce am însoțit mulți oameni în procese individuale și de grup... am început să văd și reversul acestor interpretări de-a gata.

Ele pot păcăli. Ne pot face să credem că știm deja ce se întâmplă, când, de fapt, corpului nu i s-a dat încă spațiul să ne arate adevărul.

Alteori, pot chiar repeta dinamica traumatică din copilărie, mai ales când vin cu o voce de autoritate sau de pe o poziție de superioritate: „Eu știu mai bine decât tine ...(de ce te doare acolo.)”

Lucrul cu corpul într-o manieră trauma-sensitive – care include înțelegerea sistemului nervos, a traumelor de șoc și a celor complexe, a schimbărilor psihofiziologice și a neurobiologiei interpersonale – este foarte diferit de abordarea de tip „semnificația bolilor”, des întâlnită în psihosomatică, în unele abordări psihodinamice bazate pe interpretare și în multe discursuri spirituale.

Într-un proces somatic real, trauma-informed, cu răbdare și prezență, corpul începe să dezvăluie amprente mai vechi – traume și evenimente uitate care au rămas stocate în fascia noastră, în tensiuni, blocaje, amorțeli sau tipare de mișcare.

Corpul are propria lui memorie. Și, de cele mai multe ori, nu are nevoie să fie interpretat, ci simțit. Are nevoie de spațiu, de răbdare și de prezență.

Da, a da o semnificație poate, uneori, să ajute.
Dar a lucra cu corpul înainte de a pune etichete ne poate duce mult mai aproape de adevăr.
Un adevăr visceral, nu mental.
Un adevăr care nu are nevoie de interpretări forțate, ci de contact blând.

18/07/2025

Câteva gânduri din perspectiva de părinte și psihoterapeut

Am învățat pe propria piele că a fi părinte este un dans continuu și provocator între acordaj la etapele de dezvoltare, nevoile și dorințele copilului și ascultarea propriilor limite, nevoi, etape de viață și dorințe. Între bucuria de a fi împreună și frustrarea că nu e deseori cm ne imaginam. Între ce ne dorim de la noi și ce este, de fapt. Între "a fi acolo" cu toată inima și a recunoaște că uneori e greu.

În relația cu copilul, suntem invitați să devenim conștienți de propriile vulnerabilități, de tiparele reactive, de propriile credințe limitative, de ideile despre “cum ar trebui”, de mecanismele noastre de apărare și de urmele propriilor traume, care pot influența modul în care răspundem și suntem (sau nu) prezenți în relație.

Deși putem vedea potențial de traumă peste tot, mai ales în zilele noastre, a fi părinte nu înseamnă să evităm cu orice preț suferința copilului (sau pe a noastră), ci să ne dezvoltăm capacitatea de a rămâne conectați, să putem fi alături și în momentele dificile. Nu putem preveni totul, dar putem construi o bază sigură la care să putem reveni, la bine și la greu, după cm se spune. Reziliență.

Una dintre cele mai importante lecții este aceea că trauma nu se naște neapărat din ceea ce este dureros sau dificil, ci mai ales din ceea ce a lipsit (factori de protecție), de ceea ce este trăit singur, fără sprijin, fără resurse suficiente, fără un spațiu de conținere sau un om de încredere căruia să i te poți adresa așa cm ești tu, cu vulnerabilitate. Așadar, întrebarea esențială nu este „ce anume a rănit?”, ci mai degrabă: „ce a lipsit atunci când ceva a fost greu de dus?” Ce ar fi putut aduce reglare, încredere, susținere, sens?

Iar răspunsul este, aproape întotdeauna, sprijin dintr-o relație (cel puțin).

A fi părinte înseamnă nu doar să hrănim reziliența copiilor noștri, ci și pe a noastră. Înseamnă să recunoaștem că drumul este adesea imperfect, dar profund uman. Să cultivăm relații sigure, nu prin perfecțiune, ci prin prezență, reparație și onestitate (adesea incomodă).

16/07/2025

Câte ceva despre cuști invizibile

Mulți dintre noi trăim multe din zilele noastre în cuști invizibile construite demult, de familiile noastre, de școală, de societate, de traume colective, transgenerațioane, emoționale, de frica de a nu fi respinși, excluși sau abandonați.

Din perspectivă psihologică, știm că oamenii sunt profund modelați de experiențele timpurii de atașament, de tiparele emoționale repetate și de felul în care sistemul nervos răspunde, adesea excesiv, pentru a proteja.

Sistemul nervos stochează amintiri nu doar în creier, ci și în corp — prin tensiuni musculare, postură, tipare de respirație, senzații. Cercetările despre traumă arată cm sistemul nostru autonom învață să favorizeze anumite stări (luptă, fugă, îngheț sau supunere) în funcție de ce ne-a ținut în siguranță cândva.

Neuroștiințele cognitive subliniază cm credințele creează căi neuronale. Cu cât gândim mai des "Trebuie să mulțumesc”, "Trebuie să fiu x sau y”, "Viața e grea", "Nu merit să fiu fericit/ă", cu atât acestea devin "pilotul automat” al nostru.

Psihologia dezvoltării ne amintește că am învățat încă de mici să ne adaptăm pentru a obține iubire și apartenență, uneori ascunzând părți din noi.

Ceea ce a început ca o adaptare inteligentă devine un scenariu de viață, dacă nu învățăm să ne oprim, să observăm și să alegem diferit.

Vorbim adesea despre libertate ca despre ceva exterior, precum independență financiară, libertatea de a călători, de a face alegeri fără constrângeri. Dar cea mai profundă și mai greu de atins este libertatea interioară: capacitatea de a răspunde vieții cu prezență conștientă și încredere, nu din automatisme și vechi condiționări.

Poate că nu vom fi niciodată complet liberi de vechile urme. Dar de fiecare dată când ne oprim, observăm, ne centrăm, respirăm și alegem diferit, chiar și puțin, creăm noi cărări, noi posibilități.

06/07/2025

Prin sălbăticia exterioară şi interioară, cu gânduri de la Alan Watts

"You see, you are not something apart from nature, observing it from a distance, you are nature just as much as the stars, the ocean and the clouds.

The pattern of your thoughts, your laughter, your sorrow, they are every bit as natural as the ripples in water or the sound of thunder. You don’t need to do a thing to earn your place here because the truth is… you are all already an extraordinary phenomenon of the universe.
You’re just like that.
And that is enough.

One of the extraordinary realizations and it's not mystical or religious but simply factual is this: you didn’t come into this world.
You came out of it just as an apple tree apples, the universe peoples.
And you are one of those people.

You are not a stranger wandering through a foreign land. You are this place, its eyes, its thoughts, its wonderings about itself.

You are not a static thing. You are a verb disguised as a noun. A world of consciousness, feelings, memories all shimmering like light on water.

When you were born the universe didn’t make a mistake, it wasn’t trying to test you, fix you or mold you into something better. It was expressing itself as you.
And what a peculiar, delightful and intricate expression you are. No one else has your exact rhythm, your exact voice, your particular laughter and silence. That isn’t random. That’s designed in the deepest most spontaneous sense.

You are not a problem to be solved. You are not a project to be completed. You are an event of the cosmos, as marvelous as the stars and just as inevitable.

So look again! Not with your eyes but with your being and perhaps, just perhaps you’ll start to recognize the miracle you’ve always been.

Now I know that when someone says “There’s nothing wrong with you!” the conditioned mind resists.
You might think: “But what about my past? My failures, my guilt, my habbits, my shame?”
And yet, all of that too is part of the play, part of the process."

29/06/2025

"There is a life-force within your soul, seek that life.
There is a gem in the mountain of your body, seek that mine.
O traveler, if you are in search of That
Don't look outside, look inside yourself and seek That."

📖 There is a life-force within your soul by Rumi ('Thief of Sleep')

26/06/2025

Aseară am încheiat un sezon al programului de grup The Body-Mind Story, pe care l-am facilitat din octombrie, cu întâlniri săptămânale.

Am crescut împreună.

Am pornit cu multă curiozitate, entuziasm și grijă. S-a transformat pe parcurs într-un spațiu viu de învățare, explorare și susținere reciprocă.

Am navigat împreună prin provocări, ne-am oferit sprijin și înțelegere, ne-am oglindit unii în ceilalți, am învățat din diferențele dintre noi și am întărit sentimentul atât de necesar că nu suntem singuri.

Am înțeles mai multe despre sistemul nervos și despre corp, despre mecanismele prin care ne protejăm și ne adaptăm la stres și traumă, despre reziliență, emoții, granițe, nevoi, încredere, dragoste, sexualitate și conectare.

Am explorat prin psihoeducație, jocuri de rol, tehnici experiențiale și somatice, art-terapie și experiențe care au adus împreună mintea, corpul și emoțiile.

Aș vrea să subliniez valoarea fiecărui proces individual din acest grup, precum și forța și profunzimea pe care dinamica de grup le aduce autocunoașterii și creșterii personale. Pentru că, așa cm știm, cele mai frecvente traume sunt cele din relații, dar tot în relații avem ocazia să ne vindecăm.

Acum urmează o pauză de vară, iar cu dorința de a continua această călătorie, ne vom reîntâlni din toamnă.

Le mulțumesc cu recunoștință tuturor celor care au parcurs acest drum și onorez tot ceea ce a însemnat implicarea, prezența și deschiderea fiecăruia.

Adelina Rotaru Psihoterapeut

19/09/2025

14/09/2025

11/09/2025

26/08/2025

13/08/2025

11/08/2025

31/07/2025

18/07/2025

16/07/2025

06/07/2025

29/06/2025

26/06/2025

Address

Website

Alerts

Contact The Practice

Shortcuts

Share

Category