Adelina Rotaru Psihoterapeut, Bucharest (2026)

17/11/2025

Cugetări din vârf de munte:

Privind de sus, observ cât de automate devin rutina, stresul zilnic, problemele și provocările sau responsabilitățile ce par atât de importante când, de fapt, sunt doar atât de importante pe cât le facem să pară.

Revin la o învățătură din yoga pe care o regăsesc și în psihoterapie, capacitatea de a distinge între ceea ce este temporar și ceea ce este permanent (în noi), ce este real şi ce nu, ce este cu adevărat important și ce nu.

Cât de des ne confundăm cu gândurile noastre, ne atașăm de idei, de credințe, uneori de anumite emoții, ne identificăm cu o reacție de moment, cu o etichetă pe care ne-am pus-o cândva sau ne-a pus-o cineva, cu o rană veche sau cu un mecanism de adaptare?

Cât de ușor uităm că toate acestea sunt stări, nu cine suntem, cu adevărat.

Pentru mine aceasta este o formă de re-centrare — o revenire la un spațiu interior mai larg decât reacții sau situații de moment, un contact cu acel ceva mai profund din interior.

06/11/2025

Am scris azi (iar) despre reziliență, mai amplu și detaliat pe site.

Las aici câteva idei:

Deseori, în traumă (fie că este traumă de șoc, fie emoțională), formăm niște credințe despre noi și despre lume, încercând să găsim un sens atunci când nimic nu pare să aibă sens și să ne protejăm mai departe, ca niște scurtături.
Uneori aceste scurtături ne ajută să gestionăm supraîncărcarea informațională; alteori ne duc pe căi greșite.
Pe măsură ce navigăm în lume, presupunem că răspundem unei lecturi directe a acelei lumi, una care este amplă și exactă.
Însă deseori aceste scurtături ne determină să dezvoltăm modele de comportament care nu ne mai folosesc sau sunt adesea autodistructive. De exemplu, unele persoane care au experimentat multă neputință devreme în viață pot dezvolta un stil de gândire care le face să vadă problemele ca insurmontabile, astfel încât renunță chiar și în situații în care au control.

Un alt mod de a ne cultiva reziliența este învățând să ne înțelegem stilurile de gândire și dezvoltând abilități pentru a le rescrie, astfel încât să putem vedea cauzele reale ale adversității și efectul ei asupra vieții.

La fel de important ca a ne concentra pe ceea ce este în mediu, „în afară”, este modul în care percepem și răspundem la ceea ce este în interiorul nostru, „înăuntru”: la orice stresori externi, la orice mesaje interne despre acei stresori, la orice mesaje interne despre cât de bine sau prost facem față și chiar la orice amintiri implicite ale pericolului din trecut, care sunt declanșate de evenimentul actual și pot părea foarte reale acum.

Orice situație neplăcută s-ar întâmpla, cheia pentru a face față este modul în care ne schimbăm percepția (atitudinea) și răspunsul (comportamentul). Se poate să ni se pară că nu există sfârșit al stresorilor externi sau al mesajelor interne negative despre cm facem față acestora.

Putem experimenta această capacitate de a ne schimba atitudinea și comportamentul redirecționând atenția de la ce s-a întâmplat către cm facem față la ceea ce s-a întâmplat.

A experimenta acest lucru este o mare schimbare interioară, deseori organică în psihoterapie, o schimbare psihofiziologică.

27/10/2025

Câteva gânduri despre (dez)echilibrul dintre reglare și provocare în psihoterapie.

Cred că în psihoterapia traumei, vindecarea nu începe prin reîntoarcerea în trecut — ci prin siguranța trăită în prezent, cu atât mai mult cu cât există foarte multe simptome în prezent.

Reglarea sistemului nervos nu este un scop superficial; este terenul pe care psihicul poate explora, integra și se poate transforma. Fără această bază, chiar și cele mai profunde revelații nu pot prinde rădăcini.

Când cineva începe un proces terapeutic, este firesc să vrea să ajungă direct la rănile emoționale: trecutul, traumele, tiparele. Speranța este că, odată descoperite, eliberarea va urma de la sine.

Totuși, în munca mea cu persoane al căror sistem nervos este profund afectat de stres cronic, traumă de dezvoltare, PTSD sau complex PTSD, am observat în repetate rânduri cm forțarea accesului prea devreme la material emoțional profund — înainte ca sistemul să aibă suficientă reglare, conținere și resurse — poate avea efectul invers. În unele cazuri, nu vindecă trauma, ci o reactivează.

Unii oameni ajung în terapie deja foarte activați, epuizați sau confruntându-se cu simptome de disautonomie, anxietate sau stres post-traumatic. Sistemul lor nervos funcționează aproape de limită, oscilând între hiperactivare și blocaj. În astfel de cazuri, procesul terapeutic începe adesea cu conținerea și co-reglarea: găsirea unui sentiment de siguranță, încetinirea ritmului, restabilirea energiei.

În alte situații, sistemul este mai stabil, iar munca se îndreaptă firesc către explorarea straturilor mai profunde — psihodinamice sau existențiale.

Adevărul este că nu există un punct unic de intrare în terapie care să se potrivească tuturor. Ritmul și profunzimea procesului depind de capacitatea persoanei de a rămâne conectată cu sine în timp ce atinge conținuturi dificile (pe lângă personalitatea terapeutului și alianța terapeutică).

23/10/2025

*Update: Locurile s-au ocupat.

Cu ocazia zilei mele de naștere, care se apropie săptămâna viitoare, lansez această invitație — 3 locuri gratuite pentru o lună (4 sesiuni) în grupul online The Body–Mind Story.

Simt să ofer, din inimă, e felul meu de a da mai departe o parte din ceea ce am învățat și experimentat în mulți ani —
cu intenția ca acest mesaj să ajungă la cine are acum nevoie de el și dorința de a începe un proces de reconectare cu sine.

Participarea la cele 4 sesiuni gratuite nu implică nicio obligație de continuare.
După încheierea lunii de practică, fiecare persoană va decide liber dacă dorește sau nu să continue programul.

Scopul acestei invitații este pur și simplu de a oferi o experiență autentică de lucru cu corpul și de a permite participanților să vadă dacă acest tip de practică li se potrivește.

Grupul online se ține din septembrie, în fiecare vineri de la 8:30 la 10 (EET), cu posibilitatea de sesiuni singulare (drop-in) sau abonament și este o alternativă la cel fizic unde toate locurile sunt ocupate de anul trecut.

Detalii link ⬇️

19/09/2025

Din reflecții mai recente

Când terapia devine un trend (în bula mea de pe social media), observ că întrebarea „Ce îți dorești cu adevărat pentru tine?” devine și mai importantă. Asta pentru că unii oameni ajung să „performeze” ideea de self-care sau de „vindecare” și să meargă la terapie doar pentru că este la modă sau pentru că o fac și alții – nu pentru că sunt în contact real cu ceea ce își doresc să primească din acest proces.

De aceea, cred că e esențial să ne reamintim că terapia nu este despre a urma o tendință, ci despre a crea un spațiu sincer în care să ne întrebăm:

Ce caut eu aici?
Ce îmi doresc să descopăr sau să schimb pentru mine?
Ce este temporar, ce este pe termen lung?

Această reflecție nu este nouă – o regăsim de secole în filosofii orientale și în anumite practici spirituale: exercițiul de a distinge între ceea ce este trecător și ceea ce rămâne esențial.
Atunci când putem face această diferență, terapia încetează să fie doar un trend și devine un drum personal autentic.

14/09/2025

Câteva capturi de duminică și gânduri despre a fi împreună

Viața de cuplu nu merge pe pilot automat.
Oricât de mult ne-am iubi, relația are nevoie să fie hrănită. Ea este un proces conștient, după cm bine spunea Esther Perel, "love is a verb".

E ușor să ne pierdem în alte roluri: părinți, profesioniști, oameni cu responsabilități și liste de "to do" fără sfârșit. În toate acestea putem uita că înainte de toate am ales să fim împreună, nu doar să „funcționăm” alături.

A fi împreună, în cuplu (sau în prietenie) înseamnă să ne întoarcem din când în când unul spre celălalt, să ne ascultăm, să ne vedem, să ne oferim spațiu. Relația nu se întreține singură.

Uneori e nevoie doar de o conversație, o plimbare, un moment simplu în care "să fim" și nu zece roluri simultan.

11/09/2025

Câteva gânduri despre obiceiuri sănătoase și trauma de dezvoltare

Știm deja că mișcarea, meditația sau o alimentație echilibrată ne fac bine. Avem nenumărate surse de informare în prezent. Și totuși, pentru mulți dintre noi, transformarea acestei cunoașteri în obiceiuri zilnice rămâne foarte dificilă.

Dincolo de perspectiva neuroștiințelor despre cm funcționează creierul, aleg să scriu câteva gânduri din perspectiva traumei de dezvoltare.

Prin această lentilă, dificultatea de a crea și menține noi obiceiuri nu vine doar din biologie, ci și din modul în care am învățat să ne vorbim nouă înșine, cm ne motivăm, în funcție de cm am fost "motivați", recompensați sau pedepsiți ca să adoptăm anumite comportamente sau ca să renunțăm la altele.

Copilul care a simțit control, intruziune, lipsă de respect sau abuz pentru alegerile sale dezvoltă o rezistență profundă față de constrângere.

Ca adulți, probabil folosim vocea punitivă, superioară sau parentală care impune, amenință, critică sau rușinează. În loc să susțină autonomia, o încalcă din nou. Iar partea din noi care vrea libertate și respect se opune — chiar și atunci când obiceiul ar fi benefic. Rezultatul: intenții bune, dar greu de menținut.

Teoria Auto-Determinării confirmă acest lucru: motivația durabilă apare atunci când sunt respectate trei nevoi psihologice de bază — autonomie (să simt că aleg), competență (pași pe care îi pot reuși) și relaționare (să nu fiu singur/ă).

Atunci când ne amenințăm sau ne constrângem singuri, anulăm tocmai autonomia. Când ne fixăm standarde imposibile, pierdem sentimentul de competență. Când încercăm să facem totul singuri, lipsiți de sprijin, se pierde relaționarea. Nu e de mirare că obiceiurile nu prind rădăcini.

De aceea am creat sesiunile de grup The Body-Mind Story – practici somatice și yoga pentru sănătatea emoțională, unde combinăm înțelegerea cu experiența.

Este un spațiu terapeutic, unde putem descoperi împreună ce înseamnă să cultivăm obiceiuri sănătoase cu blândețe, respect și curiozitate, nu cu critică sau rușine.

Începem sesiunile săptămânale, fizic miercuri de pe 17 și vineri de pe 19 septembrie (detalii: https://adelinarotaru.ro/grupuri/)

The Body-Mind Story. Sesiuni de practici somatice & yoga pentru sănătatea emoțională

26/08/2025

De-a lungul anilor, am facilitat grupuri foarte diferite – cu adulți, copii, femei însărcinate sau părinți și copii – în contexte terapeutice, creative și somatice. Am văzut cm oameni din vieți și povești variate, inclusiv români din diaspora, s-au întâlnit cu aceeași intenție: să se simtă mai acasă în propriul corp, să se reconecteze cu sinele și să își regăsească echilibrul emoțional.

Experiența mi-a arătat mereu că vindecarea se amplifică în spații de grup sigure, atunci când descoperim că nu suntem singuri în tiparele și reacțiile noastre.

În același timp, am observat o nevoie comună: deși avem acces la informații, aplicații și ritualuri de sănătate, e greu să menținem singuri o practică de durată. Pentru unii, chiar și cinci minute par imposibile de susținut; pentru alții, psihoterapia individuală nu este suficientă sau nu e încă o opțiune.

Aici intervine The Body–Mind Story – un program săptămânal care oferă un cadru blând și trauma-informed, unde putem practica împreună: prin corp, prin relație și prin apartenența la un grup. Este un spațiu de explorare și susținere reciprocă, gândit atât pentru cei care își doresc mai multă practică corporală și reglare emoțională, cât și pentru cei care caută continuitate după psihoterapie individuală.

Anul trecut am început grupul fizic, iar acum i-am dat o formă nouă și am adăugat și varianta online — pentru cei care nu pot fi prezenți în București, dar simt nevoia de un cadru sigur și ghidaj specializat pentru a rămâne în contact cu corpul lor.

Din septembrie, în două variante:
✅️ Fizic, în București (miercuri seara)
✅️ Online, pe Zoom (vineri dimineața)

Detalii în mesaj privat sau link comentarii ⬇️

13/08/2025

Acum 7 ani... țineam în brațe un bebeluș de 10 luni.
Știam deja că viața mea se schimbase pentru totdeauna — dar nu știam cât de mult aveam să mai cunosc din mine.

În poze pare că a trecut doar o clipă. În realitate, anii aceștia au fost plini de creștere — a lui, dar și a mea și a noastră împreună.

Pe lângă profesia mea de psihoterapeut, acest rol m-a chemat să mă uit în locuri din mine pe care le pusesem deoparte: dureri vechi, răni nevindecate, frici nerostite, credințe moștenite. A trebuit să mă întâlnesc cu ele, să le ascult și să învăț să le transform.

A fi mamă m-a adus și mai mult față în față cu copilul care am fost eu însămi. Și mi-a cerut să-l privesc cu mai multă deschidere, cu blândețe și curaj.
Pentru că nu doar copiii cresc — și noi creștem odată cu ei.

Astăzi simt recunoștință pentru tot ce am învățat din această călătorie. Pentru călătoria comună, dar și pentru cele interioare, nevăzute.

11/08/2025

Am ales azi să scriu despre trauma secundară, trauma vicariantă și oboseala din compasiune (compassion fatigue)

În ultimii 10 ani am colaborat și am lucrat, în ședințe individuale și de grup, cu profesioniști din domeniul sănătății mintale, social, educațional și medical – psihologi, consilieri educaționali, coachi, psihoterapeuți, cadre didactice, asistenți sociali și medici.

Am fost martoră la câtă dedicare, empatie și implicare există în această muncă și, în același timp, la cât de invizibil poate fi costul emoțional al unei implicări constante în suferința altora.

Mulți dintre acești profesioniști ajung, mai devreme sau mai târziu, să se confrunte cu trauma secundară, oboseala prin compasiune sau burnout. Acestea se traduc în trăiri reale: epuizare emoțională, dificultăți de concentrare, iritabilitate, detașare de cei apropiați, pierderea motivației și a sensului în muncă.

Aceste fenomene nu apar din lipsă de putere sau reziliență, ci pentru că munca de îngrijire implică un consum emoțional profund, iar vulnerabilitatea noastră este adesea modelată de felul în care am învățat, încă din copilărie, să avem grijă de ceilalți și să ne ignorăm propriile nevoi.

Trauma secundară apare atunci când suntem expuși indirect la experiențele traumatice ale altor persoane – prin ascultare, sprijin, consiliere, intervenție. Creierul și corpul reacționează ca și cm am fi martori direcți, putând apărea simptome similare cu cele ale tulburării de stres posttraumatic: gânduri intruzive, coșmaruri, hipervigilență, evitarea unor stimuli.

Este considerată un risc profesional în domenii precum sănătatea mintală, îngrijirea medicală, serviciile sociale, intervenția de urgență și educația.

Trauma vicariantă descrie schimbările profunde, treptate, în felul în care profesionistul percepe lumea, pe sine și sensul vieții, ca urmare a expunerii repetate la material traumatic.

Oboseala prin compasiune, termen popularizat de Charles Figley, se referă la epuizarea emoțională, fizică și uneori spirituală care apare atunci când oferim constant sprijin persoanelor aflate în suferință, fără resurse suficiente de recuperare.

Se manifestă prin scăderea empatiei, detașare emoțională, iritabilitate, frustrare, cinism, retragere din relații și implicare profesională redusă.

Este esențial să înțelegem că oboseala prin compasiune nu este inevitabilă și nu reflectă o lipsă de valoare profesională. Cu recunoașterea semnelor timpurii, sprijin adecvat și strategii de autoreglare, profesioniștii își pot păstra capacitatea de a fi prezenți și empatici pe termen lung.

Mai multe în articolul din comentarii ⬇️

Foto de Alexandra Petrache Photography

31/07/2025

În ultima vreme, pe măsură ce termenul de „somatic” și abordări precum Somatic Experiencing devin tot mai cunoscute, observ tot mai des o confuzie: mulți oameni asociază aceste concepte cu ideea de a interpreta simbolic bolile sau simptomele fizice.

De aceea, simt nevoia să clarific diferența esențială dintre abordările somatice centrate pe sistemul nervos și traumă și abordările interpretative de tip psihosomatic sau simbolic.

Pe la începutul formării mele în psihologie, în 2008–2009, când pășeam timid în lumea autocunoașterii, eram extrem de curioasă – și, sincer, sedusă – de interpretările simbolice ale durerilor din corp.

Eram la început de drum, iar idei precum „ți-a înțepenit gâtul, înseamnă că nu spui «nu» la ceva din viața ta” sau „problemele pe partea stângă/dreaptă țin de feminitate/masculinitate” m-au fascinat. Mi-au oferit o lentilă prin care să mă uit în locuri din mine unde nu mai privisem.

Din experiența mea, uneori aceste interpretări pot fi utile în anumite momente din viață (mai ales dacă, la acel moment, nu avem capacitatea să lucrăm corporal). Ele pot deschide un proces de introspecție, pot scoate la suprafață o emoție sau un doliu nespus.

Fast forward, mulți ani mai târziu:
După ce am lucrat profund cu propriul corp în terapie, după ce m-am format în metode somatice centrate pe sistemul nervos și traumă, după ce am însoțit mulți oameni în procese individuale și de grup... am început să văd și reversul acestor interpretări de-a gata.

Ele pot păcăli. Ne pot face să credem că știm deja ce se întâmplă, când, de fapt, corpului nu i s-a dat încă spațiul să ne arate adevărul.

Alteori, pot chiar repeta dinamica traumatică din copilărie, mai ales când vin cu o voce de autoritate sau de pe o poziție de superioritate: „Eu știu mai bine decât tine ...(de ce te doare acolo.)”

Lucrul cu corpul într-o manieră trauma-sensitive – care include înțelegerea sistemului nervos, a traumelor de șoc și a celor complexe, a schimbărilor psihofiziologice și a neurobiologiei interpersonale – este foarte diferit de abordarea de tip „semnificația bolilor”, des întâlnită în psihosomatică, în unele abordări psihodinamice bazate pe interpretare și în multe discursuri spirituale.

Într-un proces somatic real, trauma-informed, cu răbdare și prezență, corpul începe să dezvăluie amprente mai vechi – traume și evenimente uitate care au rămas stocate în fascia noastră, în tensiuni, blocaje, amorțeli sau tipare de mișcare.

Corpul are propria lui memorie. Și, de cele mai multe ori, nu are nevoie să fie interpretat, ci simțit. Are nevoie de spațiu, de răbdare și de prezență.

Da, a da o semnificație poate, uneori, să ajute.
Dar a lucra cu corpul înainte de a pune etichete ne poate duce mult mai aproape de adevăr.
Un adevăr visceral, nu mental.
Un adevăr care nu are nevoie de interpretări forțate, ci de contact blând.

18/07/2025

Câteva gânduri din perspectiva de părinte și psihoterapeut

Am învățat pe propria piele că a fi părinte este un dans continuu și provocator între acordaj la etapele de dezvoltare, nevoile și dorințele copilului și ascultarea propriilor limite, nevoi, etape de viață și dorințe. Între bucuria de a fi împreună și frustrarea că nu e deseori cm ne imaginam. Între ce ne dorim de la noi și ce este, de fapt. Între "a fi acolo" cu toată inima și a recunoaște că uneori e greu.

În relația cu copilul, suntem invitați să devenim conștienți de propriile vulnerabilități, de tiparele reactive, de propriile credințe limitative, de ideile despre “cum ar trebui”, de mecanismele noastre de apărare și de urmele propriilor traume, care pot influența modul în care răspundem și suntem (sau nu) prezenți în relație.

Deși putem vedea potențial de traumă peste tot, mai ales în zilele noastre, a fi părinte nu înseamnă să evităm cu orice preț suferința copilului (sau pe a noastră), ci să ne dezvoltăm capacitatea de a rămâne conectați, să putem fi alături și în momentele dificile. Nu putem preveni totul, dar putem construi o bază sigură la care să putem reveni, la bine și la greu, după cm se spune. Reziliență.

Una dintre cele mai importante lecții este aceea că trauma nu se naște neapărat din ceea ce este dureros sau dificil, ci mai ales din ceea ce a lipsit (factori de protecție), de ceea ce este trăit singur, fără sprijin, fără resurse suficiente, fără un spațiu de conținere sau un om de încredere căruia să i te poți adresa așa cm ești tu, cu vulnerabilitate. Așadar, întrebarea esențială nu este „ce anume a rănit?”, ci mai degrabă: „ce a lipsit atunci când ceva a fost greu de dus?” Ce ar fi putut aduce reglare, încredere, susținere, sens?

Iar răspunsul este, aproape întotdeauna, sprijin dintr-o relație (cel puțin).

A fi părinte înseamnă nu doar să hrănim reziliența copiilor noștri, ci și pe a noastră. Înseamnă să recunoaștem că drumul este adesea imperfect, dar profund uman. Să cultivăm relații sigure, nu prin perfecțiune, ci prin prezență, reparație și onestitate (adesea incomodă).

Adelina Rotaru Psihoterapeut

17/11/2025

06/11/2025

27/10/2025

23/10/2025

19/09/2025

14/09/2025

11/09/2025

26/08/2025

13/08/2025

11/08/2025

31/07/2025

18/07/2025

Address

Website

Alerts

Contact The Practice

Shortcuts

Share

Category