Psihoterapeut Anca Maria Rusu

20/03/2026

Mi-am făcut cont pe platforma Substack. Acolo voi posta in Engleză.

Integrative psychotherapist exploring attachment, trauma, and neurodivergence. I write about emotional depth, relational patterns, and the unspoken ways we learn to survive before we learn to truly live. Click to read Peregrin through myself on Substack. Launched 17 hours ago.

19/03/2026

"I over-share to avoid small talk"
💯😅

19/03/2026

https://open.substack.com/pub/humansandhearts/p/imagine-all-the-maybes?utm_source=share&utm_medium=android&r=7y689h

18/03/2026

Uneori, rezolvarea stă în a înceta să mai rezolvi.

14/03/2026

Măi, măi...universul ăsta are un simț al ironiei foarte fin 😑 am scris textul anterior despre conexiune, reciprocitate, prietenii, comunicare în tipologia neurodivergentă și despre felul în care oamenii se raportează unii la alții, iar conversația ajunge la inteligență artificială într-unul din grupurile unde am postat textul.
Și m-am gândit că dacă experiența asta a apărut în câmpul meu, înseamnă că aveam nevoie de ea și mi-a oferit ocazia să spun ceva.
Există o diferență mare între conținut creat de AI și conținut creat de un om care folosește AI ca instrument. Motorul principal al textelor mele nu e un algoritm. Motorul e experiența mea, felul în care gândesc, lucrurile pe care le trăiesc și faptul că scriu de douăzeci de ani, din adolescență, deci cu mult înainte să existe instrumentele astea.

Pentru mine, AI e, uneori, o oglindă de reflecție sau un mod de a-mi structura ideile atunci când am zece gânduri în același timp, lucru care pentru un creier AuDHD nu e deloc rar. Uneori îl folosesc ca să îmi ordonez ideile, alteori ca să îmi temperez reacțiile emoționale înainte să răspund public. Asta nu schimbă faptul că ideile, conținutul, cuvintele, perspectiva și experiența sunt ale mele. Ba, mai mult, pentru că am rezonat cu anumite tehnici și stiluri de redactare, le-am preluat.
Și da, uneori îi dau taskuri să creeze imagini reprezentative pentru anumite texte pe care nu le găsesc așa cm vreau pe internet. Pentru că suntem în 2026 și ar fi destul de ciudat să pretindem că tehnologia nu există sau că nu știm să o folosim măcar la nivel minim.

În același timp, relația mea cu scrisul nu depinde de existența AI. Cum spuneam, am scris înainte, scriu acum și probabil voi scrie și când vor apărea alte instrumente noi. Pentru că scrisul, pentru mine, vine din experiență, din observație și din felul în care procesez lumea și mereu am făcut asta în primul rând pentru mine.

Așa că dacă cineva simte nevoia să transforme asta într-o problemă morală, e liber să o facă, iar dacă cineva nu rezonează cu textele mele sau cu felul în care sunt scrise, există întotdeauna o soluție foarte simplă: scroll, unfollow, block, orice funcționează mai bine pentru liniștea fiecăruia.

Nu trebuie să ne placem cu toții, și, oricum, prea puțin m-a interesat vreodată dacă sunt plăcută pe internet, deci o să continui să scriu exact cm știu, cm vreau și cm simt.

13/03/2026

Mă tot gândesc în ultima vreme la ideea asta de "egoism” și la cât de des apare ea în conversațiile despre persoane ca mine, mai ales în relațiile cu familia sau cu prietenii. Pentru că, privit din exterior, tiparul e destul de simplu: refuzi ieșiri, răspunzi greu la mesaje, dispari perioade întregi, nu participi la conversațiile sociale "de menținere”, nu întrebi suficient de des "ce mai faci?”, nu răspunzi imediat la invitații, nu suni. Din afară arată a lipsă de interes, lipsă de respect, sau a egoism.

Și poate că, într-o anumită măsură, chiar e egoism dacă îl privești prin filtrul unei culturi sociale care spune că prietenia și apropierea se întrețin prin contact constant, prin socializare frecventă, prin small talk, prin disponibilitate aproape permanentă pentru ceilalți. Doar că pentru multe creiere AuDHD dinamica asta arată complet diferit. Nu pentru că nu ne pasă, nu pentru că nu iubim oamenii din viața noastră, nu pentru că nu vrem relații apropiate. Paradoxul e că tocmai pentru că vrem relații reale, nu ne pricepem deloc la cele superficiale.

Pentru mine, prietenia nu funcționează pe modelul "hai să mai ieșim la o cafea să mai povestim nimicuri ca să menținem relația”. Mintea mea nu procesează relațiile în felul ăsta. Dacă relația nu are profunzime, dacă nu există vulnerabilitate, dacă nu există interes real unul pentru celălalt, dacă nu există acel sentiment de two-way street în care ambii oameni sunt prezenți, atunci interacțiunea începe să se simtă artificială și consumatoare de energie. Nu pentru că persoana respectivă ar fi greșită sau neinteresantă, ci pentru că sistemul meu nervos pur și simplu nu se conectează la acel tip de interacțiune.

De aici apare și un alt paradox: de multe ori prefer să nu am niciun prieten decât să am relații care pentru mine sunt doar formale sau superficiale. Mai ales că de-a lungul vieții mele, am fost mereu în rolul de psiholog probono pentru prietenele mele, chiar și când nu eram oficial asta. Am avut o singură prietenă care mi-a arătat ce înseamnă la toate nivelurile o prietenie așa cm visasem mereu, reciprocă și cu iubire necondiționată. Dar viața ne-a separat. Știu că pentru unii asta poate suna radical sau chiar trist, însă pentru mine alternativa ar fi să investesc energie socială într-un mod care mă epuizează și nu mă hrănește emoțional. Și atunci aleg, conștient sau inconștient, retragerea.

Problema e că această retragere e adesea interpretată ca egoism, iar partea ironică e că, în interior, lucrurile arată exact invers: eu nu m-am retras pentru că nu îmi pasă, m-am retras pentru că nu mai am resursele necesare pentru a menține un tip de socializare care pentru mine nu e natural.

Mai există și partea de comunicare. Pentru multe persoane AuDHD, comunicarea socială continuă poate fi obositoare la nivel cognitiv. Mesajele, conversațiile, coordonarea socială, interpretarea tonului, menținerea contactului constant, toate acestea cer multă energie executivă. Când resursele scad, primul lucru care cade e exact acest tip de comunicare de menținere pentru că creierul intră în modul de conservare a energiei.

Și totuși, în același timp, ne dorim relații apropiate. Relații reale. Relații în care ambele persoane sunt prezente, implicate, interesate una de cealaltă. Relații în care conversațiile pot merge adânc, nu doar lateral. Relații în care nu trebuie să ne prefacem constant că suntem mai sociali decât suntem. Relații în care există reciprocitate autentică.

Problema e că tocmai modul în care funcționează creierul nostru face aceste relații mai greu de construit. Pentru că ele cer timp, prezență și socializare, iar noi avem o capacitate limitată pentru exact aceste lucruri. Așa că apare un cerc destul de frustrant: avem standarde mari pentru prietenie, avem nevoie de conexiune reală, dar avem mai puțină energie pentru a construi și menține relații sociale.

Și atunci da, uneori ajungem să părem egoiști. Uneori poate chiar suntem percepuți așa pe bună dreptate din exterior. Doar că în interior lucrurile arată diferit. Nu e egoismul unei persoane care nu vrea să dea nimic celorlalți, ci mai degrabă o formă de protecție a energiei într-un sistem nervos care se epuizează mai repede în interacțiuni sociale.

Și dacă există un lucru pe care mi-ar plăcea să îl înțeleagă oamenii apropiați, e că tăcerea sau retragerea nu înseamnă lipsă de iubire sau de respect. Uneori înseamnă doar că bateria socială s-a terminat și că sistemul nervos are nevoie de liniște înainte să poată reveni în lume.

Iar pentru noi, cei care funcționăm așa, prietenia adevărată e rară, dar atunci când există, este una dintre cele mai valoroase lucruri din viața noastră, pentru că nu e construită din obligație socială, ci din conexiune reală. Și asta, chiar dacă vine mai rar, face să merite toată așteptarea.

13/03/2026

În Suits există o replică pe care Jessica i-o spune lui Louis Litt și care, în câteva cuvinte, îi surprinde toată structura psihologică: "Nu ai tu conștientizare de sine. Dar dacă cineva îți pune o oglindă în față, nu îți e teamă să te uiți în ea." ❤️❤️❤️ M-a lăsat mască, pentru că replica asta descrie un tip de oameni pe care îi întâlnesc des și care sunt, paradoxal, mult mai rari decât credem.

Nu sunt oamenii care trăiesc într-o permanentă introspecție, care își analizează fiecare reacție și fiecare emoție în timp real (așa cm fac eu, de exemplu 😅), nu își conceptualizează constant stările și uneori nici nu își dau seama exact ce se întâmplă în ei, dar au o calitate care schimbă tot. Când apare oglinda, nu fug de ea, nu se grăbesc să o spargă, nu spun că imaginea e greșită, nu se prefac că nu o văd. Se uită cu disconfort, uneori cu rușine, sau cu o liniște surprinzătoare și rămân acolo suficient cât să se vadă.

De multe ori credem că dezvoltarea psihologică începe cu conștientizare de sine. În realitate, pentru mulți oameni, începe cu ceva mult mai simplu și mult mai greu în același timp: capacitatea de a privi adevărul despre tine atunci când cineva ți-l pune în față. Și am trecut și eu prin asta.
Oglinda poate fi oferită de oricine, în orice moment. Curajul de a te uita în ea e partea rară.

11/03/2026

08/03/2026

De 8 Martie vreau să ofer un spațiu sigur pentru două femei neurodivergente care simt că au nevoie de susținere, claritate și un loc unde pot fi înțelese fără să fie nevoite să se explice mereu.
Lansez o ofertă specială pentru două locuri de psihoterapie online dedicate femeilor adulte neurodivergente (ADHD, autism sau AuDHD).

Prețul unei ședințe va fi redus cu 25%, de la 200 RON la 150 RON.
Oferta este valabilă pentru două persoane care își doresc să lucreze în terapie săptămânal, iar prețul redus rămâne valabil timp de 3 luni. După această perioadă, dacă procesul terapeutic continuă, ședințele vor reveni la tariful standard de 200 RON.

Terapia cu abordare neurodivergentă e un spațiu în care nu trebuie să îți justifici felul în care funcționează creierul tău, e locul în care înveți să te înțelegi, să îți reglezi sistemul nervos, să îți construiești limite sănătoase și să îți recuperezi energia din spatele anilor de adaptare.
Dacă simți că această invitație e pentru tine, îmi poți scrie în privat, mă poți contacta prin formularul de pe site, sau pe WhatsApp: ancarusu-psihoterapeut.ro.

Locuri disponibile: 2
Ședințe: online
Frecvență: săptămânal
Durata ofertei: 3 luni

Uneori cel mai frumos cadou pe care ți-l poți face e un spațiu în care să începi, în sfârșit, să fii de partea ta.

07/03/2026

despre skin-picking (dermatilomanie/tulburare de excoriație) și ADHD

Încă mă oftic când mă gândesc la un lucru care, dacă ar fi fost înțeles mai devreme, poate mi-ar fi schimbat destul de mult parcursul. Skin picking-ul, pe care îl am din adolescență și pe care l-am tratat ani de zile ca pe un comportament problematic izolat, e o adicție destul de comună la adulții cu ADHD. Am aflat asta abia acum după diagnostic, din propriile cercetări, și informația asta vine la pachet cu o frustrare serioasă când mă uit retrospectiv la anii de terapie făcuți într-o abordare complet neurotipică în care nimeni nu a făcut legătura asta și nimeni nu a sugerat că ar putea exista un ADHD în spate care să merite investigat.

Îmi aduc aminte că am vorbit despre skin picking în terapie de multe ori și că am descris exact cm apare, când apare, ce rol are pentru mine, cât de greu este de controlat. Totuși, conversațiile au rămas în zona simptomului și s-a încercat reglarea prin CBT în abordarea neurotipică fără să fie explorată posibilitatea că acel comportament face parte dintr-un tipar mai larg de reglare a impulsurilor sau de autoreglare neurologică. Apoi am ajuns la prima evaluare ADHD în 2024, unde lucrurile au mers într-o direcție care acum mi se pare destul de problematică. Interviul DIVA se bazează mult pe amintiri din copilărie și pe exemple concrete din perioada aceea, iar eu nu îmi aminteam multe dintre lucrurile care mi se cereau. I-am spus psihiatrului asta foarte clar, i-am spus și că nu îmi amintesc multe detalii din copilărie legate de comportamentele cerute în test, i-am spus despre skin picking și despre toate simptomele ADHD pe care le observam la mine, iar discuția nu a continuat cu întrebări mai concrete care să reconstruiască imaginea din alte unghiuri. Concluzia a fost simplă: nu am ADHD. Apoi am fost trimisă mai departe la evaluare pentru Asperger.

Chiar dacă în final lucrurile au ajuns într-un punct bun și puzzle-ul a început să se așeze, rămâne această oftică destul de mare când realizez că ar fi putut exista o altă abordare mult mai devreme. Skin picking-ul, sau dermatilomania, face parte din categoria comportamentelor repetitive orientate pe corp, cunoscute în literatura de specialitate ca BFRB – body focused repetitive behaviors. În aceeași categorie intră și trichotillomania, adică smulgerea părului. Cercetările arată că aceste comportamente apar mult mai frecvent la persoanele cu ADHD decât în populația generală. Mecanismele implicate țin de impulsivitate, de dificultăți de reglare a impulsurilor și de modul în care creierul ADHD caută stimulare sau încearcă să își regleze nivelul de activare.

Pentru creierul ADHD, dopamina și stimularea au un rol central. Există o tendință constantă de a căuta mici surse de stimulare care să ajute sistemul nervos să rămână într-o zonă de activare suportabilă. În contextul ăsta, anumite comportamente repetitive devin foarte ușor mecanisme de autoreglare. Skin picking-ul poate apărea atunci când există stres, plictiseală, supraîncărcare mentală sau sub-stimulare, iar actul în sine produce un tip de feedback senzorial și dopaminergic care, pe moment, reglează sistemul nervos. Din exterior poate arăta ca o adicție sau ca un obicei autodistructiv fără sens, dar pentru sistemul nervos are o funcție de reglare.

Asta schimbă destul de mult modul în care ar trebui abordat comportamentul. Dacă rădăcina lui e legată de impulsivitate ADHD, de stimulare sau de reglare senzorială, intervențiile care tratează doar comportamentul la suprafață au șanse limitate să funcționeze. Există studii care arată o prevalență crescută a BFRB la persoanele cu ADHD și o suprapunere semnificativă între aceste comportamente și dificultățile de reglare a impulsurilor. În multe cazuri, abordarea devine mult mai eficientă atunci când ADHD-ul de bază e înțeles și tratat, fie prin intervenții psihologice adaptate profilului neurodivergent, fie prin tratament medicamentos, fie prin strategii de reglare senzorială și dopaminergică.

Când pui toate piesele astea împreună, e greu să nu te întrebi cm ar fi arătat lucrurile dacă această conexiune ar fi fost observată mai devreme. Poate comportamentul ar fi fost diminuat în timp în loc să se agraveze. Poate energia investită în încercări repetate de control al simptomului ar fi fost direcționată către înțelegerea mecanismului din spate.

În momentul ăsta, sincer, nu mai am niciun interes să reiau terapia cu cineva, cel puțin nu în forma clasică în care am experimentat-o până acum. După mai multe experiențe în care nu m-am simțit cu adevărat înțeleasă în complexitatea profilului meu neurodivergent, creierul meu asociază terapia mai degrabă cu încă un efort care nu duce nicăieri. Poate asta se va schimba în timp, poate nu. Deocamdată rămân cu această combinație de claritate și frustrare care vine la pachet cu diagnosticul tardiv și cu realizarea că uneori nu a fost niciodată vorba despre lipsă de voință sau despre defecte personale, ci despre un sistem nervos care funcționează după alte reguli. Și aleg să fiu propriul meu terapeut în continuare până când o să simt că e timpul să mai fac o încercare cu altcineva, iar atunci va fi cu un alt psihoterapeut neurodivergent.