Psihoterapeut Anca Maria Rusu

26/01/2026

În ultimele aproximativ două săptămâni m-am uitat mult la copilăria și adolescența mea prin filtrul diagnosticului și, sincer, multe lucruri care înainte păreau banale sau "așa sunt copiii" nu mai arată deloc la fel.

Abia acum pot să văd mai clar ADHD-ul și în copilărie si e destul de greu de dus realizarea asta, pentru că ani la rând am minimalizat comportamentele de atunci, spunându-mi că nu erau importante, că toți copiii făceau lucruri similare, mai mult sau mai puțin.

În clasele 1–8 am stat în prima bancă, pe rândul din mijloc, cu aceeași fată, care îmi era și cea mai bună prietenă. Era cea mai deșteaptă din clasă și printre cei mai deștepți din toată școala participa la diverse olimpiade, era liniștită, așezată, tocilară cm se zicea atunci. Eu nu eram atentă la ore, mă pierdeam ușor, țineam de vorbă alți colegi, dar ea mă tempera. Copiam mereu de la ea, făceam temele împreună la materiile la care nu mă descurcam. Practic, ea a fost sprijinul meu constant în toți anii ăia.

În liceu, povestea s-a schimbat puțin, dar nu de tot. M-am împrietenit cu o fată cu care fusesem colegă și în gimnaziu și am ajuns din nou în aceeași clasă și apoi în aceeași bancă. Eram rockerite, făceam multe prostii, eram foarte vizibile, amuzante, populare. Lumea ne plăcea și, implicit, ne ajuta: cu notițe, cu teme, cu teste. Nu pentru că eram cele mai silitoare, ci pentru că eram cele mai cool.

Baschetul a fost și el un sprijin important. Eram bună la sport, îmi plăcea, iar grupul de fete de la baschet îmi oferea un sentiment de apartenență și structură pe care nu le aveam în altă parte. Și grupul de fete cu care jucam baschet era format tot din cele mai deștepte fete din clasă.

Privind în urmă, îmi dau seama că am dezvoltat foarte devreme strategii ca să fac față cerințelor școlii: să mă lipesc de oameni care mă puteau ajuta, să fiu plăcută, amuzantă, să compensez prin relații ceea ce nu puteam susține constant prin atenție și organizare.

La școală și în liceu eram agitată, vorbăreață, neastâmpărată, visam cu ochii deschiși. Acasă eram exact opusul. Și aici e partea care doare cel mai mult.

Varianta cuminte, liniștită, care se descurcă singură nu era varianta mea reală, ci o adaptare, un mod de a supraviețui psihic într-un mediu în care stresul și frica erau constante. Am învățat devreme să mă fac mică, invizibilă, să nu cer, să nu deranjez, să mă descurc singură ca să fiu lăsată în pace și să simt o fărâmă de siguranță. Am învățat că a fi eu însămi acasă, e periculos și imprevizibil.

Pentru mine, așadar, familia și "acasă" nu a fost un loc în care să pot fi eu însămi, ci un loc în care am fost nevoită să joc un rol ca să fiu în siguranță. Sunt mândră de acea fetiță destul de inteligentă să găsească strategia asta.

E trist și derutant să văd asta acum, dar e și clar.

Nu am fost bine, am fost adaptată.

Și adaptarea asta m-a ajutat să funcționez o vreme, până când, la maturitate, a început să mă coste prea mult.

Oare ce fel de copil aș fi fost dacă acasă aș fi avut voie și aș fi fost în siguranță să fiu eu însămi, vorbăreață, neastâmpărată, agitată, amuzantă, curajoasă, și imprevizibilă? I guess I'll never know.

26/01/2026

De ce vorbitul la telefon se simte atât de greu pentru atât de multe persoane cu ADHD

La prima vedere, imaginea pare simplă: o singură întrebare, pe un fundal întunecat, fără zgomot și fără distrageri. Și totuși, pentru multe persoane cu ADHD, propoziția aceasta lovește mult mai adânc decât ar părea. „Dacă ai ADHD, urăști și tu să vorbești la telefon?” nu e o curiozitate aruncată la întâmplare, ci o experiență comună condensată în câteva cuvinte, în spatele cărora se adună ani de tensiune, evitare, vinovăție și neînțelegere, lucruri care rămân adesea invizibile pentru ceilalți.

Pentru lumea din afară, apelurile telefonice sunt ceva banal: rapide, eficiente, menite să simplifice viața. Pentru un creier cu ADHD însă, un apel este rareori „doar un apel”, ci un eveniment mental complex, care cere simultan pregătire, concentrare, reglare emoțională, memorie și capacitatea de a performa pe loc.

Una dintre cele mai mari dificultăți ține de faptul că totul se întâmplă în timp real. Nu există pauză pentru a gândi, pentru a reorganiza ideile sau pentru a reformula. Creierul trebuie să proceseze imediat cuvintele, tonul, sensul și intenția celuilalt, în timp ce încearcă să construiască un răspuns coerent și potrivit. Pentru cineva cu ADHD, această solicitare continuă poate deveni rapid copleșitoare. Gândurile pot curge prea repede sau, dimpotrivă, pot dispărea brusc, idei importante se pot pierde chiar în mijlocul frazei, iar la finalul conversației rămâne adesea o senzație de epuizare, chiar dacă apelul a durat doar câteva minute.

La toate acestea se adaugă teama de a uita ceea ce contează. Mulți oameni cu ADHD știu cât de ușor pot dispărea detalii precum nume, instrucțiuni sau pași următori, mai ales atunci când nu există un suport scris. Spre deosebire de mesaje sau e-mailuri, apelurile nu lasă o urmă clară, iar ideea de a lua notițe în timp ce asculți și răspunzi adaugă încă un strat de presiune. De multe ori, evitarea apare nu din lipsă de interes, ci dintr-o grijă excesivă de a face lucrurile bine, de a nu greși, de a nu uita.

Apelurile mai au și componenta imprevizibilității emoționale. Fără expresii faciale sau limbaj corporal, tonul vocii capătă o greutate mult mai mare. Pentru persoanele cu ADHD, care se confruntă deja cu dificultăți de reglare emoțională, o pauză poate fi percepută ca judecată, un comentariu neutru ca o critică, iar un ton grăbit poate declanșa anxietate. Aceste reacții nu sunt exagerări, ci răspunsuri ale unui sistem nervos care procesează semnalele emoționale mai intens și mai rapid.

Nu e de mirare că, pentru mulți, comunicarea scrisă se simte mai sigură. Mesajele oferă timp de gândire, posibilitatea de a reciti, de a corecta și de a organiza ideile înainte de a le trimite. Urgența dispare, iar comunicarea devine gestionabilă, nu copleșitoare. Această preferință este adesea interpretată greșit ca evitare sau retragere, când în realitate este o strategie de adaptare care sprijină o exprimare mai clară și mai autentică.

Evitarea apelurilor vine însă la pachet cu vinovăție. Apelurile pierdute se adună, mesajele vocale rămân fără răspuns, iar din exterior pot apărea presupuneri despre dezinteres sau lipsă de responsabilitate. În interior, persoana cu ADHD se simte adesea blocată, știind că apelul trebuie făcut, dar simțind că greutatea lui crește cu fiecare zi de amânare. Se formează astfel un cerc care se autosusține: cu cât amâni mai mult, cu atât devine mai greu, iar cu cât devine mai greu, cu atât e mai dificil să începi.

Disconfortul față de vorbitul la telefon nu are legătură cu lipsa de respect sau cu lenea. Are legătură cu modul în care creierul cu ADHD gestionează presiunea, informația și stimulii emoționali. Când stilurile de comunicare nu se potrivesc cu nevoile neurologice, apare tensiunea. Iar în momentul în care această realitate este înțeleasă, devine posibilă flexibilitatea. Comunicarea nu slăbește atunci când este adaptată, ci devine mai funcțională și mai umană.

Dacă te-ai regăsit în rândurile acestea, e important să știi că nu ești singur. Mulți oameni cu ADHD trăiesc aceeași relație complicată cu apelurile telefonice, chiar dacă vorbesc rar despre ea. Faptul că ți-e greu nu înseamnă că nu știi să comunici, ci că funcționezi diferit, iar diferențele au nevoie de instrumente diferite.

Iar dacă citești acest text fără a avea ADHD, poate fi un bun prilej de a-ți aminti că ceea ce este ușor pentru tine poate fi extrem de solicitant pentru altcineva. Doar această înțelegere poate schimba relațiile în moduri profunde.

Întrebarea este simplă, însă răspunsul din spatele ei este complex, iar recunoașterea acestei complexități este, de multe ori, primul pas spre compasiune, față de tine și față de ceilalți.

26/01/2026

"Înainte să judeci dependența cuiva, întreabă-te asta.

Ai fi supraviețuit poveștii lui?

Cei mai mulți oameni văd doar dependența.
Nu văd ce a dus la ea.
Durerea.
Trauma.
Lucrurile care, încet, au frânt pe cineva în timp.

Dependența nu înseamnă slăbiciune.
De multe ori, înseamnă încercarea de a supraviețui.
Încercarea de a opri un creier care nu se odihnește niciodată.
Încercarea de a fugi de emoții cu care pare imposibil să stai.

Unii oameni au crescut simțindu-se în siguranță.
Alții au crescut doar încercând să treacă de la o zi la alta.

Așa că da, e ușor să judeci din exterior.
Dar nu știi ce a dus cineva în spate.
Nu știi ce a trebuit să amorțească doar ca să poată merge mai departe.

Bunătatea ajunge mult mai departe decât judecata, vreodată.

Și dacă citești asta și te-a atins,
nu ești defect.
Nu ești slab.
Ești doar om.

Sunt aici cu tine ❤️👽🙏" - Coby Watts

24/01/2026

De puțin timp am început o călătorie diferită prin mine însămi, nu din trecut spre prezent, cm am făcut ani la rând, ci invers: din prezent spre trecut.

Până acum, mă tot întorceam în copilărie, adolescență, tinerețe, transgenerational, ca să înțeleg ce nu merge acum, doar că, odată cu diagnosticul, s-a produs o inversare subtilă, dar profundă: prezentul a devenit lentila prin care pot, în sfârșit, să privesc trecutul cu sens. Și, retrospectiv, sub umbrela diagnosticului, lucrurile se leagă coerent.

Semne au fost multe, doar că au fost ignorate, atât de mine, cât și de ceilalți. În adolescență și ca adult tânăr, anturajele cu care umblam îmi spuneau în glumă că "parcă ai ADHD". Era o glumă, râdeam, mergeam mai departe. Nimeni nu se oprea să se întrebe ce e dincolo de glumă, nici măcar eu.

În liceu, la multe ore, mă prefăceam că scriu ce dictau profesorii, când, de fapt, scriam tot felul de lucruri care îmi treceau prin cap, sau scriam până la un punct și apoi renunțam. După program, prietenele mă ajutau să recuperez ce pierdusem în timpul orelor.

La teme procedam similar: le începeam și le abandonam. Sau nu le făceam deloc acasă și le rezolvam în pauze, cu ajutorul colegilor.
În gimnaziu fusese la fel. De mică învățasem ceva foarte clar: dacă sunt amuzantă, dacă îi fac pe ceilalți să râdă, dacă sunt plăcută și populară, voi primi ajutor. Și am avut grijă să fiu asta, iar popularitatea a devenit strategie de supraviețuire educațională unde râsul era moneda de schimb, iar ajutorul colegilor, plasa mea de siguranță.

A funcționat până în liceu, însă în facultate, nu prea a mai fost așa.
Acolo am fost nevoită să-mi construiesc o altă strategie: ultima sută de metri. Să rezolv sarcinile pe ultima sută de metri, să învăț pentru examene pe ultima sută de metri. De fapt, și pentru BAC procedasem la fel. Cred că atunci începuse, de fapt, acest tipar.

Semne au fost și în propriul meu proces terapeutic, între 2020 și 2024. Prima dată în viața mea când făceam terapie și mă întrebam sincer de ce nu îmi trecuse prin cap mai devreme.

Am lucrat trei ani cu o psihoterapeută, exclusiv online, pentru că era în alt oraș, dar nu voiam să caut pe altcineva în București pentru că am rezonat cu ea. Apoi încă un an cu o altă terapeută, la cabinet. Acum mă deranjează că în primul proces terapeutic nu mi s-a dat niciun test, deși, cm ziceam, semne erau și i le comunicasem: impulsivitatea, dermatilomania, disregularea emoțională, procrastinarea, rezolvarea sarcinilor cu deadline în ultimul moment, memoria slabă, neliniștea și agitația constante, ruminarea. Au fost legate doar de anxietate.

În toamna lui 2024, când am intrat în primul burnout autistic (deși atunci nu știam că așa se numește), am primit teste pentru depresie, anxietate și stres. Rezultatul: depresie severă. Am început CBT pentru depresie și anxietate.

Tot atunci au devenit și mai vizibile trăsăturile ADHD și am stabilit împreună că ar fi bine să merg la psihiatru. Psihiatrul a spus că nu întrunesc criteriile pentru ADHD în copilărie, dar că le întrunesc pentru Asperger. Am continuat CBT pentru depresie și anxietate.

Îmi amintesc foarte clar că spuneam că nu simt că e o depresie clasică, dar nici nu știu cm să explic, că sunt mai mult obosită, parcă de viață, de tot.
Intuiam ceva dar nu aveam limbajul.

Dacă noi, ca psihoterapeuți, am fi fost formați să urmărim și tipare de neurodivergență la adulți, poate procesul terapeutic ar fi arătat altfel. Poate s-ar fi văzut mai clar că nu era o depresie clinică clasică, ci burnout autistic.
Dar pentru că nici eu, nici ea nu avuseserăm această formare, și nici prima terapeută, semnalul, deși menționat în raportul psihiatric că întrunesc criteriile pt Asperger, a fost ignorat.

CBT-ul a funcționat temporar pentru că mă forțam enorm să fac, să schimb, să fiu activă. Apoi am renunțat la Serlift, au venit sărbătorile de iarnă, apoi primăvara, apoi vara. Soarele și căldura m-au ajutat mult.

În iunie 2025 am avut al doilea meltdown autistic. Am trecut singură prin el, fără să știu ce este. M-am forțat din nou să fiu funcțională.

În octombrie 2025 am clacat din nou, mult mai rău ca-n iunie și ca-n 2024. Al treilea meltdown.
Atunci am știut că nu mai pot ignora semnele, și m-am speriat că, după atâta învățat, după atâtea forme de terapie încercate, fel și fel de tehnici și exerciții, creierul meu părea că e din ce în ce mai rău în loc să fie din ce în ce mai bine, așa că, pe baza acestei temeri, că deja îmi imaginam cm o să fiu internată la Obregia la 40 de ani, am reluat hotărâtă consultațiile psihiatrice și evaluările pentru Asperger, ca să văd dacă primul raport fusese sau nu corect.

Privesc acum în urmă și știu un lucru sigur: nu mai vreau să procedez la fel, să ignor semnele. Nici la mine, nici la ceilalți.

Iar acum, pe măsură ce învăț din ce în ce mai clar cm se simte să trăiești conștient cu ADHD și autism, știu că voi fi atentă altfel la semnalele clienților cu care voi lucra.

Pentru că uneori, problema nu e că oamenii nu vor să se schimbe, ci că încearcă să se schimbe într-o direcție care nu a fost niciodată făcută pentru felul lor de a fi.

Și asta schimbă complet felul în care înțelegi trecutul, prezentul și procesul de vindecare.

23/01/2026

Nu mă miră crimele copiilor care au inundat știrile din România. Fiindcă le știu părinții.

Nu părinții-părinții, cu nume și prenume. Dar oamenii care îi cresc. Văd nivelul de ură care umblă printre noi. Nu sunt povești, sunt mame și tați, bunicuțe și bunici.

Ieri mi-a comentat o doamnă, că nu mă urmărește, dar auzise de mine și se bucura că promovez producător român. Dar cu o condiție: să fie gratis și să fiu săracă. Atunci e bine, altfel m-a certat dintr-o suflare.

Mai demult cineva și-a făcut adresa de gmail cu numele meu și i-a scris unui client, că - din motive personale- nu mai pot lucra cu el.

Oamenii o blestemă pe Laura Cosoi, că face al cincilea copil. Deși femeia e pe banii și uterul ei.

Alte mame își înjură copiii de 3-4 ani de morți și Dumnezei, i-a scris un preot lui Cătălin Striblea azi la Europa fm. Că asta vede în comuna lui, plus bărbați care b @ t femeile în fața copiilor și alte grozăvenii din acest câmp infracțional.

Un tată de la școala copiilor mei, care locuiește în cartier central din București mi-a povestit azi (vorbeam ce fain e grupul de la școală și cm ne simțim în siguranță când copiii mei sunt cu copiii lui) deci omul nu stă printre blocurile gri, ați înțeles, dar copiii de acolo flegmează pe asfalt, își scot și își bagă. Nu mințile în cap.

Această educație + atașament belit = îi dăm un topor în cap.

Asta e mediul din care ies copiii noștri.
Nu din TikTok, nu din jocuri, nu din „anturaje rele”.

Ies din case, unde iubirea e absentă, umilința e normalitate, iar ura e limbaj matern.

Copiii nu se nasc cu toporul în mână.
Li se pune acolo, zi de zi, cu fiecare înjurătură, cu fiecare palmă, cu fiecare „să mori tu”, cu fiecare bucurie strivită preventiv, ca nu cumva cineva să îndrăznească să fie mai fericit.

Și când într-o zi nu mai pot duce, când explodează, noi ne mirăm.
Ne ștergem conștiința cu un titlu de știre și spunem: monstru.
De parcă monstrul n-a fost crescut la masă, culcat seara, botezat și dus de mână la grădiniță.

Să mă iertați, dar nu-s copiii de vină. Ci adulții care seamănă ură și se miră de ce culeg.

Vreți o lume mai bună? Faceți-o.

Mulțumesc că mă urmăriți,
Miruna
Şi Blondele Gândesc
——-
📷 Alina Botica

23/01/2026

23/01/2026

Pentru all my fellow ND peeps care sunt nediagnosticați oficial, self-diagnosed, sau doar cu un "ceva nu se leagă" purtat în minte și suflet ani de zile.
Și pentru toți oamenii care trăiesc cu o dizabilitate invizibilă sau o afecțiune psihică și încă nu au făcut pasul către o evaluare serioasă, clară, corectă (și în timp ce am rostit mental "și pentru toți oamenii care trăiesc", ADHD-ul din mine s-a gândit la dedicațiile pe care le fac maneliștii la petreceri și mi-am imaginat că propoziția asta e zisă de un manelist la microfon *fără număr*🤣)

Revenind, vreau să spun un lucru care poate suna contraintuitiv într-o lume obsedată de etichete: diagnosticul e singura etichetă cu care sunt de acord.

Pentru că diagnosticul nu spune despre tine că ești defect, nu te reduce, din contră: un diagnostic bun nu e o sentință, ci o cheie. Nu e o rușine, ci o explicație. Nu e o limitare, ci o hartă care dă o direcție și un sens.

E acel AHA care adună, în sfârșit, bucățile împrăștiate din tine pe care le-ai cărat ani la rând fără să știi de ce sunt atât de grele. Umple goluri vechi și dă sens unor eforturi invizibile și costisitoare mental, emoțional și energetic, transformă ceea ce e văzut ca neputință. Pentru că pune lumină acolo unde a fost mult timp doar confuzie, comparație, singurătate și autoînvinovățire.

Desigur, există frica de diagnostic și în funcție de caracteristicile personale, poate fi mai intensă sau mai slabă. La mine a fost mai slabă.
"Dacă aflu ceva mai nasol decât bănuiesc că e?"
"Dacă se schimbă imaginea mea despre mine?"
"Dacă e prea mult?"
"Dacă nu o să pot face, de fapt, schimbările necesare ca să-mi fie mai bine?"

Dar adevărul e că, de cele mai multe ori, diagnosticul nu adaugă nimic rău, ci doar numește ceva ce era deja acolo, care, odată numit, devine lucrabil, inteligibil, al tău.

Pentru mine, diagnosticul a adus claritate, iar eu iubesc claritatea.

Claritatea eliberează, te scoate din lupta constantă cu tine și te pune de aceeași parte a mesei cu tine însăți/însuți.

Dacă te gândești la o evaluare, dar încă eziți, vreau să știi că un diagnostic târziu poate fi derutant la început. Poate aduce tristețe, furie, doliu după "cum ar fi putut fi viața mea dacă aș fi știut mult mai devreme", și multe întrebări fără răspuns imediat.

Dar aduce eliberarea, curajul, împăcarea de sine și un nou fel de a te privi, mai blând și mai adevărat.

Nu e ușor să afli târziu dar e mult mai greu să nu afli niciodată.

Așa că, dacă simți că o parte din tine (încă) cere claritate spre a numi o luptă constantă și invizibilă, fă pasul. Nu pentru a te pune într-o cutie, ci pentru a ieși, în sfârșit, din una!

Mai bine mai târziu decât niciodată 🤌🏻🫶🏻💪🏻😊

23/01/2026

ADHD: - can you please repeat the part of the stuff where you said about all the things? 😄

23/01/2026

"Am încercat tot ce se recomandă pentru depresie, fac terapie, iau tratamente, dar mă simt mai rău. De ce?!
😥🫥
Dacă această frază rezonează cu tine, iată o posibilitate pe care puțini specialiști o iau în considerare: s-ar putea să nu te confrunți (doar) cu o depresie clinică clasică, ci cu Burnout-ul Autistic, un fenomen distinct care cere o abordare aproape diametral opusă.
De cele mai multe ori, persoanele neurodivergente ajung în cabinetul specialiștilor raportând o oboseală cronică și o pierdere a interesului fata de activitățile si responsabilitățile curente.
Diagnosticul standard? Depresie. Tratamentul standard? Antidepresivele si eternele încurajări "Fii activ, ieși din casă, fă mișcare, socializează”, cu alte cuvinte, Activare Comportamentală.
🚫 Dar iată capcana: În burnout-ul neurodivergent, sistemul nervos nu are nevoie de "activare", ci de siguranță, odihnă și recuperare.
Conform cercetării de referință a Raymaker et al. (2020), Burnout-ul Autistic este definit ca:
"Un sindrom care rezultă din stres cronic și dezechilibru între așteptări și abilități, în lipsa suportului adecvat. Se caracterizează prin epuizare generalizată, pierderea funcțiilor și toleranță redusă la stimuli."
Și iată diferența critică: Raymaker et al. au demonstrat că Burnout-ul Autistic este distinct de depresie clinică, cu o etiologie și o prezentare total diferite.
Aceasta este prima parte a mini-seriei de postări dedicate Conștientizării Burnout-ului Autistic.
În aceste slide-uri explorăm:
1️⃣ Ce este, de fapt, Burnout-ul Autist
2️⃣ Diferența critică dintre "Nu mai vreau/Nu are nici un rost” (Depresie) și "Vreau, dar nu pot” (Burnout).
3️⃣ De ce abordările standard pentru Depresie pot face mai mult rău cand sunt aplicate in timpul unui Burnout.
4️⃣ Mecanismele invizibile: Mascarea și Interocepția."

- Giancarlo Cristea • Neurodivergence - Affirming Psychotherapist