21/04/2026
Crizele de tantrum nu sunt despre „copil răsfățat”, „copil obraznic” sau „nu știe de frică”.
De cele mai multe ori, ele sunt despre un sistem emoțional care nu mai poate duce.
Un copil merge la școală, unde poate strânge frustrări: reguli multe, cerințe, comparații, conflicte, oboseală, nevoia de a se controla permanent.
Apoi merge la afterschool, unde paharul se mai umple puțin: încă o observație, încă o așteptare, încă o situație în care trebuie să se adapteze.
Când ajunge acasă, de multe ori nu explodează pentru că „acasă face figuri”, ci pentru că acasă este locul unde se simte suficient de în siguranță încât să lase tot ce a ținut în el.
Noi, ca părinți, vedem doar ultima picătură:
„I-am spus doar să se spele pe mâini și a început criza.”
Dar criza nu începe acolo.
Acolo doar s-a vărsat paharul.
Aici intervine atașamentul.
Un copil cu un adult disponibil emoțional învață că emoțiile lui pot fi ținute, înțelese și reglate.
El nu se liniștește singur pentru că „știe”, ci pentru că mai întâi a fost reglat împreună cu noi.
Asta înseamnă coreglare.
Coreglarea nu este să-i spunem:
„Gata, nu mai plânge.”
„Nu ai de ce să fii supărat.”
„Mergi în cameră până te calmezi.”
Coreglarea înseamnă să împrumutăm copilului calmul nostru atunci când el încă nu și-l poate găsi singur.
Pașii coreglării sunt simpli, dar nu ușori:
Oprim reacția noastră și ne reglăm pe noi.
Un părinte agitat nu poate regla un copil agitat.
Validăm emoția, fără să validăm comportamentul.
„Văd că ești foarte supărat.”
„Cred că azi a fost mult pentru tine.”
Rămânem aproape.
Nu pedepsim emoția. Nu retragem conexiunea exact când are cea mai mare nevoie de ea.
Punem limite blânde și ferme.
„Înțeleg că ești furios, dar nu te las să lovești.”
Ajutăm copilul să descarce complet paharul.
Prin plâns, vorbit, apropiere, joacă, îmbrățișare, prezență.
Pentru că dacă îl lăsăm să descarce doar puțin, paharul rămâne aproape plin.
Și în 15–20 de minute, la următoarea picătură, criza apare din nou.
De multe ori, copilul nu are nevoie de soluții rapide.
Are nevoie de un adult care să spună, prin prezență:
„Sunt aici.
Te văd.
Te ajut să treci prin asta.”
Asta nu înseamnă permisivitate.
Asta înseamnă siguranță emoțională.
Iar din siguranță, crește reglarea.
Nu din frică.
Sursă foto: arhivă personală!
