20/02/2026
Ieri s-a stins din viață actorul Eric Dane, pe care mulți dintre voi probabil îl știți din serialul Anatomia lui Grey. Doar 53 de ani. Motivul? Necruțătoarea boală care poartă numele de SLA (scleroză laterală amiotrofică). Actorul a încetat din viață la doar câteva luni după ce a făcut public diagnosticul lui. Un bărbat tânăr, încă în puteri, încă unul dintre cei mai frumoși actori la care m-aș fi putut gândi și, nu în ultimul rând, un om cu foarte mulți bani. Dar, se pare, nu de puține ori, nici toți banii din lume nu ne mai pot salva. Cu cât ai mai multe de pierdut (familie, frumusețe, bani, renume), cu atât căderea este mai puternică, mai adâncă.
Povestea lui m-a făcut să retrăiesc clipele care m-au urmat luni la rând, când am aflat la un RMN cerebral de rutină (pentru mine) că sufăr de boală degenerativă neuronală bilaterală. Și mai jos, într-o paranteză, am văzut scris cu semnul întrebării cele trei litere: SLA. Au trecut trei ani de atunci, dar nu voi uita niciodată sentimentul de neputință pe care l-am simțit. De parcă tot cerul și întreg universul mi s-ar fi prăbușit la picioare. De parcă deja simțeam o nostalgie anticipată pentru ce aveam să pierd în continuare, dorul pentru sunetul pașilor mei, pentru propria mea urmă.
Au urmat medici care au infirmat o vreme diagnosticul. Apoi, după câteva luni, în primăvară, unul dintre cei mai buni neurologi din județul Constanța mi-a spus în urma unei consultații la distanță: „după ce am văzut pe RMN și simptomele descrise, cred că e SLA. În 30% din cazuri, pacienții pot experimenta boala și cu un EMG negativ.“
Habar nu mai am dacă e adevărat sau nu. Habar nu am dacă procentul e corect. Habar nu am dacă simptomele mele ar fi putut fi explicate cu adevărat doar de o boală atât de debilitantă. Am învățat însă că un diagnostic tip sentință la moarte poate fi unul extrem, extrem de ușor anunțat. Un diagnostic care îți poate spulbera nu doar orice vis, ci orice dorință de a mai lupta. Un diagnostic care din prea multe motive, te poate face să încerci să îi pui capăt. Un diagnostic care îți răpește nu doar viața, ci și demnitatea. Un diagnostic pentru o boală galopantă, fără tratament. Un diagnostic care, după umila mea părere, ar trebui rostit doar ca ultimă variantă posibilă de diagnosticare.
Abia ieșisem din studenție, abia ce terminasem masterul. Trei litere au fost suficiente pentru a răpi din mine tot ce simțeam că mai am de oferit acestei lumi și viceversa. La acea vreme, encefalomielita mialgică nu era principala problema, iar epuizarea nu atinsese încă cotele maxime. Aș fi putut experimenta atât de multe reacții la primirea veștii... Și am ales-o natural pe una dintre cele mai bune reacții avute vreodată de-a lungul vieții mele. Am ales să lupt. Să râd. Să zâmbesc. Să am grijă de mine. Și să mă pierd din nou în pasiunea pe care o aveam pentru sport.
Am vrut să îmi privesc corpul transformându-se în mai bine, nu în mai rău. Să zbor, nu doar să cad. Inevitabil, din asta s-a născut o manie, o psihoză. Făceam sport obsesiv, până vomitam. Apoi făceam iar. Memoria musculară era încă acolo. Deși extrem de slabă, reușeam să pun masă musculară de la săptămână la săptămână.
Doar timpul a infirmat diagnosticul. Și-mi amintesc de atât de multe dați în care, în cea mai mare singurătate posibilă omului, aceea de a nu mai avea nimic de pierdut, eu am renăscut. Pentru că uneori, adevărata putere se naște exact din asta: din realizarea faptului că nu mai avem absolut nimic de pierdut. Și nu e important să fie așa, să fie real. Important e ce crezi tu. Ce simți tu. Psihicul uman e cea mai puternică armă.
