03/04/2026
M-am gândit ceva vreme dacă să vorbesc despre asta. Nu dintr-un tabu, ci din dorința de a aștepta convingerea că nu va fi ceva trecător. Și am așteptat, am stat cu mine și cu intuiția mea, una care deja îmi spunea că e ceva definitiv, în măsura în care poate fi ceva definitiv în viața asta.
Nu puțini dintre voi știți că manifestarea problemelor mele a început cu vreo cinci ani în urmă. Am mai vorbit despre asta. Am vorbit și despre faptul că prima schemă de tratament primită vreodată de la un medic, a fost și cea mai complexă. Grimodinul s-a transformat în gabaran, gabaranul în pregabalin. Antidepresivele s-au tot schimbat. Mă rog, lista a fost lungă, iar drumul până aici, la fel. Preț de cinci ani de zile am jonglat cu medicamente diferite, în speranța găsirii a ceva ce părea tot mai mult a fi, în capul meu, piatra filosofală.
Totuși, unul dintre medicamentele care a fost acolo de la început și nu s-a schimbat niciodată a fost clonazepamul, o benzodiazepină puternică, folosită atât pentru tratamentul anxietății, cât și al unor boli neurologice spasmodice. Dincolo de somnolența din primele zile, niciodată nu am simțit ceva evident negativ de la el. Dimpotrivă, la început, miocloniile încetau, iar mintea mea, pe atunci tulburată de anxietatea sutelor de posibilități medicale sumbre, se liniștea și ea. Îl luam seara, înainte de culcare, în fiecare zi. Ca pe un somnifer. Sau poate nici măcar. În timp, efectul asupra musculaturii dispăruse, dezvoltând toleranță, dar nu am simțit niciodată nevoia de a crește doza. Am rămas cu aceeași timp de luni de zile. Lunile s-au transformat în ani.
Odată cu timpul care se scurgea, simțeam cm în mine se infiltra ceva care părea a fi o furie perfect justificabilă. Pe de o parte, erau toate traumele din trecut pe care începusem să le retrăiesc. Pe de alta, erau bolile, durerea și incertitudinea viitorului. Oamenii dispăreau, așa că învățasem și eu să dispar și să mă distrug înaintea lor. Să fiu mereu cu un pas înainte. Crezând că așa voi suferi mai puțin atunci când se va întâmpla inevitabilul, iar ei mă vor dezamăgi. La un nivel metaforic, dar care susținea ideea, premisa mea era ucide sau fii ucis. Culmea, nu am crezut vreodată că am un instinct de supraviețuire cu adevărat dezvoltat. Glumeam des pe subiectul morții și tratam ideea de a înceta să mai fiu cu lejeritate și un soi de împăcare cinică forțată. Cărțile pe care mai puteam să le scot în fața destinului se prăbușeau una după alta ca într-un domino. Nimic nu îmi ieșea așa cm ar fi trebuit. Așa cm îmi doream. Singură îmi țesusem un văl negru și tot singură mi-l așezasem peste ochi.
Viața mea devenise o nuntă neîncetată cu întunericul, un dans morbid cu diavolul. Și nu pentru că m-aș fi apropiat vreodată conștient de zona aia, ci pentru că ea, cumva, își clădise o casă în mine. Dar, îmi spuneam atunci, pentru a supraviețui în iad, trebuie să devii chiar tu diavolul. Dincolo de misticism, narativa era una firească. Ce nu îmi era încă foarte clar era faptul că poți fi un monstru și fără să devii o bestie. Și viceversa. Dacă lăsam lucrurile nerezolvate, nespuse pe nume, regretam. Dacă le expuneam așa cm le simțeam, regretam din nou. Pe scurt, orice aș fi ales, regretam. Am plecat de acasă timp de doi ani, apoi m-am întors. Am plecat în scandal, m-am întors în scandal. În urlete și durere, în lucruri nespuse, spuse apoi prea târziu. În obiecte sparte și vorbe aruncate, prea grele pentru a mai putea fi vreodată luate înapoi.
Privind în urmă, mi se pare cumva fascinant cât de mult am putut să strig, să plâng și să mor în acei ultimi cinci ani. Totul, orice problemă, oricât de mică, părea fără rezolvare. Mai grav decât atât, totul părea fără cale de întoarcere. Și nu ardeam din frustrare, nici din isterie. Ci din pură disperare. Eram convinsă că nimic, nimic niciodată nu va mai putea fi la fel. Relațiile mele cu oamenii pe care îi iubeam, idealurile mele, realizările, casa, orașul, străzile, gustul, râsetele și speranțele împrăștiate la o masă. Nimic. Toate lucrurile bune care se împletiseră în timp, acum se destrămau. Am avut multe dăți în care am vrut sincer să nu mai continui. Iar asta, la fel, mi se părea un lucru firesc. După atâta suferință și după ce ai pierdut atât de mult, ce rost ar mai fi avut o continuitate?
Nu înțelegeam de ce cei de lângă mine, la rândul lor, nu mă înțelegeau. De ce nu îmi înțelegeau furia, disperarea, fatalismul? De ce nu îmi dădeau mereu dreptate? De ce nu intrau cu mine în hora morții mele? Până și asta ajunsese să mi se pară nedrept. Ajunsesem să confund condiția artistului neînțeles cu nebunia, misterul cu abandonul și poezia cu ceva care pur și simplu nu mai era rezonabil. Nu mai vedeam culorile. Nu mai vedeam nicio fărâmă de lumină. Și cu ce drept veneau alții, oameni care nu au fost o singură zi în locul meu, să îmi spună mie ce să fac, și ce să simt, și despre ce să vorbesc? Erau niște simpli oameni liberi să plece. Îi invitam să plece, le țineam până și ușa deschisă. Ca mai apoi tot ei să mă disperseze într-o mie de locuri și bucăți. Îmi doream să fiu rănită tocmai pentru a confirma ceea ce credeam cu teamă că e adevărat despre ei. Că nu le pasă. Că nu înțeleg. Că sunt incapabili de iubire. Mă autodistrugeam. Iar asta mi se citea inclusiv pe chip, în voce, în privire, în forma buzelor și în modul în care îmi mișcam degetele când le vorbeam.
Și poate că, privind din nou în urmă, concluziile la care ajungeam atunci nu erau neapărat greșite. Însă felul în care mă raportam la ele era cu totul disproporționat. Nu exista un singur lucru pe care să nu îl iau personal. Totul era un atac la persoana mea. Toți îmi voiau răul, sau poate nici măcar. Mai degrabă, nimeni nu îmi voia cu adevărat binele.
Suprapus peste tratamentul cu clonazepam, duloxetina de acum trei ani și sertralina de acum un an au scrijelit și mai adânc haosul din mintea mea. Dar știam deja placa. Știam că trebuie să aștepți două, chiar trei luni de zile să vezi un efect, să te stabilizezi. Iar eu mă agățam de asta. Mă agățam de fiecare tratament în parte. Era irelevant pentru mine ce spuneau cei din jur, ce observau, cm mă vedeau. Pentru că eu eram hotărâtă. Iar în stadiul în care ajunsesem atunci, eram ultimul om cu care cineva care își dorea liniște s-ar mai fi pus. Așa că am fost lăsată să decid singură.
Întâmplarea face că în vara trecută, după ce deja devenisem o expoziție de medicamente ingerate și suprapuse fără nicio noimă, după ce deja trecusem ca valul peste tot ce construisem, ștergând totul în urmă, după ce deja ajunsesem în punctul în care nu mă mai puteam ridica din pat, am decis să pun capăt istoriei. Simțeam că dacă aș fi lăsat-o să se repete la nesfârșit, ar fi însemnat că nu am învățat, de fapt, niciodată nimic din ea. Că totul se întâmplase în van. Așa că am scos, după trei luni, la începutul lui septembrie, medicamentul care știam sigur că agravase totul. Apoi le-am scos și pe restul, păstrând doar unul singur medicament neurologic.
Atât de mulți oameni m-au avertizat în trecut cu privire la riscul benzodiazepinelor. Dar care era el, care era riscul? Un sfert, o jumătate de pastilă, ce rău putea face? Eu mă simțeam la fel. Și sincer, e greu să te simți altfel decât la fel când îți privești zi după zi evoluția în oglindă. Medici, farmaciști, oameni de aici și oameni din viața reală, zeci de oameni în cinci ani de zile care se arătau împotriva tratamentului meu. Dar, evident, nu eu eram cea care greșea. Îmi cunoșteam corpul. Știam că nu îmi face niciun rău. Bineînțeles, ironia e că nu știam, cu adevărat, mai nimic. Credeam că dacă mă pot ține pe picioare după un medicament, asta înseamnă că nu îmi face rău. Că dacă îmi aduce somnul în brațe, asta înseamnă că îmi face bine. Era ceva atât de mic și de ieftin, încât nu îmi puteam imagina că ar fi altfel decât insignifiant. Și cât de mult m-am înșelat. Ce am trăit timp de cinci ani a fost, de fapt, ceva ce poartă numele de reacție paradoxală la clonazepam. Mai exact, un medicament menit să te sedeze, să îți aducă liniște, naște în tine opusul. Naște furie pură. Șansele nu sunt mari, undeva la 1%. Dar eu mereu am tras lozul pentru cele mai rare posibilități.
După ce descoperi că ultimii cinci ani din viața ta au fost o minciună, una adresată inclusiv ție înseți, primul gând e acela că, dacă ai putea da timpul înapoi, ai face totul diferit. Dar acum nu mai sunt sigură că asta e calea. Poate că totul se întâmplă cu un motiv. Sau poate că nu. Dar cred că, atunci când ai o viață cu posibilități limitate, experiența regăsirii după atât de mulți ani e poate cel mai magic lucru pe care l-ai putea trăi. Acum înțeleg că nu doar că cei care m-au știut în ultimii ani nu mă mai știu deloc, ci că nici măcar eu nu am idee cine și ce am devenit. Și poate că tocmai asta e morala. Că nimeni și nimic nu e pierdut pentru totdeauna. Că viața e fluidă. Și poate că asta o face atât de frumoasă.
A fost o vreme când aș fi dat orice să nu mai fiu aici. Acum înțeleg și cât de departe te poate arunca un dezechilibru chimic, fie el natural sau indus. Tratamentul potrivit îți poate salva viața. Iar tratamentul greșit îi poate pune capăt. Comoara unui, otrava altuia. Și, din păcate, nu există un panaceu universal. Fiecare organism e diferit, iar, cel puțin până în prezent, singura cale de a afla ce funcționează și ce nu este calea empirică, să iei la rând fiecare variantă posibilă. Am fost, sunt și voi rămâne un om înclinat spre știință. Chiar și așa, am devenit mult mai precaută. Am simțit atât de mult de-a lungul vieții, dar niciodată nu am fost acolo unde am ajuns din cauza tratamentelor greșite.
Atunci când bolile și tratamentele intră în ecuație, devine aproape imposibil de înțeles ce anume a ținut de caracter și ce de o patologie sau o reacție adversă. Întrebarea despre vină și responsabilitate rămâne deschisă. O las deschisă. Îmi doresc să încurajez oamenii să aibă încredere în tratamentul potrivit. Dar, în același timp, să aibă încredere și în intuiția lor, atunci când ceva devine mult prea nefiresc pentru a mai putea fi considerat un simplu mod de ajustare. Pentru că uneori, oricât de mult ne-am dori, oricât de mult am investit în ceva, acel ceva pur și simplu nu e calea noastră. Iar uneori, cel mai brav lucru pe care îl poți face e să o iei de la capăt.
Sara Pleșa Popescu
