Boala cu o mie de fețe

13/08/2025

Când speranța nu mai pare o iluzie, ci un drum greu, dar posibil... Există boli care nu trec. Nu se ameliorează. Nu se „rezolvă” cu odihnă, ceaiuri sau sfaturi de pe internet. Boli care se instalează tăcut și apoi sapă în tine zilnic, luând bucăți de viață, de somn, de libertate, de zâmbet.

De ani de zile caut tratamente, soluții, metode prin care să îmi pot aduce viața înapoi măcar cu un pas.
Nu ca să „fiu bine mâine”, ci ca să mai pot merge până mâine.

Astăzi vreau să vă spun despre planul meu. E un plan greu, ambițios și costisitor. Dar, pentru prima oară, pare posibil. Pentru prima oară, simt că riscurile sunt mai mici decât beneficiile.

În toamnă voi începe terapia hiperbară, cu un pachet de 40 de ședințe în Deva, unde costurile (250 lei ședința) sunt la jumătate față de Cluj, deși nu oferă nimic semnificativ în plus. Pentru rezultate precum în cazul meu și cazuri similare, sunt necesare între 60 și 80 de ședințe. Iar eu vreau să le duc până la capăt.

Apoi, voi achiziționa un panou cu lumină LED roșie pentru întregul corp, o tehnologie utilizată la nivel internațional pentru combaterea durerii cronice, inflamației și sprijinirea regenerării celulare. E o metodă blândă, dar eficientă, și vreau să îi dau o șansă. Pentru că durerea constantă îmi limitează radical fiecare zi. Pentru că tramadolul a devenit tot mai mult, iar gândul de a accepta tratamentul cu ketamină intravenoasă, propus la spitalul județean din Cluj, tot mai aproape.

În paralel, țin legătura cu o clinică din Germania (găsiți postat aici răspunsul lor, la o altă postare recentă) pentru un protocol personalizat cu exozomi și celule stem adulte. Este una dintre cele mai promițătoare direcții terapeutice pentru afecțiunile neurologice și cronice severe, ajungând la 20.000 euro, dar rămânând mai accesibil decât ce aveam înainte ca plan.

Am renunțat recent, cu regret, la ideea transplantului din Panama cu celule ombilicale.
Prețul mare, drumul de 20 de ore (care mi-ar putea agrava starea într-un mod ireversibil), dar și istoricul oncologic din familie au înclinat decizia. Și, într-un fel, mă bucur. Gândul unei distanțe atât de mari față de casă, de Europa, mă făcea să nu mă pot simți în siguranță. Aleg acum lucruri mai blânde, mai ancorate, dar mai potrivite pentru organismul meu și starea mea actuală.

Pentru prima dată după mult timp, nu mai simt că totul e haotic. E un plan mai clar și tihnit, cu speranță și structură. Speranță lucidă. Dar aceste tratamente nu sunt compensate. Nu sunt accesibile. Nu sunt gratuite. Și, din păcate, trăiesc cu un pachet de boli care m-a scos complet din capacitatea de muncă. Fără sprijin familial sau siguranță. Dar cu multă, multă voință.

Vă rog din suflet să distribuiți această postare. Iar dacă aveți posibilitatea să donați, oricât de puțin, înseamnă enorm pentru mine.
Fiecare leu e un pas către tratament. Către artă și viață. Pentru că, așa cm am început să spun realist, cu demnitate, nu susțineți doar o viață, ci și un artist plastic, un scriitor și un critic de artă cu un trecut promițător, cu un viitor înainte, însă blocat într-un prezent dureros, apăsător, care nu se mai sfârșește. Numele meu este Sara Pleșa Popescu. La o mică aruncare de privire pe Google, veți găsi mai multe bucăți din mine și din viața mea, lăsate lumii întregi.

Orice share, like și follow la pagină este extrem de important. Vă mulțumesc.
Orice ajutor este EXTREM de important. Your help is extremely important.

Cont personal în lei – Banca Transilvania
IBAN: RO67BTRLRONCRT0298191001
Titular: Sara Pleșa Popescu

IBAN Revolut (RON)
RO06 REVO 0000 1549 0684 9543
SWIFT: REVOROBB

IBAN Revolut (transferuri internaționale)
LT58 3250 0977 2888 3700
SWIFT: REVOLT21
Beneficiar: Sara Pleșa Popescu

08/08/2025

8 august 2025
A doua noapte cu tramadol. Nu am dormit deloc, m-am învârtit în cerc, în transpirații reci, frisoane, scrâșnet puternic de dinți, literalmente, și dureri în tot corpul. De la 7 la 13 n-am făcut decât să supraviețuiesc, cu ochii închiși și corpul în agonie.
La 13 m-am trezit obosită, slăbită, transpirată, cu frisoane, cu inima în gât și același gând: tramadol.
Sunt dependentă. Îl iau zilnic din aprilie anul trecut. Și am ajuns să triplez doza. Da, sunt un cobai de laborator. Un experiment ambulant. Din nou.

Dar azi, chiar și din postura asta, îmi pun speranțele în ceva. Într-un tratament cu exozomi în Germania, mai accesibil decât cel cu celule stem, care rămâne deocamdată prea costisitor pentru bugetul meu și prea riscant pentru starea mea fragilă.
⠀
Vreau să încep minimum 40 de ședințe de oxigen hiperbar pentru ME, la Deva, și să achiziționez un panou cu lumină roșie LED pentru corp, care m-ar putea ajuta să reduc durerile extinse, cronice. Vreau și să găsesc, în sfârșit, un neurochirurg bun în Cluj, să fac infiltrațiile pentru cele trei discopatii care mă ard, zi și noapte. Plasturii nu mai funcționează. Nici pastilele. Nici eu. Terapia cu ketamină intravenoasă, într-un spital, nu mi se mai pare o idee atât de îndepărtată sau de radicală ca acum câteva luni. Dacă nu o să reușesc să-mi gestionez durerile altfel, e posibil să ajung și acolo. Și dacă ajung, sper doar să fiu văzută ca om, nu ca eșec.

Pentru că, între toate straturile de suferință, tot mai există ceva care vrea să trăiască, să creeze și să rămână: arta, artistul.

Date pentru susținere:

Cont personal în lei – Banca Transilvania:
RO67BTRLRONCRT0298191001
Titular: Sara Pleșa Popescu

Revolut (lei):
RO06REVO0000154906849543
BIC/SWIFT: REVOROBB

Revolut (transferuri internaționale):
LT583250097728883700
BIC/SWIFT: REVOLT21
Beneficiar: Sara Pleșa Popescu

revolut.me/sara6vva2

Vă rog să distribuiți. Și vă mulțumesc nu doar anticipat, ci și pentru tot ce ați făcut și continuați să faceți pentru mine.

04/08/2025

Mi-au spus să zâmbesc mai mult. Și am zâmbit. Cu mâinile. Pe chipul unei cafele. Și în sertarul din bucătărie.
Și am zâmbit. Cred.

O săptămână frumoasă vă doresc sau, în orice caz, mai frumoasă decât ale mele. :)

P.S. Iar pentru cei care ați întrebat cm puteți ajuta, răspunsul se află în întrebare. Puteți ajuta cm și cât doriți fiecare. Pentru că, acum, ca de fiecare dată, orice ajutor este binevenit. Vă mulțumesc. Aveți grijă de voi.

Sara

01/08/2025

Am spus că voi lua o pauză. O vreme. De aici. De la tot. Între timp, m-am mutat. Am făcut pasul care, pentru mulți, e echivalentul unui nou început, al unei alte vieți. În mod interesant, nu simt nimic ca fiind nou. Nu simt casa ca fiind a mea. Patul îmi e în continuare străin, iar majoritatea zilelor mi le petrec pe treptele din grădină. În mod inevitabil, am luat cu mine toată durerea. Nu am renăscut, ci am rămas cenușă.

Ultimul medicament care mi-a liniștit durerea, cu o noapte în urmă, a fost Quarelinul, pentru o migrenă. Astăzi, Pantoprazol și bismut, pentru o criză violentă de stomac și spate, în genul celor resimțite la pancreatită. În cazul meu, cel mai probabil din cauza gastritei atrofice. Câteva ore mai târziu, al doilea Tramadol, dar în doză dublă. Zoloftul, mărit de două zile. Pentru că nu mai vreau să simt. Nu așa, nu când tot ce mai e de simțit pentru mine e durere. Îmi înec suferința, psihică și fizică, în medicamente farmaceutice, date și luate în speranța unei alinări.

Nu mai răspund la mesaje. Nu mai ies din casă. M-am îndepărtat de lucruri și oameni care îmi sunt în continuare dragi. Nu mai pot scrie. Nu mai pot vedea un film. Mă trezesc, pur și simplu, ca să mai exist încă o zi. Și e al naibii de greu.

Am văzut de curând știrile despre Justin Timberlake și boala Lyme. Luată de mulți în derâdere în spațiul virtual, sau mai ales aici, dar, și sper sincer asta, poate treptat ușor mai înțeleasă. Înțeleasă gravitatea ei. Înțeles faptul că un sindrom post-infecțios, adică, chiar și atunci când infecția nu mai e activă, fie ea virală sau bacteriană, poate duce la o cascadă de alte simptome, sindroame și chiar boli. Cea mai debilitantă dintre toate? ME/CFS. O altă boală neînțeleasă pe deplin, fără niciun tratament la ora actuală, doar încercări și experimente personale, de la pacient la pacient.

O maladie cu care am fost diagnosticată și eu. Una pe care eu, la rândul meu, nu am luat-o în serios, căutând mereu cauzele mai grave. Dar viața m-a învățat cât de debilitantă poate fi. Cum poți ajunge piele și os în doar câteva luni. Cum poți ajunge cu dureri insuportabile, propusă pentru ketamină intravenoasă. Cum poți ajunge, dintr-o persoană activă, într-un scaun cu rotile. Cum poți ajunge țintuită la pat jumătate de an.

Am trăit toate lucrurile astea, iar trecutul e trecut. A rămas în urmă. Însă, prin urma lui, a creat un precedent. Iar astfel, a luat naștere teama pentru instabilitatea zilei de mâine. De astăzi, chiar. De minutul următor. Pentru că nici măcar nu mai ești bine, dar răul de acum poate deveni oricând mult, mult mai rău. Ai fost acolo. Și nu ai nici cea mai vagă idee în ce vei mai continua să fii.

Distribuiți. Dacă simțiți. Și continuați să fiți.

23/07/2025

Cel mai frumos miros. Și cea mai sinceră iubire.

Noapte bună,
Silvia și Sara

18/07/2025

Părul lung a fost martorul unei perioade în care m-am contorsionat să rămân „adecvată”. În care am filtrat, rescris, tăcut, ajustat tonul, volumul, durerea și felul în care o las să apară în lume. A fost o epocă a ezitărilor mascate în perfecționism, a verificărilor triple înainte de fiecare postare, a gândului că ar trebui să fiu „mai clară”, „mai ușor de urmărit”, „mai echilibrată în exprimare”. Pe scurt, a fost perioada în care încă speram, inconștient, că voi putea construi o pagină care să spună adevărul fără să deranjeze. Ceea ce, evident, e imposibil.

Așa că l-am tăiat. Și în mod straniu, odată cu părul, s-a dus și o presiune pe care nu o mai simțeam demult la suprafață, dar care încă mă făcea să ezit exact înainte să public, exact înainte să arăt, exact înainte să spun tot ce doare. Nu știu dacă e vorba de o eliberare reală sau doar de o etapă firească în care pur și simplu nu mai vreau să port greutatea așteptărilor. Nici ale mele, nici ale altora. Și nici nu cred că mai contează.

Nu știu încotro merge această pagină, și probabil că nici nu mai e atât de important. Nu îmi mai propun să o fac să fie ceva anume, nici să răspundă vreunui scop, și cu siguranță nu să placă. Poate va rămâne un spațiu predominant medical, poate unul poetic, poate va deveni din ce în ce mai brută, poate va fi doar un loc în care las gânduri, o dată la trei zile sau la trei luni, în funcție de cât de obosită, furioasă sau lucidă sunt. Tot ce știu e că de acum încolo, fiecare cuvânt postat aici va purta o liniște în spate. Nu aceea care vine din acceptare senină, ci din oboseala profundă de a mai încerca să conving.

Cine rămâne, rămâne pentru ce simte, nu pentru ce înțelege. Cine pleacă, n-a fost niciodată cu adevărat aici. Nu mă mai interesează nici cine mă crede, nici cine mă aprobă, nici cine se întreabă de ce sunt așa. Nu scriu pentru a răspunde la întrebări, ci pentru că nu mai pot să nu scriu.

Am tăiat, da. Și s-ar putea să mai tai. Până rămâne doar ce e viu.

15/07/2025

Bună dimineața,

M-am trezit și eu, după câteva zile de comă profundă la pat, deci presupun că universul a decis să mai am o zi de „bizară existență”. Mi-am luat cafeaua și m-am așezat cu un dezechilibru mascat elegant pe treaptă, ca să par o persoană profundă și liniștită, nu una care a adormit praf în premieră și fără somnifere și s-a trezit cu creierul în blender. Îmi curg ochii și nasul de la vânt și răcorică. Noua Suedie de Balcani. Pijamale (sau nu chiar)? Da. Încă la mine. Suflet? Bine ambalat sub stratul de sarcasm și cofeină. E ok, îmi spun. Cât încă mă țin în viață, e ok orice. Sunt în concediu emoțional. Și se simte, cred, un pic bine.

Voi cm sunteți?

11/07/2025

Nu, n-am murit, nici n-am devenit brusc bine, doar că m-am schimbat. Nu mai pot și nici nu mai vreau să postez zilnic, să explic tot, să verific comentarii în neștire. Nu mai simt nevoia să mă expun în timp real. Uneori scriu, alteori tac, uneori pot duce, alteori nu, și nu mai simt că trebuie să dau explicații pentru asta.

Pagina asta a început ca un jurnal al durerii, o formă de supraviețuire, de revoltă, de rezistență. Tot ce am scris aici a fost real. Și necesar.

Dar azi simt că am trecut într-o altă etapă. Nu mai vreau ca durerea să fie vocea principală. Vreau să creez, să scriu, să las urme, să nu mai simt că trebuie să mă justific pentru fiecare zi în care nu apar cu un nou fragment din luptă. Postările vor fi mai rare, dar mai rotunde, mai libere, mai aproape de ceea ce devin.

Știu că mulți dintre voi m-ați susținut și vă mulțumesc. Pe viitor, dacă veți alege să o mai faceți, vreau să știți că nu susțineți un bolnav care cere ajutor, ci un artist în plină construcție, un om care vrea să lase ceva în urmă, pentru generația noastră și pentru cele care vor veni, și care, da, din păcate, se întâmplă să fie și bolnav, și complet nesusținut de stat. Mulți artiști sunt bolnavi. Și mai mulți, poate majoritatea, sunt nesprijiniți. Dar asta nu-i face mai puțin valoroși. Poate doar mai tăcuți. Sau mai epuizați. Cu siguranță, însă, nu mai puțin esențiali.

Nu știu cm se va numi exact perioada asta, dar știu că nu mai are nimic de-a face cu mila, ci cu un drum care merită dus până la capăt.

Sara

09/07/2025

False Positive

Is it a cold?
Is it bacterial?
Is it the new Covid?
Is it the flu?
Is it Epstein-Barr back, in full déjà-vu?

Is it just stress?
Is it pure exhaustion?
Is it trauma, possession,
anxious repression
or just depression, dressed in confession?

Then why am I cold
with limbs made of lead,
halfway to postmortem,
then hot in my head
burning in hell, while barely in bed.

Then why do I shiver
like candy crushed thin,
regurgitated again,
with sweat on my skin
while freezing to death with a grin?

Then why do my bones
ache under the light,
with a headache full-grown
and a cough kissed by night
as sweat floods my chest out of spite?

Then why does my body
shut down and half-run,
like a system corrupt,
like code on the run
a glitch-blessed politician, undone.

So I write a complaint
to Death, CC’d to Pain,
no cure in reply,
just “try praying again”
and a fruit basket sent by the brain.

Sara Pleșa Popescu
9.7.2025

02/07/2025

🚨 Pentru cei care ați ratat povestea lui Nicu, vă invit să o descoperiți în ultimele două postări.
Orice ajutor contează acum!

Când tot ce mai poți salva e demnitatea

Și, după multe zbateri, a venit și verdictul: SLA, o boală galopantă, nemiloasă, un diagnostic care nu e altceva decât o condamnare la o viață tot mai lipsită de libertate, la o luptă continuă cu propriul trup, care se împotrivește tot mai mult, zi după zi.

Veredictul a fost precedat de ceea ce se voia o veste bună: nu pare scleroză multiplă. Care era vestea bună? Aș fi dat orice să fi fost asta, să fi înțeles în sfârșit de unde vin toate simptomele. Dar nu, boala degenerativă neuronală bilaterală, cu diagnosticul fixat, confirmat ulterior, a rămas ca o umbră grea deasupra cerului: SLA, cu semnul întrebării.

Au urmat teste invazive, ENMG cu ac, teste de conducție motorie, întâlniri cu neurologi, unii infirmând, alții confirmând, iar eu, prinsă între zidurile incertitudinii, am învățat ce înseamnă să aștepți ca timpul să-ți spună el ce ești, ce mai ești. Au trecut doi ani și jumătate, iar eu încă nu știu verdictul real. Pot doar să las timpul să vorbească, să sper că, dacă ar fi fost așa, astăzi aș fi fost deja complet imobilizată.

Nu voi uita niciodată ce am simțit prima dată când am auzit acel cuvânt, familiarizată fiind cu neurologia. Am simțit cm o lume întreagă, trecutul, prezentul și viitorul, se prăbușește sub ochii mei, iar eu nu am nicio putere să opresc decăderea. M-am simțit neputincioasă, emaciată, slabă, pentru prima dată slabă cu adevărat, față în față cu un adversar greu de învins, cu armele jos, cu mâinile goale, cu ochii în lacrimi, cu negarea pe buze.

Apoi au venit alte diagnostice, alte lupte, alte nume pentru răul din mine: imunocompromisă, reacții autoimune, sindrom postinfecțios, bacterian și viral, o luptă pe prea multe fronturi. Și astăzi, încă lupt.

Și undeva, în țara asta, departe de mine, dar totuși alături, un om trăiește aceeași poveste. Nicu, fotograful Nicu Stănescu. Același diagnostic copleșitor rostit la început, urmat de mii de teste, internări și investigații care au dus la faliment, boli cu afectare sistemică, simptome care îți fărâmițează viața, golul neputinței săpat în minte și suflet, abandonul artei, al carierei care cândva înflorea, pierderea tinereții, dată la schimb pe un trup frânt, un trup care pare pe interior al unui bătrân de 90 de ani ce își rostește testamentul uitării.

Doi oameni, doi artiști, doi colegi de suferință, doi frați de cruce.

Numele meu este Sara Pleșa Popescu, iar ceea ce ați citit este doar o parte din povestea mea. Și, în același timp, doar o parte din povestea lui Nicu Stănescu. Am simțit la fel, am trăit aidoma, și în ciuda a tot, astăzi încă îndrăznim să sperăm la fel: să sperăm într-o viață mai bună, într-o alinare, într-un tratament adecvat, într-o vindecare și în promisiunea unui viitor mai bun.

Eu am avut curajul să cer ajutor. Și am fost ajutată. Iar printre cei care m-au ajutat recurent din puținul lui, a fost chiar Nicu. Eu nu am să asta uit niciodată.

Acum e rândul meu. E rândul meu să-l sprijin, să lupt alături de el, să-i fac povestea auzită, să-l ajut să meargă mai departe, atât de departe încât să se poată regăsi, atât de departe încât să se mai poată atinge pe sine din nou.

Voi lăsa conturile lui Nicu și într-un comentariu mai jos. Iar dacă povestea aceasta v-a atins, vă rog, duceți-o mai departe. Un gând, o distribuire, o șansă, toate încep cu un om care alege să nu întoarcă privirea.

Vă mulțumesc.

Stănescu Nicolae - IBAN RON:
RO02BTRLRONCRT0CE5569001

Stănescu Nicolae - IBAN EUR:
RO46BTRLEURCRT0CE5569001

Fotografia pe care o vedeți aici a fost prelucrată de Nicu Stănescu, cu mult timp în urmă, ca un fel de afiș umanitar pentru mine, când începeam să lupt și eu pentru viața mea. Astăzi, eu sunt cea care luptă pentru el, pentru ca povestea lui să fie văzută, pentru ca șansa lui să nu rămână o speranță tăcută.

01/07/2025

Când tot ce mai poți salva e demnitatea

Și, după multe zbateri, a venit și verdictul: SLA, o boală galopantă, nemiloasă, un diagnostic care nu e altceva decât o condamnare la o viață tot mai lipsită de libertate, la o luptă continuă cu propriul trup, care se împotrivește tot mai mult, zi după zi.

Veredictul a fost precedat de ceea ce se voia o veste bună: nu pare scleroză multiplă. Care era vestea bună? Aș fi dat orice să fi fost asta, să fi înțeles în sfârșit de unde vin toate simptomele. Dar nu, boala degenerativă neuronală bilaterală, cu diagnosticul fixat, confirmat ulterior, a rămas ca o umbră grea deasupra cerului: SLA, cu semnul întrebării.

Au urmat teste invazive, ENMG cu ac, teste de conducție motorie, întâlniri cu neurologi, unii infirmând, alții confirmând, iar eu, prinsă între zidurile incertitudinii, am învățat ce înseamnă să aștepți ca timpul să-ți spună el ce ești, ce mai ești. Au trecut doi ani și jumătate, iar eu încă nu știu verdictul real. Pot doar să las timpul să vorbească, să sper că, dacă ar fi fost așa, astăzi aș fi fost deja complet imobilizată.

Nu voi uita niciodată ce am simțit prima dată când am auzit acel cuvânt, familiarizată fiind cu neurologia. Am simțit cm o lume întreagă, trecutul, prezentul și viitorul, se prăbușește sub ochii mei, iar eu nu am nicio putere să opresc decăderea. M-am simțit neputincioasă, emaciată, slabă, pentru prima dată slabă cu adevărat, față în față cu un adversar greu de învins, cu armele jos, cu mâinile goale, cu ochii în lacrimi, cu negarea pe buze.

Apoi au venit alte diagnostice, alte lupte, alte nume pentru răul din mine: imunocompromisă, reacții autoimune, sindrom postinfecțios, bacterian și viral, o luptă pe prea multe fronturi. Și astăzi, încă lupt.

Și undeva, în țara asta, departe de mine, dar totuși alături, un om trăiește aceeași poveste. Nicu, fotograful Nicu Stănescu. Același diagnostic copleșitor rostit la început, urmat de mii de teste, internări și investigații care au dus la faliment, boli cu afectare sistemică, simptome care îți fărâmițează viața, golul neputinței săpat în minte și suflet, abandonul artei, al carierei care cândva înflorea, pierderea tinereții, dată la schimb pe un trup frânt, un trup care pare pe interior al unui bătrân de 90 de ani ce își rostește testamentul uitării.

Doi oameni, doi artiști, doi colegi de suferință, doi frați de cruce.

Numele meu este Sara Pleșa Popescu, iar ceea ce ați citit este doar o parte din povestea mea. Și, în același timp, doar o parte din povestea lui Nicu Stănescu. Am simțit la fel, am trăit aidoma, și în ciuda a tot, astăzi încă îndrăznim să sperăm la fel: să sperăm într-o viață mai bună, într-o alinare, într-un tratament adecvat, într-o vindecare și în promisiunea unui viitor mai bun.

Eu am avut curajul să cer ajutor. Și am fost ajutată. Iar printre cei care m-au ajutat recurent din puținul lui, a fost chiar Nicu. Eu nu am să asta uit niciodată.

Acum e rândul meu. E rândul meu să-l sprijin, să lupt alături de el, să-i fac povestea auzită, să-l ajut să meargă mai departe, atât de departe încât să se poată regăsi, atât de departe încât să se mai poată atinge pe sine din nou.

Voi lăsa conturile lui Nicu și într-un comentariu mai jos. Iar dacă povestea aceasta v-a atins, vă rog, duceți-o mai departe. Un gând, o distribuire, o șansă, toate încep cu un om care alege să nu întoarcă privirea.

Vă mulțumesc.

Stănescu Nicolae - IBAN RON:
RO02BTRLRONCRT0CE5569001

Stănescu Nicolae - IBAN EUR:
RO46BTRLEURCRT0CE5569001

Fotografia pe care o vedeți aici a fost prelucrată de Nicu Stănescu, cu mult timp în urmă, ca un fel de afiș umanitar pentru mine, când începeam să lupt și eu pentru viața mea. Astăzi, eu sunt cea care luptă pentru el, pentru ca povestea lui să fie văzută, pentru ca șansa lui să nu rămână o speranță tăcută.

30/06/2025

Un om, o luptă pe care prea puțini o văd, o poveste pe care nu o poți uita dacă ai citit-o cu adevărat

Îl cheamă Nicu, și de luni bune își poartă trupul ca pe o armură spartă în bucăți, strânsă prea tare în jurul unei suferințe care nu i-a lăsat răgaz să se întrebe de ce el. Întâi a fost un cuvânt greu, un diagnostic pe care îl știu pe dinăuntru, scleroză laterală amiotrofică, același care m-a încremenit și pe mine cândva. Dar Nicu nu s-a lăsat prins într-o etichetă, a căutat mai departe, a înțeles că răul nu are o singură față, că ce i-a prăbușit viața poartă alte nume, Lyme, co-infecții, poate Long Covid, poate un haos pe care nici medicina nu-l știe numi până la capăt, dar pe care el îl simte în fiecare clipă, în fiecare arsură, în fiecare junghi, în fiecare noapte în care oboseala îi cântă în oase ca o durere bătrână.

Trăiește cu spaima unui trup care nu-l mai ascultă, dar și cu încăpățânarea de a merge înainte, cu ce are, cm poate, cât mai poate. A lăsat deoparte medicamente, suplimente, lucruri care l-ar fi putut ajuta, pentru că banii nu ajung niciodată pentru tot ce trebuie, și totuși a ales mereu viața, a ales să mai încerce, să mai spere.

Poate că nu există cuvinte care să spună mai bine ce înseamnă să te trezești în fiecare dimineață și să te întrebi cât vei mai rezista. Poate că nici nu e nevoie. E nevoie doar de oameni care să vadă, să simtă, să se oprească o clipă din alergarea lor.

Dacă povestea lui Nicu v-a atins, dați-o mai departe, cu gândul că poate mâine, într-un alt colț de lume sau chiar al orașului vostru, cineva va face la fel pentru voi. Uneori, cel mai mare bine pe care-l putem face e să nu lăsăm un om singur în lupta lui. Un gest mic, un gând, o distribuire, un ecou care poate ajunge unde trebuie.

Voi lăsa conturile lui într-un comentariu, mai jos. Poate veți simți să faceți ceva, poate veți duce mai departe povestea, poate veți păstra gândul acesta viu, în voi.

Pentru că nu suntem aici doar să ne privim în oglindă, ci și să ne recunoaștem unii pe alții atunci când doare.