13/07/2025
„Copilul invizibil, copilul bun și copilul rău”
Trei feluri de a supraviețui într-o familie care te rănește.
Te-ai întrebat vreodată de ce ai fost copilul care tăcea mereu, copilul care nu putea spune ce simte si cauta sa fie mereu bun sau copilul care făcea mereu prostii doar ca să fie băgat în seamă?
În spatele acestor comportamente aparent diferite, se ascunde aceeași durere: durerea de a crește într-o familie disfuncțională, în care copilul învață că, pentru a fi iubit, trebuie să se transforme… în altcineva.
Psihologia ne arată că, în medii nesigure emoțional, copilul își dezvoltă mecanisme de supraviețuire. Cele mai frecvente sunt trei roluri inconștiente pe care le adoptă pentru a face față:
1. 👻 Copilul invizibil
„Dacă nu mă vezi, nu mă poți răni.”
Este copilul care învață să tacă, să nu ceară, să nu deranjeze. E tăcut, retras, își ocupă timpul cu cărți, jocuri singuratice sau gânduri proprii. El devine expert în autoinhibare emoțională, pentru că a înțeles că nevoile lui sunt prea mult pentru părinții care au deja propriile lupte.
Se adaptează prin absență.
➡ În viața adultă, acest copil devine omul care se minimizează constant, care se retrage din fața conflictelor și care simte că nu are „dreptul” la spațiu sau iubire. Îi este greu să fie văzut, să se exprime sau să simtă că merită.
2. 😇 Copilul „prea bun”
„Dacă sunt suficient de bun, poate o să mă iubești.”
Este copilul care devine responsabil prea devreme, care are grijă de ceilalți, care își reprimă emoțiile „negative” ca să nu supere. E cel care aduce zâmbetul, ordinea, performanța – dar toate sunt forme mascate de auto-anulare.
El nu e „bun” pentru că e natural așa, ci pentru că a învățat că valoarea lui depinde de cât de folositor este. Își asumă vinovăția altora, evită conflictele și se sacrifică până la epuizare.
➡ Ajuns adult, devine salvatorul din relații toxice, cel care spune mereu „da”, care se teme să dezamăgească, care confundă iubirea cu sacrificiul.
3. 😈 Copilul „rău”
„Dacă tot nu pot fi iubit pentru ce sunt, măcar să fiu remarcat pentru ce fac.”
Acesta e copilul care face crize, se bate, e „problematic”. Dar în spatele furiei se află un strigăt de iubire. E modul lui de a spune: Uită-te la mine! Vreau să contez!
Adesea, devine „oaia neagră” a familiei – dar această mască are o funcție profundă: atrage atenția asupra haosului familial și, paradoxal, salvează aparențele. Prin contrast cu comportamentul lui, ceilalți membri ai familiei par „normali”.
➡ Cand devine adult, acest copil poate deveni rebelul fără cauză, persoana care sabotează relațiile, fuge de intimitate sau trăiește la marginea normelor – nu pentru că vrea să fie rău, ci pentru că nu știe altfel să ceară iubire.
🧠 Ce spune psihologia?
Conceptul de roluri în familia disfuncțională este studiat de specialiști precum Virginia Satir, John Bradshaw sau Pia Mellody. Aceste roluri nu sunt alegeri conștiente, ci mecanisme de adaptare la lipsa de siguranță emoțională. Copilul se apără de rușine, respingere și durere – iar prețul plătit este autenticitatea lui.
💔 Iar cel mai grav e altceva:
Toate aceste roluri devin parte din propria identitate.
Și, fără terapie, introspecție și sprijin, copilul rănit din noi continuă să ne conducă viața adultă.
Si ajungi sa spui "Asa sunt eu si nu ma pot schimba!".
De la Catalin Dimofte
