27/06/2025
Poate că, uneori, din intenții bune, din dorința de a avea copii deștepți, premianți, de nota 20, sau poate din tendința de a-i proteja, că nu e treaba lor, că e treabă de adult, de părinte, plusăm pe intelect și sacrificăm autonomia. Copilul de 3-4 ani nu mai putem spune că e prea mic să se încalțe, să se îmbrace, să își pună haina în cuier, să șteargă firimiturile de pe masă după ce mănâncă, să dea cu mătura… așa cm poate el, mai bine sau mai stângaci, cu un îndemn sau puțin ajutor, dar să facă EL.
E confortabil când face mama, e ușor, e bine, dar mesajul înțeles este “eu nu sunt in stare”.
Copiii nu rămân veșnic copii. Într-o zi, adolescentul poate se va intoarce cu nota 10 de la școală, și va dormi intr-o cameră dezordonată, cu teancul de haine pe scaun, fără tragere de inimă să facă ordine. Într-o zi, adultul promovat în funcție la muncă, după ce a muncit 60 de ore într-o săptămână, va privi cu epuizare mormanul de vase din chiuvetă. Și starea de epuizare nu se rezolvă ușor, și sentimentele de neputință și inutilitate se vor transforma în depresie… și atunci ne gândim că poate era mai bine să-l învățăm de mic. Să fie ȘI independent, ȘI voinic, cu inițiativă, că treburile casnice nu sunt o corvoadă, că sunt o normalitate, că el POATE și ESTE în stare.
