17/04/2025
https://www.facebook.com/share/p/16TNkKpomd/
În anii 1960, doctoranda de la Harvard, Jean Briggs, a făcut o descoperire remarcabilă cu privire la natura mâniei umane. La vârsta de 34 de ani, ea a călătorit dincolo de Cercul Polar, unde a trăit timp de 17 luni în tundră. Nu existau drumuri, sisteme de încălzire sau magazine alimentare. Iarna, temperaturile coborau sub -40 de grade Celsius. Briggs a reușit să convingă o familie de inuiți să o „adopte”, pentru a putea documenta modul lor de viață în mediul natural.
Briggs a observat rapid un fenomen surprinzător: adulții din acele comunități posedau o capacitate ieșită din comun de a-și controla mânia. Inuiții nu se enervau niciodată. De pildă, într-o zi, cineva a vărsat un ceainic clocotit în iglu, deteriorând podeaua de gheață. Nimeni nu s-a arătat indignat. „Ce păcat”, a spus calm autorul incidentului, apoi a plecat liniștit să aducă altă apă. Într-un alt caz, firul de pescuit, țesut cu migală zile întregi, s-a rupt la prima încercare. Nimeni n-a arătat vreo urmă de furie. „Să-l țesem din nou”, a spus cineva cu seninătate.
Prin contrast, Briggs părea un copil sălbatic, deși încerca să-și stăpânească impulsurile. Era mult mai reactivă. A început să se întrebe: cm reușesc părinții inuiți să cultive această capacitate în copiii lor? Cum transformă ei pruncii, adesea capricioși, în adulți echilibrați și stăpâni pe sine?
Într-o zi, Briggs a fost martora unui episod neașteptat: o mamă tânără se juca cu fiul ei de aproximativ doi ani, care era furios. I-a oferit o pietricică și i-a spus: „Lovește-mă cu ea! Încă o dată. Mai tare.” Când băiatul a aruncat cu piatra în mama lui, ea și-a acoperit ochii și s-a prefăcut că plânge: „Uuuuu. Mă doare!” Briggs a fost complet nedumerită. Comportamentul mamei părea să contrazică tot ce știa despre cultura inuiților. Dar, în realitate, era o metodă profundă de a-i învăța pe copii autocontrolul.
Mamele inuite respectă un principiu de aur: nu ridică niciodată tonul la copiii mici. Ele consideră că certurile și vocea aspră sunt inadecvate. La o vârstă fragedă, astfel de reacții nu sunt utile, ci doar amplifică tensiunea adultului. Chiar și atunci când un copil lovește sau mușcă, nu i se răspunde cu mânie.
Pentru inuiți, a țipa la un copil mic este o formă de degradare pentru adult. În plus, transmite copilului lecția greșită: aceea că furia este răspunsul firesc în fața problemelor. Părinții care își gestionează propriile emoții oferă astfel un model valoros pentru copiii lor.
Când un copil se înfuria – lovea pe cineva sau avea o criză de isterie – nu era pedepsit. În schimb, părinții așteptau ca el să se liniștească, apoi reconstituiau scena, incluzând urmările reale ale comportamentului său. Totul se desfășura într-un ton jucăuș, chiar vesel. De obicei, aceste mici reprezentații începeau cu o întrebare provocatoare. De exemplu, dacă băiatul lovise pe cineva, mama întreba: „De ce nu m-ai lovit pe mine?” Dacă cel mic mușca momeala și o lovea, ea nu țipa, ci interpreta suferința: „M-ai rănit și m-ai făcut să plâng – asta îți doreai?”
Aceste scenete au nu doar un rol educativ, ci și unul terapeutic: îi învață pe copii să nu reacționeze impulsiv, să devină mai puternici emoțional. Le oferă șansa de a exersa controlul asupra propriei mânii în momente de calm – un exercițiu esențial pentru cei mici. Căci, odată cuprins de furie, chiar și un adult are dificultăți în a-și reprima emoțiile.
Dacă exersezi gestionarea emoțiilor atunci când ești liniștit, vei avea șanse mai mari să le controlezi în momente critice. Copiii exprimă o paletă emoțională extrem de variată, întrucât cortexul prefrontal – responsabil de reglarea comportamentului – nu este încă pe deplin dezvoltat. De aceea, reacțiile noastre la emoțiile lor modelează, la propriu, arhitectura creierului lor.