31/03/2026
„Îmi datorezi totul – eu te-am adus pe lume, eu ți-am dat de mâncare, eu te-am îmbrăcat, eu ți-am pus un acoperiș deasupra capului”. Ai observat vreodată că doar părinții manipulativi spun asta?
Un părinte care și-a înțeles cu adevărat misiunea de părinte nu stă să calculeze cât îi datorează copilul. Se întreabă, mai degrabă, dacă a oferit suficientă siguranță, suficientă prezență, suficientă iubire. Pentru că rănile unui copil vin, de cele mai multe ori, din faptul că nu s-a simțit văzut, auzit, iubit, susținut, important.
Poți să fi avut orice jucărie ți-ai fi dorit, cele mai noi haine, mâncare și, în același timp, să fi crescut cu o foame afectivă care te urmărește și azi în relații, cu niște răni emoționale care se reflectă în faptul că nu ai încredere în tine, că te desconsideri, că ai multe frici sau comportamente autodistructive.
În plus, mâncarea, hainele, adăpostul nu sunt dovezi de iubire. Sunt minimul pe care un părinte trebuie să-l asigure copilului, sunt lucrurile pe care trebuie să le faci ca să-l ții în viață. Țin de obligația și de responsabilitatea ta ca părinte. Nu i-ai făcut o favoare copilului tău dându-i să mănânce, el efectiv nu putea să facă asta singur.
Și e destul de grav să spui „îmi datorezi așa și pe dincolo” când ai fost un părinte care i-a asigurat copilului doar nevoile de bază pentru a supraviețui. Dar e mult mai grav să spui asta când copilul tău a trecut prin iad lângă tine. Dacă ai fost, în același timp, și cel mai mare coșmar al lui, acel copil nu îți datorează absolut nimic.
Dacă trebuie să-ți obligi copilul, prin inducerea sentimentelor de vinovăție și rușine, să aibă o relație cu tine, acest lucru înseamnă că el, de fapt, nu vrea să aibă acea relație. Și în loc să te întrebi de ce, îi spui că e nerecunoscător.
Dar e foarte greu să fii recunoscător pentru hainele din copilărie când, ca adult, încerci să te vindeci de umilințele îndurate în mod repetat, de rușinea care ți-a fost inoculată, de disprețul cu care ai fost privit și de faptul că ai crescut fără iubire.
Un părinte care vrea cu adevărat să repare ceva, recunoaște ce a făcut. Dar un părinte care are pretenția ca tu să taci, doar ca el să nu se simtă inconfortabil, îți va spune: „Treci peste”, „Nu mai exagera”, „Nu s-a întâmplat așa”, „Nu-mi amintesc”. „Nu-și amintește” pentru că are luxul de a uita lucrurile pe care tu nu le vei uita niciodată.
Ironia e că părinții buni se tem că nu sunt suficient de buni, iar părinții toxici îți spun să fii recunoscător că nu a fost mai rău. Și ce este cel mai dureros este că mulți dintre ei își găsesc scuze spunând că și ei au avut o copilărie grea. Dar tocmai pentru că au avut o copilărie grea, au înțeles exact cât de mult poate răni un părinte și, cu toate acestea, au ales să facă la fel.
Dacă te superi, te enervezi sau te frustrezi că propriul copil e distant față de tine, amintește-ți un singur lucru: tu l-ai învățat cm să trateze oamenii pe care îi iubește. Nu a fost niciodată treaba copilului tău să-ți facă viața mai ușoară. A fost treaba ta să-i creezi o copilărie pe care să și-o poată aminti fără durere.
Ursula Sandner
