24/12/2025
🩺 Reflecție despre anul meu ca medic
Anul acesta a fost, poate mai mult decât oricare altul, un an care m-a provocat să mă văd cu adevărat în rolul de medic. A fost anul în care responsabilitatea nu a mai fost o noțiune teoretică, nici o povară împărțită cu cineva mai experimentat, ci o realitate trăită în timp real, în situații care nu îți permit ezitare. A fost anul în care am simțit greutatea profesiei până în cele mai adânci straturi ale mele — greutatea deciziilor, a așteptărilor, a fricii de a greși și a bucuriei când lucrurile se așază bine.
Au existat momente în care am simțit că am crescut cât în trei ani la un loc. Momente în care mi-am dat seama că stau singură în fața unei urgențe, fără un mentor pregătit să intervină, fără un superior care să confirme, fără un „te uiți și înveți”. A fost doar vocea mea interioară, cunoștințele mele și acel instinct de medic care se construiește în ani de muncă și de expunere. În acele clipe am simțit nu doar presiunea rolului, ci și puterea lui. Am simțit că sunt acolo unde trebuie să fiu.
A fost și momentul în care am făcut prima traheotomie în urgență complet autonomă în noul meu loc de muncă. Știam procedura, o făcusem de multe ori înainte — dar niciodată fără plasa de siguranță a cuiva din spate. În ziua aceea, plasa nu a mai existat. Și nici nu a mai fost nevoie de ea. A fost o confirmare tăcută că anii mei de rezidențiat, toate cazurile, toate zilele lungi, toate gărzile (multe) și toate emoțiile adunate au prins rădăcini. A fost momentul în care nu doar am acționat ca un medic autonom, ci m-am simțit ca unul.
Dar creșterea ca medic nu vine doar din proceduri și decizii corecte. Vine și din ce se întâmplă în interiorul tău după. Din nopțile în care îți reiei cazul în minte, cauți variante, îți pui întrebări. Din momentele în care îți tremură puțin sufletul după un caz greu. Din discuțiile cu pacienții, în care doar privirea lor îți spune că pentru ei tu reprezinți ceva mult mai mare decât jobul tău. Din faptul că, în spatele fiecărei decizii, există un om care speră, care se teme, care își pune viața în mâinile tale.
Anul acesta am simțit și vulnerabilitatea profesiei — acel sentiment că uneori, oricât ai vrea, nu poți controla totul. Că ești limitat de corpul uman, de evoluția bolii, de timp, de context, de resurse. Că uneori faci tot ce se poate și totuși nu e suficient. Sunt momente care te apasă, dar care îți întăresc caracterul.
A fost și un an în care am înțeles altfel echipa medicală și rolul fiecăruia. M-am lovit de situații în care am simțit presiunea sistemului, dar și de momente în care m-am sprijinit pe colegi, pe asistente, pe oameni care știu exact ce înseamnă să fii acolo, să duci, să îți dai totul. Ei sunt martorii tăcuți ai drumului meu ca medic.
În toată această intensitate, am înțeles și cât de important este să ai o ancoră în afara spitalului. Să ai un loc în care să te întorci, în care să te poți desprinde de greutatea zilei, în care să nu mai fii „doamna doctor”, ci pur și simplu tu.
Dacă mă uit acum la anul acesta, îl văd ca pe un an inițiatic. Un an în care am trecut de la a practica medicina la a trăi medicina. Un an în care am înțeles că respectul pe care îl am pentru profesia mea vine la pachet cu o responsabilitate imensă, dar și cu un sens greu de egalat.
Și poate cel mai important: anul acesta m-a învățat că nu trebuie să fiu perfectă, ci prezentă. Să știu să îmi pun întrebările corecte, să am curajul de a decide, să am empatia de a asculta și reziliența de a continua.
A fost un an greu. Dar a fost un an care m-a construit. Și dacă îl închei cu un sentiment, acela este unul de recunoștință — pentru tot ce am învățat, pentru pacienții pe care i-am întâlnit, pentru oamenii care m-au sprijinit și pentru faptul că, în ciuda tuturor provocărilor, încă simt că asta este chemarea mea
