11/05/2024
Mergea printre Copaci, cu râvnă și pornire ș cu spatele drept, ea, Fiica Lupului. Mergea hotărâtă, călcând pe țărâna reavănă și printre rădăcinile ce-o împânzeau, cu piciorul gol ș-atentă tare la cm își așeza talpa, vârful sau călcâiul. Deasemeni, călca neauzită, căci știa cm să evite toate acele crăci sau căzute rămurele – le zărea pe toate și pricepea bine care urma a trosni, care a foșni și care a fâșâi. Știa cm să calce ca Lupul – chiar folosindu-și și mâinile, strânse-n pumn-n fel anume – dară și ca alte vietăți ale pădurii. Păr lungu’ tare, îi atârna pe spate-n coada prinsă și tot prinsă, din loc-n locu’ și cu rămurica vie înnodată! Ei, dar era mândră An, nu glumă și se mai arăta și demnă de încredere și focoasă tare-n trântă!
Urcă ea dealul Împădurit de Mumă apoi, pe curba de nivel a unei alte coline ce se înălța la dreapta, merse și urcă, precum pe o potecă. Știa bine că odată ce o ajunge la capătul acesteia, la dreapta i s-o deschide o vale, despădurită doar pe pereții cei mai abrupți și ducând foarte aproape de Peșterile cu Apă, acolo unde Haita ei își afla Sălașul. Urcând dară și ultimul deal, zări ‘sduhul ce își închidea culoarea tot mai multu’, iară printre ram și frunză, zări că primele Stele începuseră a străluci. Grăbi pasul, iar din coama dealului, zări peretele drept și înalt, propulsat înspre ‘sduh, spre înălțimi amețitoare. La picioarele ei, se căsca o prăpastie abruptă, cu perete de stâncă vertical, ce se menținea astfel până la bază. Acolo se afla un mare luminiș, înconjurat de stânca Muntelui pe de-o parte și de trunchiurile înalte, pe cealaltă.
În peretele de stâncă, acolo jos, se zărea o grotă bine cunoscută, dar altminteri tare stranie, aducându’ strângere în piept. Două coloane pătrățoase și pe alocuri unduite, dar groase tare, se ridicau drepte, îmbrăcând stânca, înspre o arcadă atât de joasă, încât cel mai mare dintre Lupi era nevoit să își plece capul și să-și arcuiască spinarea, astfel încât să pătrundă înlăuntru. Erau stranii formele acestea și unde mai pui că pe ele se arătau și sculpturi, care mai de care mai complexe, cu forme de creaturi și cu însemne Aurite, în chenare și-ntru unduiri înscrise!
Privind în ‘sduh, An zări aripa vastă a nopții, împingând la o parte lumina. Soarele nu apusese încă de tot, ci era ascuns după un lanț Muntos, ce se întindea perpendicular, la Miazănoapte.
Stele tot mai multe se arătau pe cer, iar sclipirile lor, cu plinul de răceală ori căldură, o uimeau pe An, căci nu putea desluși cu niciun chip care era taina lor, însă se simțea nemaipomenit de atrasă de ele. Ar fi sărit ș-ar fi zburat spre dânsele, de ar fi putut! Privind întru înalt, ofta adesea, căci o deranja profund să nu poată merge ca să afle ce se găta acolo sau dincolo. Ei, dar se pare că ‘sduhul era cu totul interzis creaturilor care mișunau pe pământuri, ci doar Păsările păreau a se putea înălța și scoborî din tării, după voie. Asta o înfuria tare pe An și adesea cugeta la cm ar fi putut face rost de o pereche de aripe – de bună seamă fiindcă așa, ar fi putut ajunge la Stele, la Lună și chiar la Soare!
An întoarse privirea și plecă mai departe, de-a lungul buzei de prăpastie, înspre peretele Muntelui. Acolo, săpată tot ca și gura Grotei de Jos, se aflau o deschidere încadrată de alte coloane cu arcadă. Și aici, formele stranii, care colțuroase și care blânde, purtau însemne Aurite și desene stranii. Iar această gură – numită Grota de Sus comunica cu cea de jos, printr-un tunel săpat în Munte. Nu pentru întâia dată, An se îngrozi, căci cine oare să fi avut această putere – de-a săpa în stâncă de-a dreptul și încă prin tot Muntele? Tot din această pricină se îngrozea și tot Lupul – căci înscrisurile, desenele și toate acele forme, nu putea fi naturale. Totuși, nu-și puteau explica cine le făcuse și ce fel de creaturi puteau fi acelea care puteau lăsa semne Aurii-n piatră. Un basm spunea că ar fi fost Piticul, iar altul spunea că un Zmeu puternic locuise acolo, întru Munte. Mulți dintre Lupii mai tineri totuși, preferau să-și spună că basmele erau de adormit puii și de speriat pe ăi mai nevolnici, slabi din fire!
Oftă din nou, privind la sclipirile ce migdalau tăriile boltite peste tărâm, iar la lăsarea deplină a crepusculului nopții, An pătrunse pe vine în Grota de Sus și purcese la drumul prin tunelul ce ducea la cea de Jos. Bezna era atotputernică, iar An se lua după pipăit și după miros – căci așa nu greșea nicicând, în vreme ce văzul ar fi putut s-o înșele mai lesne. Știa astfel pe ce drum să o ia la bifurcații, așa încât să nu ajungă te miri unde – căci nu era doar un tunel săpat aici, ci o întreagă ramificație, misterioasă tare, care părea doar să se învârtă prin pântecele Muntelui, ajungând ori în fundături, ori la bază, ieșind prin Grota de Jos. Era drept totuși, că aici, în adâncurile de stâncă, era bine, fiind o ascunzătoare perfectă, doar că nicio Haită și nici tu Lup hoinar nu-și făcuse vreodată Sălaș de locuit în aceste grote. Ciudățenia lor îi ținea pe toți la o parte, căci parcă li se strângeau inimele, de teamă și de grijă – necunoscând rostul și proveniența acestora. Mergea An cât de iute putea, iar în cele mai înalte porțiuni, se ridică și în picioare de-a dreptul, doar că se izbi de câteva ori cu fruncea sau cu umărul de vreun colț sau de vreo arcadă – iar asta durea suficient de tare, încât An să se lase la loc pe vine. În câteva rânduri, i se păru că aude mișcare, undeva pe coridoare, însă atunci când se opri și șezu cu urechea la pândă, nu distinse nimic, afară de picurarea vreunui firicel de Apă. Merse mai departe, tot coborând și tot cotind, prin măruntaiele de stâncă, până când zări cm înaintea-i se luminează culoarul. Ajungând în gura Grotei de Jos, privi pereții încrustați și aprig desenați, cătă spre însemnele de Aur, așezate cu sens, în șir, când Legate și când Nelegate, când unduite și când ascuțite.
Păși pe sub o arcadă joasă, plecându-și capul și se găsi în luminiș. De jur împrejur, strânși în grupuri mai mici sau mai mari, se aflau Lupi și Lupoaice și încă mulți tare. Era limpede că acesta era un Sfat al Haitelor, căci altminteri nu pomeneai atâția Lupi la un loc. An le dădu binețe din priviri, iară cei care nu făceau parte din Haita ei, o priviră curioși. Deși o cunoșteau, ca fiind fiica lui Da, chiar dacă nu născută ci îngrijită și frumos, Lupește crescută, tot era stranie, mergând așa țanțoșă, cu spatele drept și mândră tare, înaltă cam cât un Lup mare așezat pe patru picioare. Era singura creatura care arăta astfel, din câte avuseseră Lupii șansa să întâlnească, ci doar unele basme – de adormit pe ăi mai mici – spuneau că și Piticul și Lunganul pășeau tot astfel. Cei mai temători dintre Lupi, erau dară, și cei mai sceptici, dându-i binețe din priviri, însă doar fiindcă era acceptată și parte din Haita lui Da. Altminteri nu le plăcea deloc de dânsa. Opuși acestora erau acei Lupi și Lupoaice care o îndrăgiseră atât de tare pe fată, încât nu mai avea pic de importanță dacă era sau nu de-un sânge cu ei – căci a fi Lup însemna a fi acolo, printre și alături de ai tăi, împărțind traiul, jocul și cu lipsul, la fel de mult!
Lupoaica Da o zări pe An și se apropie de ea, pășind iute printre alți Lupi. O privi cu luare aminte, apoi cu însemnătate, arătându-i că avea Vers tainic să-i muște. An o pricepu bine și aprobă din cap, retrăgându-se cu încetul dintre toți fârtații și suratele sale. Mumă-sa se apropie și îi mârâi că Haita lor susținea nevoia de a părăsi Pădurea și de a afla ce era cu Steaua-ceea Căzătoare, de ‘Sduh crestătoare! An înclină din cap și îi spuse că era alături de ea, căci Haitele aveau trebuință de știre, de se găta vreo primejdie. Așa, Da voia să propună ca mai mulți Lupi, dintru toate Haitele, să plece prin Pădure și chiar în afara acesteia, dacă o fi nevoie. Așa, doar cei mai dârzi dintre Lupi s-or arăta!
(fragment din romanul "IONON")
psiholog & psihoterapeut
