Psihoterapeut Mirela Zetu

05/05/2026

Una dintre cele mai calde și mai tulburătoare voci rock îi aparține unui muzician care îmi place mult și care s-a luptat o viață întreagă cu depresia și care a pierdut această luptă într-o zi de mai in 2017. Zilele astea am avut chef să ascult Audioslave și Soundgarden - pentru că de Chris Cornell e vorba. De fiecare dată când fac asta, îmi dau seama, din nou și din nou, de puterea profund terapeutică a muzicii. Îmi amintesc de mine, adolescentă. Îmi vin în minte toți oamenii care mi-au spus, în cabinet sau în afara lui, că muzica le-a salvat sănătatea mintală in momente grele din viața lor și că oglindirea asta a trăirilor le-a fost combustibil pentru încă o zi.

Există în mine o înțelegere și o căldură pentru toți neînțeleșii, toți marginalizații, toti singuraticii, toti părăsiții, toți proscrișii pentru că știu ce foc arde in ei, cunosc incandescența inimilor lor fragile și minunate. Nu mai ascult muzica asta cu urechile adolescentei - ma bucur totuși că generația mea a trăit, aproape în timp real, mișcarea grunge si toată muzica bună a anilor ’90...si mă uimește să-mi amintesc că Metallica, Nirvana, Pearl Jam, Soundgarden, Red Hot Chilli Peppers, Guns'n'Roses etc etc etc își scoteau albumele aproape în același timp și noi eram niște copchii adolescenți tembeli care numai asta aveam în cap, în anii aceia ciudați.

Și ascult azi cu simțurile adultului, care s-au mai rafinat și care recunoaște oricum un timbru vocal irepetabil sau un text cu sens. Și o ascult azi și cu urechile psihologului, care aude că dincolo de soundul foarte bun e strigătul de ajutor, dar și lupta, lupta aceea continuă a unui om care, chiar și în cădere, îți spune să nu renunți. Câtă terapie este în Patience, câtă răbdare și așteptare în Like a Stone, câtă credință în Show Me How to Live, câtă onestitate de fapt in versurile scrise de Chris Cornell.

Si când ma uit la pozele astea imi amintesc că depresia nu arată așa cm ne imaginăm, ci fix așa, cu zâmbetul pe buze, cu cele mai mari motive de recunoștință in brațe, că sună superb și viu și inteligent, că se simte cu toată ființa, că doare într-un fel care te face sa capitulezi, fără să poți măcar intui că locul pe care îl lași chiar e de neinlocuit.

Așa că dau mai tare și pun un gând de recunoștință și de rugăciune pentru toate sufletele astea care au plecat subit, dintr-o durere mult prea mare și de nesuportat provocată de o boală parșivă, care îți fură tot. N-am nicio îndoială că în bunătatea Lui, El ii odihnește acum pe toți într-un fel în care doar El poate să odihnească.

https://youtu.be/7QU1nvuxaMA?is=Foq5vyi3wF5Prrn0

Poze. Chris Cornell, pe vremea Soundgarden, 1992
Chris Cornell, pe vremea Audioslave with his daughter Toni Cornell in 2005. Chris Cornell with his daughters Lily&Toni.

05/05/2026

Ma fascinează felul în care știința demonstrează impactul unor obiceiuri considerate inutile...Așa cm povesteam la un moment dat despre impactul poeziei asupra sănătății mintale, iată azi un articol tradus despre beneficiile visării cu ochii deschiși și rolul ei neașteptat în memorie.

Cercetările sugerează că procesul de consolidare a memoriei are loc nu doar în somn ci și atunci când visăm cu ochii deschiși.

Un articol de Barbara Blatchley Ph.D

Articolul pe scurt

- Potrivit teoriilor despre somn și memorie, somnul însoțit de vise este esențial pentru consolidarea amintirilor.
- Visarea cu ochii deschiși, atunci când suntem treji și liniștiți, ar putea îndeplini aceeași funcție.

Articolul mai pe lung

(...) Se pare că visarea cu ochii deschiși este, de fapt, extrem de productivă. Motivul pentru care aceste reverii pot fi benefice se află într-o expresie pe care probabil o cunoști: sfatul de a dormi înainte de a lua o decizie, pentru că noaptea e un sfetnic bun. Această zicală vine din credința foarte veche, atestată încă din secolul al XVI-lea, că somnul ne ajută să alegem mai bine. Beneficiile somnului asupra memoriei au o istorie îndelungată în știință. (...)

Urmărind istoria cercetărilor despre somn și memorie, Stickgold (2005) spune că momentul de cotitură a fost un studiu fundamental publicat în 1994 de Karni, Sagi și colaboratorii lor. Acesta a arătat că formarea memoriei depinde de somnul REM - faza somnului în care visăm. Numeroase cercetări ulterioare au susținut această idee.

După cm există mai multe tipuri de somn ( somnul REM, asociat viselor, și somnul profund cu unde lente, fără vise) tot astfel există și mai multe tipuri de memorie, care folosesc regiuni diferite, dar suprapuse, ale creierului.

În linii mari, memoria se împarte în două categorii: declarativă și non-declarativă. Memoria declarativă cuprinde amintirile pe care le putem exprima în cuvinte. De exemplu, faptul de a ști capitala regiunii în care locuiești este o memorie semantică declarativă. Amintirea unui eveniment specific din viața ta, împreună cu contextul lui, este memorie episodică declarativă. În schimb, memoria despre cm să să mergi pe bicicletă este o formă de memorie non-declarativă, numită memorie procedurală. Amintirile trec printr-un proces numit consolidare, prin care devin stabile, rezistente la interferențe și la durată. Acest proces are loc în timp și, conform modelelor clasice, somnul REM joacă un rol deosebit de important.

În prezent se consideră că amintirile sunt consolidate într-o structură cerebrală numită hipocamp, prin reactivarea tiparelor de activitate neuronală care au avut loc în momentul experienței inițiale.

Să luăm exemplul învățării traseului într-un labirint la șobolani. Când un șobolan învață să se orienteze într-un labirint, anumite celule din hipocamp, numite „celule spațiale”, se activează într-un tipar care reproduce traseul necesar pentru a ajunge la recompensă. Acest tipar este stocat inițial temporar în hipocamp. În timpul somnului, ansamblul acestor răspunsuri neuronale este reactivat, întărind conexiunile dintre celule. În cele din urmă, prin repetarea reactivărilor, memoria traseului devine suficient de puternică pentru a fi transferată în cortex, unde este stocată pe termen lung.

La început, cercetătorii credeau că această reactivare are loc doar în timpul somnului. Cercetările recente sugerează însă că ea apare și atunci când suntem treji, dar într-o stare de repaus liniștit - adică atunci când visăm cu ochii deschiși. Studiile de imagistică au dovedit existența acest fenomen atât la șobolani după antrenamentul în labirint, cât și la oameni, în hipocamp și în diverse regiuni corticale implicate în stocarea memoriei pe termen lung.

Bineînțeles, sarcinile date participanților umani au fost mai complexe decât labirinturile simple folosite la rozătoare. De pildă, Schuck și Niv (2019) au studiat reactivarea hipocampului la oameni cu ajutorul imagisticii. Participanții priveau imagini compuse din fețe și case, tinere sau bătrâne, noi sau vechi, și trebuiau să judece vârsta feței ori a casei. Cercetătorii au demonstrat că tiparele de activitate observate în hipocamp în timpul perioadei de odihnă de după sarcină reflectau o reluare internă a activității produse în timpul acestei sarcini abstracte de luare a deciziilor.

Profitând de faptul că învățarea este mai intensă în situații de teamă, de Voogd, Fernández și Hermans (2016) le-au cerut participanților să privească imagini cu animale sau plante. La început au fost înregistrate reacțiile de bază. Apoi, în timpul antrenamentului, jumătate dintre imaginile dintr-o categorie - de exemplu, plantele - au fost asociate cu un mic șoc electric. Pentru jumătate dintre participanți, stimulii erau plantele; pentru ceilalți, animalele. A doua zi, câteva imagini din fiecare categorie au fost prezentate din nou, fără șoc electric, și au fost făcute noi înregistrări. Cercetătorii au descoperit o reactivare spontană crescută, în timpul repausului treaz de după învățare, pentru categoria asociată cu evenimentul emoțional intens. Cu alte cuvinte, asocierea șocului cu plantele crease o memorie a plantelor ca stimuli amenințători.

Studiul proceselor implicate în consolidarea memoriei continuă. Dovezile se adună și arată că visarea cu ochii deschiși nu este deloc o pierdere de timp. S-ar putea ca, tocmai atunci când mintea pare că rătăcește de-aiurea, să lucrăm de fapt în mod activ la păstrarea a ceea ce ni s-a întâmplat astăzi.

New research suggests that memory consolidation happens when we daydream.

04/05/2026

Prof. Mircea Miclea, un specialist pe care il apreciez.

03/05/2026

Rânduri scrise la început de weekend și postate la final de weekend, despre paradoxul anticipării unei odihne care îmbracă, de fapt, atât de multe forme.

Știai că, psihologic vorbind, ceea ce așteptăm e mai puternic și mai intens decât experiența în sine? Povestim adesea despre acest lucru în cabinet: că dorința e mai intensă decât împlinirea ei și asta e chimie pură în creierul nostru.

De exemplu, seara dinaintea unei zile libere e mult mai faină decât ziua liberă în sine, pentru că anticipezi deja somnul fără alarmă, care, în celelalte zile, sună nedrept de devreme. Anticipezi și alte posibilități care aduc bucurie doar pentru că există în registrul posibilului. Posibilitatea de a ieși în grădină, să stau cu mâinile în pământ, la flori, nu cunoaște încă realitatea frigului, a vântului sau a ploii. Posibilitatea de a mă întâlni cu cineva drag nu cunoaște încă o răceală zdravănă sau o durere de dinți. Posibilitatea de a sta liniștită în confortul casei nu include încă urgențe care să mă scoată din ea. Și așa mai departe.

Creierul eliberează dopamină pentru că asta știe să facă atunci când așteaptă ceva plăcut, anticipează, nu doar trăiește plăcerea. Ca atunci când îți alegi prăjitura preferată din vitrină, la cofetărie, și, până ajungi să o guști, ea nu te mai surprinde, pentru că deja ai gustat-o în mintea ta.

Și, cm tot ce e plăcut se și termină, apare în fundal gândul (chiar dacă nu e conștient) că posibilitățile infinite s-au concretizat într-o singură opțiune. Ceea ce așteptai s-a terminat și, iată, această limitare aduce un soi de tristețe, pentru că simți că nu mai ai aceeași posibilitate să alegi, iar fiecare alegere exclude alte opțiuni. Și poate continua la nesfârșit. Libertatea imaginară e întotdeauna mai largă și mai ofertantă decât cea reală.

Ce e de făcut ca să trăim totuși în prezent și nu în așteptare?

Un prim lucru esențial e să nu mai tratezi ceea ce aștepți (fie ea zi liberă, întâlnire, călătorie etc.) ca pe un proiect unic care trebuie să iasă bine. În clipa în care apare ideea de Trebuie (să mă odihnesc / să profit / să fie o zi faină etc.), plăcerea se mută în zona de performanță, iar atunci când creierul simte evaluare, apare anxietatea. Nimic nu trebuie să fie într-un fel anume, ci să fie așa cm este iar asta să fie îndeajuns.

Ce ar mai ajuta ca să trăiești prezentul așa cm e el (nu potențialul pe care îl tot anticipezi) e să aduci experiența în plan senzorial. Indiferent că îți bei cafeaua, te plimbi sau te odihnești, adu realitatea vieții tale în corp, în prezent, în ceea ce este. Cum se simte mirosul de cafea în nări, gustul aromat, ușor amărui, cm se aude liniștea din casă, motorul unei mașini din vecini, un strigăt de pasăre, un clopot în depărtare, gresia rece sub tălpi. Folosește-ți simțirea ca să recuperezi prezentul trăit, nu doar imaginat și așteptat.

Și orice alegi în prezent exclude orice altceva pentru că varianta perfectă e o iluzie, nu există. Alege ziua de azi, momentul prezent și viața ta așa cm este ea și acceptă că altceva nu există. Să păstrăm opțiunea lui „dacă” sau „am fi putut…” sau „mai bine…” înseamnă o buclă deschisă, pe care mintea o va rula la nesfârșit, jinduind după iluzia unei posibilități, ani întregi de nefericire.

Zilele libere sunt libere și atât. Nu sunt o sarcină. Nu ai obligația să te odihnești într-un anumit fel, să faci lucruri utile sau să te simți musai bine. Nu le transforma în zile în care trebuie să… Și dacă mâine e din nou luni și e din nou zi de lucru, lasă să fie așa cm e, fără anxietate.

Așa că hai să vedem: în ce registru ne trăim viața? Al realului sau al posibilului? Temă de gândire. Și pentru mine, și pentru tine.









Sursa imagine. Pinterest.

01/05/2026

"Someone I loved once gave me
a box full of darkness.

It took me years to understand
that this, too, was a gift."

Mary Oliver - The Uses of Sorrow , vol. Thirst, Beacon Press, 2006







Edward Hopper, Automat, 1927, Des Moines Art Center, Des Moines, IA, USA.

01/05/2026

Între cele mai importante efecte ale traumatizării se numără instalarea credinței că nu mai există soluții: că lucrurile nu se vor mai putea îmbunătăți vreodată (nici măcar un pic), că nu mai avem vreo opțiune care să ne ajute în vreun fel. Această neputință rămâne cu noi mult după încheierea evenimentului traumatizant și ne face să pierdem din vedere faptul că prezentul este profund diferit de situația cu care ne-am confruntat în trecut.

În Podcastul Perspective, Diana Vasile, PhD, Președinte ISTT, a explicat pe larg care care sunt mecanismele traumei și ce trebuie să știm despre impactul său asupra calității vieții în general: https://www.youtube.com/watch?v=o59XF-Bt-kk&t=148s

28/04/2026

"How I go to the woods

Ordinarily, I go to the woods alone, with not a single friend, for they are all smilers and talkers and therefore unsuitable.

I don’t really want to be witnessed talking to the catbirds or hugging the old black oak tree. I have my way of praying, as you no doubt have yours.

Besides, when I am alone I can become invisible. I can sit on the top of a dune as motionless as an uprise of weeds, until the foxes run by unconcerned.

I can hear the almost unhearable sound of the roses singing.

If you have ever gone to the woods with me, I must love you very much."

Mary Oliver - How I Go to the Woods, vol. Swan: Poems and Prose Poems, 2010.








Sursa imagine. Pinterest.com

25/04/2026

Abia după ce mi-am petrecut întreaga zi muncind în grădină am realizat cât de mult mi-a lipsit acest tip de oboseală: aceea după care mintea rămâne ageră, plămânii bine oxigenați, iar mușchii, contractați ...și mirați ce-o fi apucat-o pe femeia asta să facă antrenamente luptându-se cu vegetația.

Mă bucură așa de tare florile din grădină. Am și o teorie personală care spune că, de vreme ce înfloresc atât de frumos, buruienile nu pot fi numite buruieni ci... floră spontană, binevenită la mine în grădiniță.

..și, plivind eu de zor, am remarcat ce proprietăți de camuflaj au dezvoltat unele plante, fără îndoială ca mecanism de adaptare. Lângă tufa de narcise, iarba a crescut la fel de înaltă și similar grupată ca tufa mea de flori și aproape că a împrumutat verdele catifelat al frunzelor lungi, netede și fine de narcisă. Lângă pelin, o nedorită si neinvitată ambrozie vrea să-și facă și ea casă, pesemne știind că ar fi din aceeași familie. Lângă mentă și-a făcut culcuș și niște urzică moartă dar a uitat să se dea cu parfum și nu m-a păcălit.

Și mi-a venit gândul ăsta, că așa e și cu oamenii. Cine se aseamănă se adună dar și inversul e la fel de adevărat. Oricat am fi de diferiți, contează așa de mult lângă cine te așezi, pentru că în timp ajungem să semănăm. Așa cm anxietatea sau o viziune pesimistă asupra vieții sunt contagioase, tot astfel și stările bune se transmit. Nu-i așa că te liniștești sau te bucuri când stai lângă un om luminos și liniștit?

Aveam nevoie să-mi amintesc de această capacitate a omului. Dacă există plante care ajung să semene vizual cu cele din jur, prin forma frunzelor, culoare sau înălțimea la care cresc, pentru a se proteja ori pentru a se integra într-un mediu unde altfel n-ar rezista, atunci poate că și noi facem ceva asemănător. Nu ne prefacem, ci răspundem în felul nostru la context.

Sunt convinsă că vecinătatea modelează forma nu doar la plante, ci și la oameni. Dacă iarba de lângă narcisele mele a învățat să crească la fel de înaltă, cm să nu învețe tensiunea sufletul care trăiește lângă anxietate? Și, la fel, cm să nu învețe pacea sufletul care se așază lângă pace?

Nu știu ce nume poartă in psihologie acest mimetism dar mă tot face să mă minunez ce mult contează lângă cine ne așezăm...

Photo: My Greatest Friend, 1986, copyright of John Drysdale.

24/04/2026

În loc de deosebitul "bună dimineața la cafeluță", îți las rezumatul unui articol științific apărut în Nature, despre cafea și relația dintre intestin, microbiom și creier, cercetare din cadrul University College Cork, Irlanda. Am savurat cu si mai multa plăcere licoarea cea de toate zilele, neagră, arabică și neindulcită.

Studiul a urmărit să înțeleagă modul în care consumul de cafea poate influența starea psihică, cogniția, inflamația și bacteriile intestinale. Au participat 62 de adulți sănătoși: 31 consumatori moderați de cafea și 31 neconsumatori. (Numărul redus de participanți se explică prin complexitatea cercetării. Nu a fost un simplu sondaj, ci un studiu intensiv, în care participanții au fost evaluați repetat prin analize de microbiom din probe de scaun, teste de sânge, urină și salivă, evaluări cognitive și psihologice, precum și prin monitorizarea atentă a alimentației, în mai multe etape, atât în perioada obișnuită de consum, cât și în cea de abstinență.)

În prima etapă au fost comparate cele două grupuri. Apoi, consumatorii obișnuiți au renunțat la cafea timp de 14 zile, iar ulterior au fost împărțiți în grupe consumatoare de cafea cu cofeină și cafea decofeinizată, consumate timp de 21 de zile. Pe parcurs au fost evaluate dispoziția, stresul, memoria, atenția, somnul, tensiunea arterială, inflamația, alimentația și compoziția microbiomului intestinal.

La începutul studiului, consumatorii de cafea au prezentat niveluri mai mari de impulsivitate și reactivitate emoțională decât cei care nu consumau cafea. După cele două săptămâni fără cafea, aceste trăsături s-au redus, ceea ce sugerează că, la unele persoane, cafeaua poate amplifica o anumită activare psihologică. În același timp, atât cafeaua cu cofeină, cât și cea decofeinizată au redus ulterior stresul perceput și simptomele depresive. Cafeaua cu cofeină a fost asociată mai ales cu îmbunătățirea atenției și reducerea anxietății, în timp ce varianta decofeinizată a fost legată de un somn mai bun, memorie mai bună și activitate fizică mai crescută.

În privința fiziologiei stresului, cercetătorii nu au găsit diferențe importante între grupuri la nivelul cortizolului, hormonul clasic al stresului. Acest lucru sugerează că efectele psihice ale cafelei nu se explică simplu prin cortizol. În schimb, au observat diferențe la nivel inflamator: consumatorii de cafea aveau un profil mai favorabil al unor markeri inflamatori, iar după oprirea cafelei unii dintre acești markeri s-au înrăutățit temporar. Autorii au interpretat acest lucru ca posibil semn al unui efect antiinflamator moderat al cafelei.

Una dintre cele mai importante părți ale studiului a fost analiza microbiomului intestinal. Consumul de cafea a modificat compoziția bacteriilor intestinale, iar aceste schimbări au apărut și după cafeaua decofeinizată, ceea ce arată că nu doar cofeina este activă, ci și alți compuși ai cafelei. Oprirea cafelei a schimbat din nou microbiomul, iar reintroducerea ei a produs modificări rapide. Cercetătorii au observat și diferențe în metaboliți implicați în comunicarea intestin–creier, inclusiv substanțe legate de neurotransmițători.

Concluzia generală a studiului este că cafeaua nu acționează doar ca stimulant. Ea pare să influențeze simultan emoțiile, energia, cogniția, inflamația și ecosistemul intestinal. Cofeina pare responsabilă mai ales de vigilență și unele efecte psihice rapide, în timp ce ceilalți compuși din cafea pot avea roluri importante asupra intestinului și metabolismului. Totuși, fiind un studiu relativ mic, rezultatele trebuie privite ca indicii serioase și interesante, nu ca reguli absolute valabile pentru toată lumea. Interesant.

Link catre articolul științific
https://www.nature.com/articles/s41467-026-71264-8

Imagine: Andrii Frolov (artist ucrainean, n.1980), "Cafeaua de dimineață", 2002, colecție privată.

23/04/2026

Îmi plac foarte mult metaforele terapeutice și îmi dau seama că le folosesc des. Mi se par unul dintre cele mai valoroase și eficiente instrumente de lucru în psihoterapie, pentru că acolo unde nu putem primi frontal un anumit tip de răspuns, oricât de real și de adevărat ar fi, metafora are această superputere de a ocoli rezistențele și de a pătrunde în nucleul nostru emoțional, fie ca imagine, asociere de cuvinte, poveste, oferind un insight rapid, pe care, in absența metaforei, conștientul l-ar căuta inutil, orebacăind pe un teren steril. Pentru că mintea simbolică înțelege infinit mai repede decât cea logică, nu-i așa??

"Dați mai încet radioul critic

Recent, în cursul unei ședințe de terapie, am pus unuia dintre pacienții mei următoarea întrebare:

„Sunteți la dumneavoastră acasă, liniștit, vreți să vă ascultați muzica preferată. Ați mărit volumul. În acel moment, sună telefonul și vedeți pe ecran că este unul dintre prietenii dumneavoastră căruia vreți să-i răspundeți. Ce faceți?”

Ei bine, pacientul va da mai încet muzica pentru a-și auzi prietenul la telefon.

La fel este și cu vocea critică interioară: trebuie s-o dați mai încet.

Când vă vorbește prea tare, nu ezitați să micșorați volumul și să-i spuneți:

„Ascultă, vorbești prea tare și n-o să pot răspunde prietenului la telefon. Vreau să discut cu el.”

Frédéric Fanget - Mă eliberez., Editura Trei, 2015, pag 129.







Sursa imagine: Pinterest.com