Psiholog Simona Zlate

27/04/2026

O invitație, oameni noi, un context cu mai multe profesii, socializăm.
Se apropie un domn de mine, cu un aer timid, prima întrebare: ce profesie am. Hm...mă gândesc un pic pe care să o spun, mă decid pentru cea de psiholog (cu cea de farmacist am avut câteva peripeții interesante de-a lungul timpului și zic să încerc cu cea de psiholog 😇).
Observ cm domnul dă un pas în spate și zâmbește prudent. Probabil vede în privirea mea nedumerire și începe: ”a, din ăla cu „cucu”, cu psihiatria, vai de mine, a, stați, de fapt cu cititul gândurilor, cu analiza, dv. analizați pe toată lumea și apoi vă dați cu părerea.”
Nu am știut cm să reacționez imediat, însă în pauza care a urmat după tirada lui, i-am zâmbit și am spus simplu ”nu”. Apoi a vrut să detaliez acest ”nu” și acum îl detaliez și aici, ca să fie lucrurile mai clare.
Așadar, un psiholog:
🌱nu citește gânduri ci le ascultă pe ale tale;
🌱nu citește conflictele ci îi ajută pe cei implicați să le gestioneze eficient;
🌱nu împarte dreptatea ci facilitează comunicarea și conectarea;
🌱nu controlează oamenii ci îi ajută să se regăsească pe ei înșiși;
🌱nu intră în mintea oamenilor ci îi ajută să își construiască o lume interioară mai bogată și plină de sens;
🌱nu judecă oameni ci îi ajută să se privească în oglindă;
🌱nu lucrează cu ”cucu” ci cu oameni, povești, emoții, relații;

🌞Nu citește minți. Le ajută să înflorească!🌺

P.S. Și nu, nu e periculos să vorbești cu mine. ☎️

13/04/2026

Oamenii caută conexiunea cu ceilalți pentru a-și împlini nevoile de iubire, apartenență și siguranță emoțională. Iar relația de cuplu are un impact mai mare decât pare la prima vedere: influențează nu doar fericirea și echilibrul celor doi parteneri, ci și dinamica familiei, dezvoltarea copiilor și chiar modul în care funcționează societatea în ansamblu.

Atunci când într-o relație există satisfacție, aceasta se reflectă prin emoții pozitive, respect și sentimentul că nevoile fiecăruia sunt înțelese și împlinite. În plus, o relație armonioasă este asociată cu o calitate mai bună a vieții, mai puțin stres, anxietate și depresie, dar și cu un nivel mai ridicat de bunăstare generală.
În spatele unei relații sănătoase stau însă o serie de abilități foarte importante: flexibilitatea în gândire, capacitatea de a gestiona emoțiile, toleranța la stres și modul în care rezolvăm conflictele. Una dintre cele mai importante dintre acestea este toleranța la distres, adică abilitatea de a face față momentelor dificile fără a reacționa impulsiv sau distructiv.

Persoanele care au o toleranță mai mare la stres reușesc să gestioneze mai bine provocările din relație, să comunice mai eficient și să mențină echilibrul emoțional chiar și în situații tensionate. În schimb, dificultățile în reglarea emoțiilor și o toleranță scăzută la stres sunt asociate cu un nivel mai redus de satisfacție în cuplu.
Așadar, calitatea unei relații nu depinde doar de compatibilitate, ci și de resursele emoționale și psihologice pe care fiecare partener le aduce în relație.

Sursa: Yıldırım, A., & Özkamalı, E. (2025). Emotion regulation, conflict resolution, and marital satisfaction: The mediating role of distress tolerance and cognitive flexibility. Journal of Teacher Education and Lifelong Learning, 7(2), 305-318.)

07/04/2026

Am încurajat întodeauna relația copilului cu tatăl lui. Am vorbit cu oricine a fost dispus să mă asculte despre rolul unui tată în viața copilului său. Și în cabinet, cu mame rănite care anulau rolul de tată pentru că îl asociau cu cel de soț și li se părea (sau chiar credeau) că dacă nu a fost un soț potrivit, nu poate fi un tată bun. Și între prietenii care au copii și pe care i-am încurajat să mențină relația cu ei, dincolo de orice.
Am văzut copii cu dor de tată și iubire nemanifestată, din teamă de respingere sau chiar copii respinși sau agresați care nu au încetat niciodată să își iubească tatăl.
Am întâlnit în găștile din cartier tineri care inventau povești despre un tată imaginar pentru că absența lui era prea dureroasă.
Am observat manifestări de retragere de tipul "eu nu voi face ce a făcut tata" și din loialitate inconștientă, a făcut fix ce a făcut tata, pentru că nu a vindecat o rană.
Sigur că tatăl are un rol important și în viața fetelor. Dar mă gândesc acum în special la cel din viața băieților, pentru că "băieții nu plâng niciodată", "băieții sunt provideri", "băieții sunt puternici". Sau, ca să fiu în trend cu adolescenții și o anume melodie "eu port gradele lu' tata"....
Și totuși și bărbații pot plânge, pot fi vulnerabili, pot căuta suport, pot repara relații și construi altele noi, pot lucra cu loialități invizibile, fără să piardă "gradele".
Așadar, grupurile de terapie pentru bărbați oferă un spațiu sigur pentru regăsirea sinelui și mă bucur că există.

Terapie de grup pentru bărbați
Iulia Cruț

🫶🫂

28/03/2026

"Trauma de abandon reprezintă o rană emoțională profundă, care apare atunci când o persoană a trăit, real sau perceput, experiențe de respingere, pierdere sau lipsă de siguranță în relațiile apropiate. Nu este vorba doar despre abandonul fizic, ci și despre forme subtile precum neglijarea emoțională, indisponibilitatea afectivă a părinților sau lipsa validării. În timp, aceste experiențe modelează felul în care o persoană percepe relațiile, dezvoltând o teamă constantă de a nu fi părăsită sau respinsă.

Această teamă nu rămâne la nivel conștient, ci devine un tipar intern care influențează comportamentele, reacțiile emoționale și alegerile relaționale. Persoanele cu traumă de abandon pot oscila între nevoia intensă de apropiere și teama de a nu fi rănite, ceea ce duce la relații instabile, anxietate și dificultăți în menținerea echilibrului emoțional. De multe ori, reacțiile nu sunt proporționale cu situația prezentă, ci sunt declanșate de amintiri emoționale din trecut."

Sursa:

Trauma de abandon reprezintă o rană emoțională profundă, care apare atunci când o persoană a trăit, real sau perceput, experiențe de respingere, pierdere sau lipsă de siguranță în relațiile apropiate.

27/03/2026

Rivalitatea între frați apare la un moment dat orice am face ca părinți, pentru că, de cele mai multe ori fiecare încearcă să își găsească locul. Uneori ei își reglează divergențele destul de repede dar chiar și atunci, pentru părinți poate fi obositor și enervant să tot facă medierea conflictului sau se pot simți neputincioși sau vinovați că nu reușesc să armonizeze relația.
Am întâlnit mulți părinți care spun:
-dar i-am tratat la fel!
-le-am dat tot ceea ce au avut nevoie!
-nu am făcut diferențe între ei!
-mereu se ceartă deși au suficiente jucării, haine și altele.
Doar că de fapt, copiii nu au aceleași nevoi, nu sunt identici, au personalități diferite iar noi ca părinți, reacționăm diferit. Ca să nu mai spun că, în cazul copiilor de vârste diferite și noi am fost în etape de viață diferite la nașterea lor.

Ce putem face atunci când apare conflictul?
Dacă intervenim doar ca să oprim cearta (”gata, terminați!”), copiii nu învață mare lucru. Dar dacă îi ajutăm să pună în cuvinte ce s-a întâmplat (”ce ai vrut tu, ce ai simțit, ce nevoie au avut, la ce te-ai gândit”), încep să exprime nevoia din spatele comportamentului și atunci e mai ușor să înțeleagă fiecare despre ce e vorba la celălalt și să fie mai deschiși către a găsi soluții potrivite pentru amândoi. Până la urmă, în așa fel încurajăm comunicarea, scade competitivitatea și apare speranța unei rezolvări fără povara de a decide la extreme, între pierdere și câștig.
Ce e cel mai dureros, este atunci când, epuizați de ceartă și lipsiți de inspirație, cădem în capcana comparației. Comparația este unul dintre cei mai puternici factori care întreține rivalitatea și generează certuri nesfârșite, competitive.
Un simplu ”fratele tău face mai repede”, poate fi tradus în mintea celuilalt drept ” nu sunt suficient de bun” și cu prima ocazie, va avea grijă să combată asta.

Ce putem face când se ceartă?
1. Începem prin a recunoaște și a accepta furia pe care o au copiii unul față de altul: ”văd că sunteți furioși, observ că fiecare dorește ceva”. În timpul unei dispute, un copil a spus către fratele lui ”îmi vine să te strâng de gât”...prima reacție a părintelui a fost de pedepsirea limbajului. Cine are copii mai mari, știe cam ce limbaje mai există. 😁Ce ați putea spune?
”Of, chiar ești supărat pe fratele tău! Poți să îmi spui mai multe despre asta?”
2. Ascultăm cu respect punctul de vedere al fiecărui copil, chiar dacă este dificil să ținem piept avalanșei de ”ba nu”, ”ba da”. Anunțăm de la început că fiecare va vorbi când îi va veni rândul și nu se va trece la concluzii până ce nu va spune fiecare ce are de zis.
3. Arătăm înțelegere pentru dificultatea problemei: ”pare într-adevăr greu pentru amândoi, cred că fiecare are nevoie de ceva”.
4. Punem problemei un cadru de actualitate. Dacă apare ”că și data trecută, că tu mereu faci și anul trecut ai făcut așa”, reancorați momentul în prezent pentru că ce a fost în trecut a fost în alt context.
4. Ne exprimăm încrederea în capacitatea lor de a găsi o soluție reciproc avantajoasă, după ce punctăm concluziile și nevoile fiecăruia.
5. Părăsim camera după ce le propunem o negociere într-un cadru sigur. De cele mai multe ori, în etapa aceasta sunt deja mai liniștiți și mai deschiși către a găsi soluții, pentru că acum știu că fiecare va avea partea lui de câștig. Anunțăm înainte de a ieși că vom reveni după un timp prestabilit și că dacă au nevoie de ajutor, suntem în camera cealaltă. Dacă au venit cu liste de idei, le analizăm pe toate și verificăm cât de realizabile sunt și ce beneficii aduc, fără să ne enervăm. De exemplu, a-l lega pe celălalt de scaun ca să nu mai deranjeze jucăriile, poate fi o idee, dar nu va rezolva problema pentru ambele părți.😅

S-ar putea să constatăm că ei chiar vor găsi o soluție bună pentru amândoi și, în timp, vor învăța să își regleze singuri ”conturile”, oricât de copleșitoare ar fi emoțiile lor.

27/03/2026

”Atunci când intrăm în această lume, noi țipăm pentru a cere ceea ce avem nevoie. Și cineva începe să se ocupe imediat de noi. Pe măsură ce creștem, învățăm să avem grijă de noi înșine și în plan fizic și emoțional dar primele lecții de autoîngrijire sunt chiar cele oferite de cei care ne îngrijesc. Controlul capacității de autoreglare depinde în mare măsură de interacțiunile noastre din primii ani de viață cu părinții noștri. Copiii ai căror părinți s-au dovedit a fi surse de confort și de putere demne de încredere, beneficiază de un avantaj pe întreaga durată a vieții, un fel de amortizor dintre dintre ei și cele mai rele lucruri care li s-ar putea întâmpla.
Cu cât adultul (figura primară de atașament) este mai legat de copil, cu atât copilul poate să își dezvolte modalități sănătoase de reacție în fața oamenilor din jurul său.
Un atașament bazat pe siguranță, combinat cu cultivarea competenței, conduce la preluarea internă a controlului, un factor cheie pentru capacitatea de a-ti gestiona singur viața. Copiii care se simt atașați și în siguranță, învață astfel ce anume îi face să se simtă bine, descoperă ce îi face să se simtă rău (pe ei și pe alții) și capătă un simț al responsabilității. Ei înțeleg că acțiunile lor le pot schimba starea de spirit și pot influența acțiunile celorlalți. Copiii care se simt atașați și în siguranță învață diferența dintre situațiile pe care le pot controla și cele în care au nevoie de ajutor. Copiii care au suferit abuzuri și au fost neglijați, învață că teroarea, implorarea și plânsul nu o influențează pe persoana care îi îngrijește. Nimic din ce fac sau ce spun ei nu poate opri abuzul sau nu poate atrage atenția și ajutorul de care au nevoie. Deci, ei sunt condiționați să renunțe la orice tentativă de a încerca sa iasă dintr-o situație dificilă mai târziu în viață.” (Dr. Bessel Van Der Kolk-Corpul nu uită niciodată)

23/03/2026

💦Din nou despre divorț!
Dacă simțiți nevoia de asistență psihologică în timpul divorțului sau după divorț, vă încurajez să o căutați! Găsiți o variantă să vă îndepliniți această nevoie.
Unii găsesc alinare în persoana unui preot (are și acesta rolul lui dar nu e pentru toată lumea și nu e suficient), sau merg la ghicitoare, la meditație, la bar (bei și-ți trece, dar nu, nu-ți trece), alții se izolează.
Oamenii vă oferă sfaturi, vin cu idei de distracție, de uitare, de petrecere a timpului, de ”arată-i tu că nu îți pasă”.
Uneori vă mobilizați cu aceste sfaturi, dar ele vă și ajută teribil de mult să băgați gunoiul sub preș, să negați emoțiile care apar (vinovăție, tristețe, copleșire, furie, frică de abandon).
Și toate aceste lucruri vă vor afecta mai târziu fară să știți de unde vin, pentru că emoțiile neprocesate ajung să iasă la suprafață prin mecanisme de apărare. Vor apărea în relații, în motivație, în lucrul cu sinele.
Divorțul e un doliu, e un proces cu multe emoții. Nu stați singuri cu ele. Găsiți pe cineva să le scoată la lumină. Și pe cineva specializat, care să știe cm să vă însoțească pe acest drum. O prietenă sau cineva cu o experiență similară, va veni cu elemente de pe propria hartă și procesul propriu poate fi distorsionat. De aceea aveți nevoie de un profesionist. Cu atât mai mult cu cât există copii la mijloc sau există un istoric de abuz de orice fel. Am lucrat cu persoane în divorț, cu copii, cu părinți rezidenți, am trecut și eu prin unul, știu cm se simte. Nu e ușor.
🌱Divorțul este un proces de transformare.
🌱Nu trebuie să treceți singuri prin asta.
🌱Emoțiile voastre sunt importante.
🌱Vindecarea începe când nu mai sunteți singuri cu tot ceea ce simțiți.
Vă doresc să fiți bine! 🤗🌈

12/03/2026

De ziua internațională a femeilor, am observat o acțiune care probabil a avut o intenție bună, însă eu nu o consider chiar potrivită. Un grup de tineri le propunea copiilor însoțiți de mame să aleagă între un ou kinder și un buchet de flori pentru mama.
Erau întrebați fix așa: dacă ar fi să alegi, ce ai alege? Flori pentru mama sau un ou kinder pentru tine?
Am văzut copii care au ales oul și apoi au fost stânjeniți. Am văzut copii care au ales florile și erau cu ochii după ou. După ce au făcut alegerea, oricum primeau și ceea ce nu au ales.
Daaar.....oare chiar a fost o acțiune bună? Oare nu e o condiționare și o manipulare?
Oare cm s-a simțit copilul care a ales oul și mama s-a uitat urât la el? Oare nu a înțeles că e cam greșit să te alegi pe tine?
Oare cm a fost când cel care a ales florile, a fost lăudat? Oare nu a înțeles că e mai important să te faci plăcut de cei din jur decât să te gândești și la nevoia ta?
De fapt, situația creează presiune morală asupra copilului, pentru care, cea mai importantă persoană este, nu-i așa, figura principală de atașament, de cele mai multe ori, mama. Care sunt presiunile? Dorința proprie, oul Kinder fiind foarte agreat de copii, dorința de a fi un copil bun, privirea mamei, reacția altor adulți ( o bătrânică l-a apostrofat ”duios” pe băiețelul dolofan care a ales oul, că se gândește doar la el și oricum nu ar trebui să mai mănânce dulce).
Aș vrea să atrag atenția asupra faptului că, copiii mici nu gândesc moral ca adulții, ei sunt la nivelul dorinței imediate, a evitării pedepsei, a obținerii aprecierii celor din jur. Practic, copilul care a ales oul, nu e egoist (o fetița a spus că nu alege florile că vin albinele). Și atunci, care a fost rostul ca unii dintre ei să simtă rușine, vinovăție, confuzie?
Mă gândesc că altruismul la copii apare atunci când nu există presiune publică, când există opțiuni fără pierdere personală, când oferim copilului modele autentice de generozitate, nu teste publice.
Când copilul învață repetat că nevoile și emoțiile altcuiva sunt mai importante decât ale lui, există riscul ca mai târziu să apară dificultate în a-și cunoaște nevoile, vinovăție când se gândește la sine, toleranță în relații disfuncționale, teamă de a fi judecat, reprimare a dorințelor, dificultăți în luarea deciziilor, manipulare emoțională.
Poate ar fi bine să transmitem mesajele în varianta ” și eu contez și tu contezi ” și să alegem exemple din care copilul să nu simtă că pierde prin alegerea făcută.

23/02/2026

"Avortul este una dintre cele mai consumatoare și mai dureroase experienţe trăite de femei, care înglobează adesea multă vinovăție, rușine, tristețe (ce poate ajunge și la disperare) și toate par să se amplifice, mai ales dacă trebuie să treacă singură printr-un astfel de moment dificil.

Avortul este un mecanism multiconflictual. El vine, mai întâi, în conflict cu funcția femeii de a da viaţă, cu programarea ei genetică de a purta în pântec un copil și de a-l îngriji. Apoi poate intra în conflict cu propriile credințe și idei religioase, cu proprile convingeri personale despre viaţă, despre propria persoană ("eu nu voi face niciodată aşa ceva!"). Apoi poate intra în conflict cu ceea ce am crezut la nivel relațional, cu ceea ce mi-am imaginat, cu ceea ce am sperat, construit mental. Poate intra în conflict cu propriile planuri de viață, cu planurile sau angajamentele profesionale, cu viziunea despre propria viață și cu propriile alegeri.

Aşa că, o decizie de genul acesta nu este deloc ușoară și poate zgudui destul de bine o femeie.

Va trebui să învăţăm să trăim cu decizile noastre, cu alegerile noastre si cu consecinţele acestora. Este greu și nedrept să punen etichete pe decizii care au fost luate în anumite contexte de viață, cu presiunea acelui moment, cu informaţiile de atunci, dar o scrisoare de clarificare, de restituție, un demers simbolic, o îngrijire simbolică, pot să aducă liniştea şi împăcarea de sine."

Psih. Daniela N. Dumitrescu ▪︎ "Eu, tu și relațiile noastre"

Sursa imaginii: pinterest.com

21/02/2026

În contextul traumei de dezvoltare, e ușor să confundăm mecanismele de supraviețuire cu „defecte personale”. Nevoia de control, perfecționismul, retragerea, dificultatea de a pune limite sau de a avea încredere, toate pot părea semne că „ceva e greșit” în noi. În realitate însă, ele spun povestea modului în care am învățat să fim în siguranță atunci când nu eram în siguranță.

De aceea, NARM nu privește aceste reacții ca pe disfuncționalități, ci ca pe adaptări necesare la contexte care ne-au depășit puterea de înțelegere și posibilitatea de alegere. Când un copil simte că nevoile lui nu pot fi împlinite, că e prea mult sau că iubirea e condiționată, el va găsi o cale de a rămâne conectat cu părintele sau persoana semnificativă, chiar dacă asta înseamnă să se deconecteze de sine.

Aceste strategii - de a nu simți, de a controla, de a fi „bun” - devin mai târziu tipare de viață, care tipare nu sunt defecte. Sunt ecourile unui instinct de supraviețuire timpuriu care a făcut tot ce a putut pentru a păstra legătura aceea semnificativă.

Vindecarea nu înseamnă, deci a „repara” ceva defect. Înseamnă a recunoaște că adaptările noastre au avut un sens, că au fost răspunsuri firești la un context dificil. Apoi, pas cu pas, a ne îngădui să trăim și dincolo de ele.

De fapt, nu am fost niciodată „defecți”. Doar extrem de determinați să supraviețuim.

15/02/2026

Oare ați dorit vreodată ca cineva să observe efortul pe care îl depuneți zi de zi în tăcere, să simtă oboseala din spatele zâmbetului, să vadă bunătatea pe care o oferiți fără să cereți nimic în schimb?
Ați avut vreodată nevoie de confirmarea că existați în lumea celuilalt, că nu sunteți invizibil și că ceea ce sunteți contează?
Indiferența doare uneori mai mult decât respingerea. Respingerea ne spune că nu am fost aleși iar indiferența ne face să ne întrebăm dacă am fost vreodată văzuți. Și atunci începem să ne căutăm în oglinda celorlalți, sperând să găsim acolo o confirmare a propriei valori. Dar această căutare ne fragilizează, pentru că ne lăsăm identitatea în priviri care pot fi absente, grăbite sau nepăsătoare.
Modul în care ne privim pe noi înșine influențează stima de sine, echilibrul emoțional și felul în care trecem prin dificultățile vieții. De multe ori nu alegem să fim propriii noștri susținători și nu ne oferim înțelegerea și blândețea pe care le oferim altora fără ezitare, ba chiar suntem cei mai severi critici ai noștri. Observăm fiecare imperfecțiune, eșec, slăbiciune și ne vorbim cu o duritate pe care nu am folosi-o niciodată cu altcineva.
Actul curajos de a rămâne alături de noi înșine atunci când ne simțim insuficienți, obosiți sau invizibili, capacitatea de a nu ne privi cu judecată ci cu acceptare, este compasiunea față de sine. Este o formă de echilibru interior, este felul în care ne spunem „te văd, știu că îți este greu, sunt aici pentru tine.”
De aceea, cea mai grea și cea mai importantă lecție este să învățăm să devenim propria noastră oglindă. Să ne privim cu sinceritate și blândețe. Să ne recunoaștem eforturile, chiar și atunci când nimeni altcineva nu o face. Să ne oferim validarea pe care am așteptat-o atât de mult din exterior. În momentul în care învățăm să ne vedem cu adevărat, nu mai depindem de ceilalți pentru a ști cine suntem.
Relația cu noi înșine este fundamentul pentru celelalte relații. Vindecarea începe în clipa în care încetăm să ne judecăm și alegem să ne înțelegem. În clipa în care mâna pe care o întindem spre propria reflexie nu mai este una de corectare sau critică, ci una de alinare.