Psihoterapeut Anca Maria Rusu

10/04/2026

Paștele..cealaltă sărbătoare creștină legală, care vine chiar dacă vrem sau nu, chiar dacă suntem în mood de sărbătoare sau deloc, și mă gândeam la asta ieri pentru că…nu știu, parcă în fiecare an există un fel de presiune invizibilă să fie cm trebuie, să simți ceva anume, să arate într-un anumit fel, și eu…eu care de multe ori nici nu știu în ce stare sunt exact în zilele astea, mă uit la toată ideea asta și nu prea mă regăsesc în ea. Nu cred că am făcut-o vreodată.
Și de aici vine cumva gândul ăsta pe care îl las aici, pentru cei care mă urmăriți, pentru cei cu care lucrez în terapie, dar și pentru cei care ajung întâmplător pe textul ăsta. E ok cm te găsește Paștele ăsta. Adică, dacă te găsește cu chef, bine.
Dacă te găsește fără chef, tot bine.
Dacă ești cu familia și e cald și plin, e ok. Dacă ești singur sau ai nevoie să fii retras, e ok și asta.
Dacă ai energie să faci pregătiri, să intri în ritmul ăsta de sărbătoare, ok. Dacă nu ai, sau nu vrei, sau nu poți, și asta e o variantă validă.

Eu cred că partea care contează mai mult decât cm arată ziua asta din exterior e cât de mult ești acolo în ea, cât de mult faci lucrurile pentru că le alegi tu, nu doar pentru că așa se face. Cât de mult îți dai seama ce simți, chiar dacă nu e neapărat ceva plăcut sau festiv, cât de puțin te duci pe pilot automat, de fapt. Pentru că da, poți să ai masa plină și să nu fii acolo deloc și poți să nu faci nimic special și să fii mult mai prezent decât în alte momente. Și mie asta mi se pare mai real decât orice variantă corectă de sărbătoare.

Și mai e ceva, partea asta cu recunoștința, care e spusă peste tot și de multe ori ajunge să sune gol sau forțat, eu nu cred că trebuie să simți recunoștință pentru tot, sau într-un mod spectaculos, dar dacă există măcar un loc mic în tine în care poți să recunoști că viața ta e așa cm e acum și că e ok să fie așa, fără să o forțezi să arate altfel fix în ziua asta, e suficient.

Pentru cei care m-ați ales să vă fiu alături în procesul vostru, și pentru cei care doar citiți din când în când ce scriu, intenția mea rămâne aceeași, că există un spațiu în care nu trebuie să fiți altfel decât sunteți, nici măcar de sărbători.

Atât.

10/04/2026

Dacă cineva îți comunică limitele sale, e o invitație ca să rămâi în viața lor, nu să te îndepărteze

it’s an invitation to stay, not leave

09/04/2026

Care este cauza/baza acestui PDA în viața unui om?Cum apare? Are același substrat ca la evitanți, traumele din copilărie?

Am primit întrebările astea la postarea despre PDA dintr-un grup și sunt foarte bune, așa că voi clarifica și aici. Mulțumesc, Noemi!

M-am întrebat și eu asta când am dat de PDA, pentru că prima reacție a fost să îl pun undeva unde îmi era deja familiar, gen "Ok, e o trăsătură de personalitate?”, "e ca stilul evitant?”, "e din copilărie?”, și în final am realizat că nu se potrivește chiar în niciuna din cutiile astea, deși are bucăți din fiecare. Nu e doar personalitate, pentru că nu e ceva ce alegi sau ceva ce ține de "așa sunt eu ca om”, e mai mult o reacție care apare în corp atunci când ceva devine "trebuie”, chiar și atunci când lucrul ăla e ales de tine sau îți dorești să îl faci.

Nu e nici același lucru cu stilul evitant, pentru că acolo vorbim mai mult despre relații, despre apropiere, despre cm gestionezi intimitatea, pe când aici apare în relație cu cerințele, cu sarcinile, cu orice e perceput ca presiune, inclusiv lucruri care, teoretic, ar trebui să fie ok sau chiar plăcute.
Și partea cu copilăria sau trauma, da, clar poate să aibă un rol, dar nu e baza în sine. Mai degrabă îmi pare că există deja un anumit tip de sensibilitate a sistemului nervos, mai ales la persoane neurodivergente, iar experiențele din viață pot să o amplifice sau să o facă mai vizibilă.

Ce a făcut cel mai mult sens pentru mine e ideea asta de autonomie, că atunci când ceva e perceput ca fiind impus sau ca și cm nu mai am control asupra lui, apare reacția asta de respingere sau blocaj, nu ca să sfidez pe cineva, sau din opoziționism pur, deși se leagă și cu asta, dar mai degrabă pentru că pur și simplu se activează prea multă presiune în interiorul meu. Poți să vrei un lucru și în același timp să nu poți să îl faci în momentul în care devine "trebuie”. Interesant mecanism de funcționare, ce să mai!

Așa că, PDA nu e doar una din variantele clasice pe care le știm deja, ci o combinație între cm e construit sistemul nervos și cm reacționează el la presiune, iar restul, adică personalitatea, experiențele, stilul de atașament, pot să influențeze cm se manifestă, dar nu sunt explicația completă.

P.S.: PDA nu e considerat o trăsătură de personalitate în sens clasic și nici nu e definit oficial în DSM sau ICD ca diagnostic separat. Conceptul vine din zona autismului și e folosit mai ales descriptiv, nu ca etichetă formală. Ce descrie, de fapt, e un tipar de reacție al sistemului nervos la cerințe percepute ca fiind impuse. Când vorbim despre de unde vine, sunt mai multe straturi, nu unul singur.

Un prim strat ține de neurobiologie și neurodezvoltare. La persoanele autiste sau AuDHD, sistemul nervos poate avea o sensibilitate mai mare la pierderea controlului, la incertitudine și la presiune externă. Cerințele, mai ales cele percepute ca obligatorii, pot activa rapid un răspuns de tip threat, chiar dacă rațional nu există un pericol real. Nu e un "nu vreau” din opoziționism, ci e mai aproape de un "nu pot în momentul ăsta fără să se activeze ceva în mine”.

Al doilea strat ține de experiențele de viață. Dacă o persoană neurodivergentă a crescut într-un mediu în care a fost frecvent corectată, presată să se conformeze, invalidată sau forțată să funcționeze într-un mod care nu i se potrivea, reacția la cerințe poate deveni și mai intensă. Nu e neapărat traumă în sens clasic, dar poate fi o acumulare de experiențe în care autonomia a fost limitată sau în care "a face ce trebuie” a venit cu mult stres. Aici se intersectează parțial cu zona de traumă și de atașament, dar nu sunt același lucru. La stilul evitant de atașament, evitarea e mai mult legată de relații și de apropiere emoțională, ca strategie de protecție. La PDA, evitarea apare și în relație cu sarcini, cerințe, chiar și lucruri dorite, atunci când sunt percepute ca presiune. Sunt planuri diferite, chiar dacă uneori se suprapun la aceeași persoană.

În PDA, autonomia nu e doar o preferință, e aproape o condiție de funcționare. Când ceva e simțit ca impus, apare reacția de respingere, chiar dacă persoana, în mod paradoxal, vrea acel lucru. De aici vine și confuzia cu opoziționismul dar opoziționismul pur (clasic) implică mai mult un comportament orientat spre a contrazice sau a sfida autoritatea. În PDA, reacția nu e despre a demonstra ceva cuiva, ci despre a reduce presiunea internă. Diferența nu se vede mereu din exterior, dar în interior sunt mecanisme diferite.

P.S.2:
La persoane cu stilul de atașament evitant apare distanțare față de oameni ca mecanism de protecție. La persoane cu PDA apare rezistență față de cerințe. La traumă apare reacție la ceva care a fost periculos în trecut.

În realitate, la aceeași persoană pot coexista toate trei, dar nu pornesc din același mecanism.

08/04/2026

Iiiii, ce satisfăcător e să te revezi cu psihiatrul la consultul lunar periodic pentru rețeta Concerta și să îți spună că "chiar se vede că ești mai bine!" Păi dah! Pentru că de aproape o lună chiar văd și eu cm e să funcționezi aproape normal, măcar cu unele chestii 😅

08/04/2026

❤️ this

07/04/2026

Limitele clare nu strică relația, o susțin.
Oamenii, inclusiv cei neurodivergenți, se descurcă foarte bine cu structură când e comunicată simplu. 80% din anxietățile noastre se evaporă atunci când nu le mai negociem cu noi înșine în cap.

06/04/2026

Unii dintre voi mă urmăriți și individual pe pagina asta, pe lângă activitatea din grupurile de suport pentru autism și ADHD. Cei care nu mă știu din acele grupuri, nu știu că acolo am venit cu o propunere de sesiuni online recurente ținute de mine, cu maxim 9 participanți adulți neurodivergenți, în care să lucrăm constant în grup cu corpul și emoțiile. Între timp, am și crescut numărul la maxim 11-12 pentru prima sesiune care e work in progress, însă ce voiam să zic despre asta, este cm am ajuns la ideea asta. Și înainte de a spune cm am ajuns la ideea asta, o să spun alte chestii personale care fac ca ideea asta să fie și mai surprinzătoare.

Eu, care nu aveam în plan să țin vreodată ateliere online (de fizic nici nu mai vorbesc, intru în freeze doar când mă gândesc 😅😬) și care credeam că, a mea carieră ca psihoterapeut integrativ care a aflat recent că e neurodivergent, se va desfășura doar unu la unu. Sau, că la un moment dat după mulți ani de experiență ca psihoterapeut 1:1 și de cuplu, voi avea suficientă încredere și maturitate în mine să țin și ateliere cu mai mulți oameni.
Eu, care nu suport să stau la poze, ci în spatele aparatului mai degrabă, adică să fac eu pozele. Eu, care ies din zona de confort cu un efort conștient de fiecare dată când îmi fac un selfie pe care îl postez pe social media, sau când accept să apar cu alții în poze, sau când am ales să fac o sesiune foto profesională de tip bo***ir, pentru că îmi place stilul acesta de fotografie și pentru că îl cunoșteam pe fotograf și mă simțeam confortabil cu el (dar nu cu mine însămi). S-a chinuit mult cu mine 😅
Eu, care acum un an am avut suficiente inițiative de a face reels pe platformele de socializare ca să mă fac vizibilă. Am reușit să fac un singur reel, postat aici și pe profilul de Instagram. Acum 2 luni după diagnostic și noile conștientizări, am șters acel reel și mi-am promis că nu voi mai încerca vreodată să fac ceva ce funcționează pentru psihoterapeuții și colegii din domeniu în mediul online cu ușurință, dacă pentru mine e un chin. Și am decis că dacă eu sunt bună la scris, rămân la scris. Ăsta e felul în care mă fac vizibilă. Cine rezonează cu energia mea și cu postările mele, le va citi. Cine nu, nu-i niciun bai.

Bun, acestea fiind spuse, e destul de clar că a ține o serie de ateliere online, nu pare că e ceva ce aș face voit, ci e chiar paradoxal cu ce am zis despre mine acum. Cu toate astea, din momentul apariției ideii până acum, planul se simte potrivit, "the right thing", și nu am nicio îndoială că voi face asta.

Ideea mi-a venit acum vreo trei săptămâni, în prima săptămână de când începusem tratamentul cu Concerta. M-am trezit brusc în acea noapte (nimic ieșit din comun aici) pe la 2 după un vis scurt, dar clar, în care vorbeam cu Ovidiu Platon pe Facebook despre viitoarele cursuri pe care am putea să le ținem împreună pentru comunitatea din cele 2 grupuri, iar el îmi lăsase un comentariu pe Facebook și îmi spunea că vede că eu acum sunt în etapa în care mă focusez pe dezvoltarea carierei și pe stabilitatea mea ca profesionist. M-am trezit brusc din visul ăla și din propoziția aia care nici nu fusese rostită în realitate și a apărut ideea, clară și deja legată, fără să fie nevoie să mai stau să o construiesc conștient sau să mă gândesc la pași! 🤯

Și asta nu e prima dată când pățesc ceva de genul ăsta, adică am mai avut idei care au apărut așa, dintr-un vis, dintr-o stare de semi-somn și semi-trezie, sau din momente în care nu încercam activ să rezolv nimic, și așa am ajuns să observ că, de multe ori, exact în perioadele în care am senzația că sunt blocată sau că nu avansez cu nimic, în fundal pare că totuși se întâmplă ceva, doar că nu e vizibil și nu e conștient. Și după experiența cu visul și ideea, am început să îi povestesc lui chatgpt despre ele și cm înțeleg eu că funcționează creierul meu.

Și așa am aflat că există și o explicație oficială și științifică pentru asta, Default Mode Network sau DMN, modul în care funcționează creierul atunci când nu e ocupat cu ceva concret din exterior, când nu ești în task mode, când nu ești în conversații, când nu ești concentrat/ă pe ceva precis, iar în starea asta creierul nu se oprește, doar își schimbă modul de lucru și începe să lege lucruri între ele, experiențe, informații, idei, fragmente care la suprafață nu par conectate. Și citind ce îmi spunea AI despre DMN, punându-i întrebări, apoi mergând pe Google să caut diverse articole (să ne înțelegem, deja în punctul ăsta era vreo 3 și ceva noaptea 😅), cu cât aflam mai mult, cu atât îmi recunoșteam propriul creier descris.

Ce am înțeles, că din toată procesarea asta în fundal, apar uneori insight-uri care par că vin dintr-o dată, deși în realitate ele sunt rezultatul unor conexiuni făcute fără acces conștient la ele. La mine partea asta pare mai intensă, există deja tendința de a face conexiuni rapid, de a sări între idei, de a vedea patternuri, iar când dispare zgomotul din timpul zilei, toate lucrurile astea au mai mult spațiu și atunci apar genul ăla de clarități pe care ziua nu le am.

Insight-urile nu apar când alegem noi ci când se leagă lucrurile în sistemul nostru neurodivergent de procesare, iar asta se întâmplă des noaptea când am vrea să dormim, ceea ce e cam neconvenabil și nasol, pentru că știam că a doua zi voi fi zombie și Concerta o să ajute și ea, săraca, cât poate 😅. Dar măcar acum, experiența asta și noile informații, schimbă felul în care mă uit la perioadele în care am senzația că nu fac nimic, pentru că nu mai par goluri, par mai degrabă etape în care lucrurile nu sunt încă conștiente, dar sunt în proces. Și chiar așa e, pentru că mintea neurodivergentă procesează constant, are program 24/7.

04/04/2026

Note to self: data viitoare când cineva spune chiar și cu bună credință "ești autistă? Nici nu se vede, n-aș fi zis!", o să întreb: și ce ai fi așteptat să se vadă? 🙎🏻‍♀️

03/04/2026

"Există o întreagă industrie construită în jurul ideii de „vindecare”. Metode noi. Limbaj nou. Promisiunea că, de data asta, o să ajungi în sfârșit să te simți bine în tine. Și da, o parte din lucrurile astea chiar ajută, mai ales când vorbim de burnout, anxietate, durere cronică, traumă sau dereglări hormonale. Sunt reale și merită susținere.

Dar felul în care există autismul, ADHD-ul sau AuDHD-ul nu e ceva ce așteaptă să fie „vindecat”, nu e un strat pe care îl dai jos ca să ajungi la o versiune mai acceptabilă dedesubt.
Problema apare atunci când „vindecarea” începe, pe nesimțite, să însemne că te remodelezi ca să te potrivești unor medii care, de fapt, nu au fost gândite pentru tine.

Fii mai puțin intens/ă.
Mai constant/ă.
Mai puțin sensibil/ă.
Mai productiv/ă.
Și, încet, nu mai seamănă a suport, ci a traducere. Nu în limbajul tău, ci în al altcuiva. Și atunci apare întrebarea: dacă scopul nu e să devii mai ușor de procesat pentru ceilalți?
Dacă scopul e, de fapt, să îți construiești o viață în care nu trebuie să te editezi constant ca să fii înțeles/înțeleasă?

Sprijinul contează, grija contează, să te simți mai bine contează, dar nimic din toate astea nu ar trebui să vină cu prețul de a deveni mai puțin tu.

Ai observat vreodată în ce momente „vindecarea” a început să semene mai mult cu faptul că devii altcineva?" Instagram ❤️

29/03/2026

Caut 2 femei neurodivergente (ADHD, autism sau AuDHD) cu care să încep un proces terapeutic individual, online.
Nu e o postare de marketing și nici nu o să încerc să o fac să sune într-un anumit fel ca să prindă la toată lumea, pentru că nu asta caut. Caut oameni care se vor regăsi în felul în care lucrez.

Lucrez dintr-o perspectivă neuroafirmativă de când am primit propriul diagnostic în februarie, ceea ce înseamnă că nu o să încercăm să te corectăm sau să te aducem într-un standard neurotipic, ci mai degrabă să înțelegem cm funcționezi tu și ce are sens pentru tine, pentru că de multe ori problema nu e persoana, ci contextul în care încearcă să funcționeze.

Știu din experiență proprie și din ce am auzit în lucrul cu oameni neurodivergenți că multe procese terapeutice nu țin cont de asta și ajung să creeze mai multă confuzie sau frustrare, chiar dacă intenția e bună.

Nu caut cazuri și nici oameni care vor soluții rapide, ci persoane care simt că vor să se înțeleagă mai bine și să construiască ceva mai stabil pentru ele, fără presiunea de a deveni altcineva.
Lucrez cu un număr limitat de persoane, pentru că pentru mine contează calitatea relației terapeutice, nu cantitatea.

De aceea am creat oferta pentru 2 locuri disponibile timp de 3 luni la preț redus de la 200 Ron/ședința la 150 Ron, cu frecvență săptămânală.

Dacă simți că are sens pentru tine, îmi poți scrie în privat pentru mai multe detalii, sau poți intra pe ancarusu-psihoterapeut.ro.

P.S.: orice share ajută să ajungă informația la cât mai multe femei.

29/03/2026

despre PDA (Pathological Demand Avoidance), evitarea extremă a cerințelor impuse

Aș vrea să vă împărtășesc gândurile mele despre ideea de "nu pot”, dar nu în sensul clasic în care nu vrei sau nu ai chef să faci ceva, ci în sensul ăla mult mai frustrant în care vrei să faci un lucru, știi că e important pentru tine, uneori chiar îți dorești foarte mult, și totuși nu reușești să te apuci sau să duci lucrul ăla până la capăt. Mult timp am pus asta pe seama procrastinării, a lipsei de disciplină și a motivației, a faptului că nu sunt suficient de organizată, pentru că asta e explicația pe care o auzi peste tot și o internalizezi. Dacă nu faci, înseamnă că nu vrei destul sau că nu te mobilizezi cm trebuie.

Doar că nu se simte așa din interior. Se simte mai degrabă ca o blocare, ca și cm în momentul în care ceva devine "trebuie” sau "ar fi bine să”, apare o rezistență foarte puternică, chiar și atunci când lucrul respectiv e ales de tine și e în direcția în care vrei să mergi. Și asta e partea care derutează cel mai mult pentru că nu mai poți spune că e evitarea a ceva neplăcut. Uneori e evitarea a ceva ce îți dorești!

Conceptul care descrie dinamica asta se numește PDA (Pathological Demand Avoidance), deși denumirea e destul de nefericită și poate induce în eroare. Nu e despre a evita "patologic” orice cerință și nu e despre opoziție conștientă, ci mai degrabă despre felul în care sistemul nervos reacționează atunci când percepe o cerință ca fiind constrângătoare sau ca o pierdere de control.
Și atunci apare nevoia foarte puternică de autonomie. Nu ca idee abstractă, ci ca reacție aproape automată unde orice devine "trebuie” începe să fie resimțit ca presiune, iar presiunea asta nu duce la mobilizare, ci la blocaj. Și în timp ce construiam textul ăsta, am realizat că și reticența mea față de a primi sfaturi cerute și mai ales necerute a fost dintotdeauna pe modul PDA. În schimb, dacă îmi povestești propria ta experiență, te ascult și poate chiar o să o integrez în experiența mea dacă simt că m-ar ajuta. Dar dacă îmi spui ce crezi tu că ar fi bine sau ar trebui să fac sau să nu fac și "e doar un sfat", creierul meu ridică oblonul instant.

De aici apare și paradoxul ăla în care poți să faci o mie de lucruri dificile atunci când sunt alese liber și în ritmul tău, dar te blochezi fix la lucrurile importante sau necesare, mai ales când simți că nu mai ai control asupra lor. Și dacă te-ai regăsit măcar puțin în asta, nu, nu ești leneșă și nici lipsită de voință. E un alt mod în care funcționează sistemul nervos.

Și primul pas nu e să te mobilizezi mai bine sau mai corect, ci să înțelegi de ce mobilizarea clasică nu funcționează pentru tine. Iar de aici începe partea practică, care nu arată ca sfaturile clasice de disciplină. În loc să încerci să te forțezi, ajută mai mult să scoți presiunea din ecuație, să reformulezi lucrurile din "trebuie să fac asta” în "aleg să fac asta, chiar și foarte puțin", pentru că diferența asta mică schimbă felul în care e percepută cerința.

Ajută și să reduci dimensiunea lucrului până la ceva aproape ridicol de mic, nu pentru că nu ai fi capabilă de mai mult, ci pentru că sistemul nervos tolerează mai ușor începutul decât ideea unui efort mare. Uneori funcționează să îți dai senzația de control înapoi, chiar și artificial, gen "pot să mă opresc oricând” sau "fac asta doar 5 minute azi" pentru că autonomia contează mai mult decât planul în sine.

Și cel mai important, să nu mai interpretezi blocajul ca pe o dovadă că e ceva în neregulă cu tine, pentru că în momentul în care începi să te lupți cu tine, presiunea crește și ciclul se repetă. Ajută să internalizezi ideea că nu e lipsă de voință, de motivație sau de disciplină, ci e o reacție la presiune și se poate regla prin strategii potrivite. Și odată ce începi să lucrezi cu asta, nu împotriva ei, lucrurile încep să se miște altfel 😊🙏🏻