Signum Fidei Romania

23/06/2025

31/10/2024

Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor
Matei 5,1-12

Fericirile sunt o adevărată comoară. Ele sunt socotite printre cele mai pure comori pe care le păstrează omenirea în memoria ei seculară. Sunt mii de moduri de a le înţelege. Un prim comentariu s-a făcut în Duminica a 4-a de peste an (Anul A). Era o analiză de tip exegetic. În această Sărbătoare a Tuturor Sfinţilor, reluăm aceste Fericiri privindu-le, de data aceasta, aproape numai în lumina lor direct spirituală.

Isus, văzând mulţimile, s-a urcat pe munte şi, după ce s-a aşezat, s-au apropiat de el ucenicii lui. Atunci, luând cuvântul, a început să-i înveţe.
Isus ne atrage pe culmi, pe o serie de piscuri. „Fericirea” despre care va vorbi este ca o plimbare sus pe munte: trebuie să „urcăm” pantele şi să trudim pentru a descoperi bucuria marilor orizonturi.
Pe aceste piscuri înălţate nu este de loc singurătate în ciuda aparenţelor obişnuite. Acolo sunt „mulţimi”, pe creastă, între două abisuri: sunt cei nefericiţi, „deprimaţi, zdrobiţi, descurajaţi” (Matei 9,36)… „oameni care suferă de tot felul de chinuri” (Matei 4,23). Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor este o sărbătoare de bucurie pe fond de suferinţă, o propunere de cer pe fond de moarte. Mulţimilor încercate şi abătute, Isus le va propune o fericire. Li se oferă să depăşească, să sublimeze nefericirile lor: „Fericiţi cei nefericiţi!”

El spunea: „Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăţia cerurilor”.
Să înţelegem bine! Nu suferinţa lor este bună: ci realitatea la care aceasta îi duce. Neavând sprijin în bogăţiile acestei lumi, ei se sprijină pe Dumnezeu. Săracii nu sunt fericiţi pentru că duc lipsă de toate. „A fi sărac nu este interesant: toţi săracii sunt de această părere. Ceea ce este interesant este de a poseda Împărăţia cerurilor…” (Madeleine Delbrel). Sărăcia nu este un bine. Ar fi oribil să înţelegem astfel gândirea lui Isus. Ar trebui, atunci, să ne abţinem cu grijă de a-i ajuta pe săraci şi de a suprima sărăcia? Dar, însuşi Isus n-a încetat să-i uşureze pe cei care sufereau, pe bolnavi, pe înfometaţi, pe cei dispreţuiţi, pe păcătoşi. Şi Isus le spune, aici: „Fericiţi sunteţi voi, nu pentru că sunteţi săraci ori nefericiţi… ci pentru că Dumnezeu vă iubeşte!”
Această „primă” fericire le rezumă pe toate celelalte. Părinţii Bisericii primitive înţeleseseră, mai mult prin intuiţie spirituală decât prin raţiuni critice, că „sărăcia în duh” este una din bazele esenţiale ale oricărei vieţi creştine. Nu este vorba mai întâi de o atitudine faţă de bani, ci de condiţia fundamentală pentru a primi Împărăţia lui Dumnezeu: Matei a găsit cu cale să precizeze acest punct, adăugând la versiunea mai primitivă „Fericiţi cei săraci” (Luca 6,20)… cuvântul „în duh”. Fără îndoială că Isus nu a pronunţat decât cuvântul „sărac”, dar în înţelesul întregii tradiţii biblice: «anawim», la profeţi şi în psalmi, este „clasa socială a celor oprimaţi, a celor care nu au nimic” (Isaia 11,4; 14,32; 29,19; 41,17; 54,6; 57,15.19; 61,1.3; Amos 2,6.7; 5,10.11; 8,4; Miheea 2,1.2; 3,3.4; 6,12; Ieremia 22,16; Psalmi 9,13.19; 10,9.12; 14,6; 18,28; 22,5.27; 25,9; 34,3.7; 35,10, etc). Dar foarte curând, cuvântul „sărac” a primit un „sens religios”: «anawim» devin astfel cei pe care suferinţa îi „întoarce la Dumnezeu pentru că nu au alt sprijin aici pe pământ”. În acest sens, cuvântul „sărac” este adesea pus în paralel cu cuvântul „drept” (Amos 2,6; Isaia 11,4).
„Sărac în duh!” Să încercăm câteva echivalenţe:
- Cel căruia îi lipseşte ceva, cel care nu este satisfăcut de el însuşi…
- Cel care este în căutarea unei perfecţiuni, a unei împliniri, cel care doreşte sfinţenia…
- Cel care este convins de indigenţa lui şi care ştie că trebuie să primească totul…
- Cel căruia pământul nu-i ajunge, dar care aspiră la Dumnezeu…
- În fond, cel care se simte teribil de „sărac” … de Dumnezeu!

Fericiţi cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul.
Blândeţea nu este decât o nuanţă a „sărăciei în duh”. Este acest fel de umilinţă a săracului care a renunţat la orice agresivitate… Pentru că el ştie bine că violenţa pe care o îndură doare, a devenit un non-violent, un blând.
Să nu uităm că „fericirile” sunt mai întâi cele ale lui Dumnezeu şi ale lui Isus. Ele ne revelează obiceiurile divine, bucuriile lui Dumnezeu… de care nu suntem cu totul străini, întrucât am fost creaţi „după chipul lui Dumnezeu”. Ei da! Dumnezeu este „blând”. Nu este acel demiurg atotputernic pe care şi-l închipuie oamenii. Nu este un „dominator” care îşi zdrobeşte adversarii. Este „blând şi smerit cu inima” (Matei 11,29). Este acest Dumnezeu răstignit care mizează numai pe iubire pentru a rezolva problemele răului: el niciodată nu va face rău… ca să spunem aşa, pentru a distruge răul. El este blând.

Fericiţi cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi.
Isus face aluzie la o experienţă pe care noi toţi am făcut-o într-o zi sau alta. Aveam o mare suferinţă. Iar aceasta nu a fost suprimată ca printr-o lovitură de baghetă magică. Dar am găsit un „sens” la această încercare. Atunci, această suferinţă s-a iluminat dinlăuntru… în iubire.
„Răul” rămâne cel mai mare mister care scandalizează raţiunea noastră şi ne pune la încercare credinţa. De ce, Doamne?
Totuşi, a-l nega pe Dumnezeu din cauza răului înseamnă a face lumea şi mai absurdă. Dacă Dumnezeu nu există, sigur răul şi moartea înving. Dar dacă noi credem într-o Iubire mai tare decât păcatul şi decât moartea, atunci, chiar de ASTĂZI, putem să păstrăm speranţa. Fericit cel care a descoperit aceasta!
Sunt eu oare, chiar în acest moment, şi în încercările mele prezente, „fericit-în-sensul-în-care-m-i-o-spune-Isus”? Adică, în ciuda eşecurilor mele, în ciuda lacrimilor mele, în ciuda a tot ce mă zdrobeşte.
Cum putem fi fericiţi în aceste împrejurări grele? Ascultându-l pe Isus care ne dă „sensul” adevărat al existenţei: Dumnezeu!

Fericiţi cei flămânzi şi însetaţi de dreptate, căci ei se vor sătura.
Arzătoare dorinţă! A avea foame şi sete! A fi nesatisfăcut. A nu se mulţumi cu puţin în micile plăceri mediocre. A se lupta pentru dreptate, adică pentru „sfinţenie”, pentru „corespunderea fiinţei noastre la voinţa divină”.

Fericiţi cei milostivi, căci ei vor afla milă.
Iată una din „bucuriile lui Dumnezeu”: de a ierta! Bucuria tatălui copilului pierdut şi regăsit. Bucuria celui care continuă să facă bine celor care îi fac rău. „Iubiţi pe duşmanii voştri!” spune Dumnezeu.
Această bucurie de a ierta nu cunoaşte decât o limită: refuzul iertării. Şi chiar în acest caz, să nu credem că Dumnezeu îl va detesta pe acest nenorocit care refuză iubirea lui, renunţând să-şi exercite milostivirea sa. Nu! El, Dumnezeu, continuă să iubească. Dar se află, atunci, în faţa acestei situaţii infernale a unei fiinţe care rămâne de nepătruns faţă de Iubirea lui veşnică.

Fericiţi cei curaţi cu inima, căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu.
Nu este vorba nici de curăţia legală a iudeilor, nici de tabu-ul sexual al omului din toate timpurile. Este vorba de „inima curată”, de spiritul drept, de sufletul simplu care ştie să-l „vadă pe Dumnezeu” peste tot unde el este şi unde ne face semn.
„Mirele o recunoaşte pe mireasă chiar şi numai după pletele care îi cad pe umeri”, spune Cântarea Cântărilor (4,1-9).

Inima curată are înţelegerea lucrurilor lui Dumnezeu. Ea îl ghiceşte pe Dumnezeu. Nu o întrebaţi de ce. Este ca în iubire: aceasta o simţim ori nu o simţim. Fericiţi, cei care sunt atât de „simpli” încât văd pe Dumnezeu.

Fericiţi făcătorii de pace, căci ei se vor chema fiii lui Dumnezeu
Uneori se traduce „fericiţi pacifiştii”. Acest cuvânt este ambiguu. Într-adevăr, pacifistul poate foarte bine să fie laşul care se ţine în mod egoist în afara conflictelor pentru a-şi asigura propria linişte. „Făcătorul de pace”, din contra, se ţine în mijlocul înfruntărilor şi războaielor de tot felul. El este acolo, în centrul conflictelor, între luptători, primind uneori lovituri, pentru a „face” pacea… pentru a crea reconcilieri, pentru a reînnoi fraternităţi distruse, pentru a ţese din nou ţesăturile sfâşiate. Iată încă una din bucuriile lui Dumnezeu!

Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, căci a lor este împărăţia cerurilor.
Fericiţi veţi fi când vă vor batjocori, vă vor prigoni şi, minţind, vor spune tot ce-i rău împotriva voastră din pricina mea. Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, căci mare va fi în ceruri răsplata voastră.
Cei „persecutaţi”! Această categorie cu totul aparte de „săraci”! Cei pe care bărbaţi şi femei i-au făcut să sufere făcându-le rău. Cei care îndură violenţa, chinurile din partea altora. Este foarte rar să poţi fi credincios lui Isus fără a suferi ceva izbituri dureroase „din cauza lui”.
Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor! Toţi sfinţi! Lista sfinţilor din calendar este periculoasă căci ne poate face să credem că sfinţenia este o vitejie excepţională rezervată martirilor, eremiţilor, călugărilor, fecioarelor… Pe când „sfinţii” sunt o „mulţime imensă”. Tu, care nu vei străluci niciodată pe un ecran de televiziune, tu, cel sărac, cel zdrobit, tu cel îndurerat, cel mic, cel dispreţuit… tu, umanitatea obişnuită, ai înaintea ta cea mai mare aventură: fericirile au fost spuse pentru tine!
NOËL QUESSON

25/10/2024

DUMINICA A ###-a DE PESTE AN
Marcu 10,46-52

Ierihon...
Din punct de vedere istoric, unul din oraşele cele mai celebre din lume. Cel mai de "jos" din lume: într-o depresiune, Ghor, la 250 de metri sub nivelul mării! Aproape de Marea Moartă, într-un peisaj dezolant, în care domneşte moartea, este o frumoasă pată verde de palmieri, o oază. Este şi oraşul cel mai „vechi” din lume, potrivit cercetărilor arheologice: locuit deja în anul 7800 înainte de Cristos, cu rămăşiţe de fortificaţii din 7000 înainte de Cristos! Abraham este mai aproape de noi decât ar fi de acest prim oraş din lume, deja foarte vechi pe vremea lui.
Din punct de vedere biblic, Ierihonul este simbolul „intrării în Ţara Făgăduinţei”, imediat după trecerea Iordanului. Pentru pelerinii care urcau la Ierusalim la sărbătoarea Paştelui, era ultima etapă, la 35 km de capitală, a caravanelor din Galileea care o luau pe drumul Iordanului. Să nu uităm că, şi pentru Isus, este „calea” ce duce la Ierusalim. A doua zi (Mc 11,1), el va intra în oraş pentru fragilul triumf al ramurilor, pentru ultima sa Cină, pentru Patima şi pentru Învierea sa.
„Jériho”, în ebraică, înseamnă „oraş al lunii”, desigur în amintirea unui foarte vechi cult al zeului nopţii! Acolo va face Isus ultimul lui „semn”: va învinge noaptea în care era închis un sărman orb. Isus, lumina noastră! Isus, lumină în noaptea noastră!

Pe când Isus, împreună cu ucenicii săi, ieşea din Ierihon, înconjurat de o mare mulţime...
În zilele precedente, după relatarea lui Marcu (cap. 8-10), aceiaşi discipoli au arătat că erau cu totul „orbi”, cât priveşte adevăratul destin al lui Isus: ei încă mai visează onoruri şi reuşită umană (Mc 10,37), în timp ce el le anunţase de trei ori crucea sa (Mc 8,31; 9,31; 10,34). Lecturile din aceste ultime şase duminici ne-au arătat lipsa de înţelegere a ucenicilor, şi caracterul total "imposibil", omeneşte vorbind, de a „merge pe urmele” lui Isus: trebuie "să ne pierdem viaţa" (8,35)... trebuie să ne facem „ultimii” (9,35)... trebuie „să ne scoatem ochii, să ne tăiem mâinile, picioarele” ca să nu păcătuim (9,47)... trebuie să păstrăm o „fidelitate conjugală” chiar eroică (10,9)... trebuie să ne „vindem averea şi să o dăm săracilor” (10,21)... trebuie să „bem paharul şi să fim botezaţi”, precum Isus, şi să ne facem „servitorul tuturor” (10,38 44).
Nu! Doamne, nu este posibil! Este radical imposibil pentru om, chiar dacă este ucenicul tău, să „te urmeze” numai prin puterile sale omeneşti.

Un cerşetor orb, Bartimeu, fiul lui Timeu, şedea pe marginea drumului.
În ţările sărace din Orient, orbii sunt mulţi. Înainte de a se fi inventat metoda cititului în Braille, prin care nevăzătorul învaţă să citească pipăind cu degetele, ei erau nevoiţi să cerşească, şi nu puteau să circule. În simbolica biblică orbul este „icoana” însăşi a „sărăciei”, a omului părăsit în neputinţa lui: priveşte această imagine! Este portretul omului, al tău! Ochii pierduţi în întuneric, mâna întinsă, aşezat jos... Orb, incapabil să umble, "depinzând" în mod tragic de alţii... Însă, acest „cerşetor orb care şedea" va deveni modelul nostru, al tuturor, modelul pentru ucenicii care „cred că văd” (In 10,39 40).
Se numea Bartimeu. Numai Marcu i-a notat numele. Este verosimil că Bartimeu făcea parte din comunitatea primilor creştini în momentul când Marcu îşi scria Evanghelia. Era un om pe care îl cunoşteau: cel vindecat prin minune de Isus.
Ştii tu, omule, că Dumnezeu cunoaşte numele tău şi că el te iubeşte cu o iubire personală, nu anonimă?

Auzind că trece Isus din Nazaret, a început să strige.
După obiceiul său, Marcu este concret. Vom asista la un „scurt metraj”, de un dinamism extrem, în care toate detaliile sunt totodată foarte fin observate şi de un puternic simbolism. Se ştie că orbul are un foarte dezvoltat simţ al auzului. El a auzit, cu urechile lui, despre existenţa lui Isus „nazarineanul”. Aşezat pe movila lui, la poarta Ierihonului, aude rumoarea unui grup care trece prin faţa lui, pe drum. I se spune că este Isus.
„Eu niciodată nu i am văzut faţa,
dar cei care l cunosc
mi au vorbit despre el.
Din acea zi, eu sper că el va trece.
Şi înţeleg că vine, ASTĂZI!"
Şi noi suntem exact în situaţia acestui orb: nu am văzut niciodată chipul lui Isus. Prin credinţă, am crezut în mărturia celor care l au cunoscut, şi aşteptăm această „trecere” a lui Isus „care vine”: îl vom vedea într o zi!

El a început să strige: „Isuse, fiul lui David, fie ţi milă de mine”!
Din adâncul nopţii sale, s-a trezit o speranţă nebună. Atunci urlă, îşi strigă rugăciunea. „Ai milă!” Acesta e strigătul lui. „Kyrie eleison” în limba greacă. O veche tradiţie a Bisericii din Orient i a învăţat pe călugării din Grecia, Rusia, Liban, Siria, Egipt, Capadocia, şi din deşert... să se sfinţească, simplu de tot, prin ceea ce ei numesc „rugăciunea lui Isus”, rugăciune care constă într o neobosită repetare a acestor două cuvinte: „Isuse, ai milă... Isuse, ai milă... Isuse, ai milă... Isuse, ai milă…” În textul lui Marcu, în greacă: „Jèsou, éléison... Jèsou, éléison… Jèsou, éléison… Jèsou, éléison…"
Primul cuvânt se pronunţă inspirând, iar al doilea expirând, aşa încât să se ritmeze cu trupul o rugăciune care vrea să pătrundă întreaga viaţă. Putem "respira" astfel ore în şir cu Isus în piept: mare rugăciune de simplicitate pe care ne o transmite Orientul! Nu este nevoie să mergem la Katmandu pentru a trăi din Duhul care suflă unde vrea. Tehnicile admirabile ale lui Yoga sunt, în acelaşi mod, la dispoziţia celor mai simpli oameni. Să învăţăm să ne rugăm cu răsuflarea noastră.
"Fiul lui David!” Mâine, la Ierusalim, va avea loc aclamaţia mulţimilor purtând ramuri în semn de triumf (Mc 11,10). „Secretul mesianic” nu mai este necesar. Acum, când moartea „regelui”, urmaşul lui David, este aproape, orice ambiguitate politică este îndepărtată. Mesia era aşteptat ca "cel care trebuia să restabilească regalitatea în Israel”. Cum Isus „urcă la Ierusalim”, toată lumea crede că se duce ca să „ia în mână puterea”. El este „rege”, dar nu cm gândesc naţiunile (Mc 10,42; Mt 27,11; In 18,33 36). Coroana lui este de spini. Fiul lui David, născut la Betleem ca şi strămoşul său, va domni la Ierusalim ca şi strămoşul său! Dar nu cm aşteaptă mulţimile. El va fi primul, fiind ultimul, sclavul!

Mulţi se răsteau la el ca să tacă, dar el striga şi mai tare: „Fiul lui David, fie ţi milă de mine!”
Se găsesc totdeauna oameni care încearcă să l reducă la tăcere pe sărac...
Există totdeauna categorii de oameni care cu greu ajung să fie ascultaţi: imigraţi, marginalizaţi, handicapaţi, victime de tot felul! „Strigătul” lui Bartimeu răsună şi astăzi.

Isus s a oprit şi a zis: „Chemaţi l!”
Un amănunt, în aparenţă. Să nu trecem peste el fără a-i înţelege semnificaţia. Isus îi pune pe „ucenicii” săi în slujba celor mici. El face „să fie transmisă” chemarea sa prin ucenicii lui. Dumnezeu are nevoie de oameni. Da, Dumnezeu se adresează omenirii prin intermediul Bisericii… iar Biserica, suntem noi. Oare suntem atenţi la strigătele ce se înalţă în jurul nostru? Transmitem mai departe fraţilor noştri chemarea lui Isus, ca să i conducem la singurul mântuitor? Se discută şi iar se discută despre „rolul Bisericii”: iată rolul ei!
Ascultă strigătele lumii. Cheam o în numele lui Isus.

L au chemat deci pe orb şi i au spus: „Curaj! Ridică te, te cheamă!”
Aici avem, în greacă, faimosul cuvânt "tehnic": "scoală-te", „egeire”, care ar trebui tradus mai curând „trezeşte te”, sau „învie!” (Mc 2,9 11; 3,3; 5,41; 9,27; 10,49). Acesta este mesajul Bisericii, în numele lui Isus.

Orbul şi a aruncat haina la o parte, a sărit în picioare şi a alergat la Isus.
În limbajul biblic, „haina” este simbolul puterii bărbatului (1Sam 18,4; 24,6; 2Rg 2,14; Rut 3,9). Atingerea de haina lui Isus asigura vindecarea (Mc 5,27; 6,56). Aruncarea hainei de către acest orb simbolizează un fel de „ruptură cu trecutul său”. În timpul lui Marcu, noul botezat îşi lăsa haina pentru a îmbrăca haina cea nouă a Botezului.

Isus l a întrebat: „Ce vrei să fac pentru tine?”
Întrebare ciudată, dacă rămânem la suprafaţa relatării. Isus ştie foarte bine ce aşteaptă de la el acest orb. Dar scena este baptismală de la un capăt la altul: trebuie ca, la „iluminare”, candidatul să şi facă "profesiunea de credinţă” personală.

Orbul i a răspuns: „Rabboni, fă mă să văd!”
Botezul, în timpul lui Marcu, era numit „Iluminarea”. Era sacramentul deschiderii ochilor.
Doamne, fă mă să văd! Deschide mi ochii, Doamne!

Isus i a spus: „Mergi, credinţa ta te a mântuit!”. Imediat omul şi a recăpătat vederea şi l a urmat pe Isus în drumul său.
Botezul este trecerea de la întuneric la lumină... Este mântuirea: ceea ce era „imposibil” pentru omul lăsat numai cu puterile sale proprii, devine posibil... Şi înseamnă „a începe să l urmeze pe Isus”... „Atunci ochii lor s au deschis”, va spune Luca referitor la pelerinii din Emaus. Ei da, erau orbi, chiar şi cu ochii deschişi.
Bartimeu însă îşi va aminti mereu de „chipul acela", "primul” pe care l-a văzut când i s au deschis ochii.
Doamne, când se vor deschide ochii noştri,? Vino, Doamne Isuse.

NOËL QUESSON

23/10/2024

Astăzi, 23 octombrie, familia lasalliană îl sărbătorește pe FERICITUL FRATE ARNOLD RECHE din Congregaţia Fraţii Şcolilor Creştine, un prieten al tineretului.

Jules Reche, care va prelua numele de Fratele Arnold, este cel mai mare dintre cei nouă copii ai pantofarului Claude Reche şi ai Anei Clausset-Jules. Vede lumina zilei la 2 septembrie 1838, în satul Landroff, situat la 40 km sud de Metz-Franţa.
Tatăl este un creştin model în toate, harnic şi evlavios, gata să ajute oricând şi oricui îi cere ajutorul. Mama suferă de o boală care o obligă să stea mai mult într-un scaun cu rotile.
Fata cea mai mare o înlocuieşte cu multă pricepere pe mama bolnavă, atât în cele ale gospodăriei, cât şi în creşterea fraţilor mai mici.
Jules devine foarte devreme conştient că trebuie să contribuie la ajutorarea familiei şi să renunţe la continuarea studiilor, deşi în şcoală era printre cei mai buni din clasă.
Familia înstărită a vecinului Guerber vede sărăcia în care se zbate Claude şi este gata să-l ajute. Îl ia pe Jules în casa şi gospodăria sa şi pentru munca ce o desfăşoară în gospodărie îi asigură cele necesare şi dă familiei un ajutor material substanţial. În curând, Jules devine omul de încredere al vecinului Guerber.
Într-una din zile, doamna Guerber îl surprinde pe Jules plângând amar.
─ Ce-i cu tine, Jules, ce s-a întâmplat?
─ Eu am aici la dumneavoastră tot ce-mi trebuie şi nu duc lipsă de nimic, dar fraţii mei rabdă de foame.
Mişcată de atenţia acestui tânăr faţă de ai săi, doamna Guerber trimite un sac de grâu şi câteva pâini familiei vecine. Jules este de mare ajutor şi parohului, în munca de pastoraţie a tineretului. Se gândeşte că ar fi bine să-l îndrume spre seminar, dar când vede cât de mare şi de necesar este ajutorul lui Jules pentru familia sa, mai amână luarea unei hotărâri în acest sens.
Pentru a-l ajuta să câştige mai bine, parohul îl recomandă ca vizitiu la baronul din Raville-Fouligy. Este foarte apreciat de baron şi stângăcia noului său vizitiu îl face parcă şi mai simpatizat. Jules, însă, nu se împacă cu viaţa prea mondenă şi petrecăreaţă din familia baronului, considerând nepotrivit anturajul în care a ajuns şi uneori chiar periculos pentru echilibrul său sufletesc. Îi scrie tatălui său doar câteva rânduri: "Nu mai pot rămâne în acest loc. Îngăduie-mi să mă întorc acasă. Celelalte ţi le voi povesti personal".
Cu permisiunea tatălui şi spre regretul baronului, Jules se întoarce la Landroff. Pacea conştiinţei şi viaţa neîntinată valorau pentru Jules mai mult decât un câştig material bun.
Nu peste mult, primăria din Landroff anunţă că la Charleville se caută muncitori pentru noua catedrală din oraş. Printre cei care se anunţă este şi Jules. I se încredinţează un atelaj cu doi cai pentru transportul blocurilor de piatră şi marmură din carieră. În curând devine unul din cei mai apreciaţi tineri de pe şantier. Câştigă bine. E mulţumit că-şi poate ajuta familia. Mai sunt şi alţi tineri din Landroff, dar ei se gândesc în primul rând să trăiască ei bine. După o săptămână de muncă grea, caută să se distreze şi să-şi aline ofurile cu o sticlă de vin bun. şi ce-i rău în asta? Doar au muncit şi merită şi ei o mică distracţie. Dar singur parcă nu-i prea amuzant. Pe şantier şi în oraş sunt şi fete, şi unele sunt frumuşele şi vesele.
─ Jules, tu nu vii cu noi? Eşti cel mai apreciat de pe şantier! Chiar şi de fete!
Ispita este mare! E tânăr şi el. Are 21 de ani. şi-ar putea permite şi el să se distreze puţin. Nu chiar aşa ca şi ceilalţi! Dar Jules nu cedează ademenirilor. A mai trecut el prin situaţii asemănătoare. Preferă să se retragă într-un loc mai liniştit, în bisericuţa din apropiere şi să-şi spună necazurile Mamei cereşti, în absenţa mamei bolnave din Landroff.
Ziua, pe drumul până la cariera de piatră şi înapoi, mai schimbă câte un cuvânt cu cei doi prieteni înhămaţi la căruţă care, cm zice el, o duc mai greu şi nu se plâng.
Comportamentul lui rezervat şi retras nu scapă neobservat. Băiatul şefului de şantier, om în toată puterea cuvântului, mai în vârstă decât el, într-o zi îl ia deoparte şi, între patru ochi, îl întreabă:

─ Jules, ce gânduri ai în legătură cu viitorul tău? Văd că petrecerile nu-ţi plac şi nici în tovărăşia fetelor nu te văd. Cam ce ai de gând să devii?
─ Nici eu nu ştiu încă. Aş vrea, în primul rând, să-mi completez şcoala.

─ Eu cunosc aici, în oraş, un cerc de tineri care se întâlnesc în fiecare săptămână, sâmbăta şi duminica, şi asistă la conferinţe şi ore de cateheză. Uneori fac chiar ore de matematică. Nu te-ar interesa şi pe tine aşa ceva?
─ Ba da! Mi-ar face chiar plăcere!
─ Sâmbătă după-masă mergem împreună la şcoala "La Salle". Nu-i departe.
La început Jules era foarte rezervat. Nu cunoştea pe nimeni şi nimeni nu-l cunoştea. Fratele Pancré îl remarcă numaidecât. Se apropie de el şi, după câteva cuvinte, gheaţa se topi şi deveniră prieteni. Nu era sâmbătă şi duminică în care Jules să nu fie prezent, la început ca spectator, dar foarte curând deveni unul din cei mai activi tineri ai grupului.
Într-una din zile, Jules se apropie de Fratele Pancré şi fără multă introducere îi zise:
─ Să ştiţi că de când vin aici mă simt foarte bine! Îmi place mult viaţa pe care o duceţi dumneavoastră. Oare nu ar fi posibil să mă primiţi şi pe mine în rândurile dumneavoastră? E drept că sunt ceva mai în vârstă, am 24 de ani, dar m-am gândit mult înainte de a vă adresa aceste cuvinte.
A fost doar începutul. Discuţiile au durat săptămâni, până ce acel "DA" a venit din ambele părţi pentru a pecetlui înţelegerea.
Jules şi-a anunţat familia şi cere tatălui permisiunea de a intra în Congregaţia Fraţilor şcolilor Creştine. Vestea a produs şi bucurie, dar şi întristare în familia Reche; întristare pentru că pierdeau cel mai bun sprijin al familiei, şi bucurie când vedeau că Dumnezeu şi-a oprit privirea asupra familiei lor, chemând pe unul în serviciul său.

Se făcuse toamnă. Trecuseră 3 ani de când Jules Reche lucra pe şantier. Îl cunoşteau mulţi, el la rândul său îi cunoştea pe mulţi. Trece pe la fiecare pentru a-şi lua rămas bun, prietenesc.
─ Bănuiam că acesta va fi sfârşitul, ziceau unii.
─ Felicitări, Jules,şăi să nu ne uiţi, ziceau alţii.
Zidurile catedralei se înălţaseră aproape de cotele finale. Acum Dumnezeu îl chema pe Jules la ridicarea unei alte catedrale, aceea a sufletului său.
Petrecu câteva zile în mijlocul celor dragi ai săi.
Era împăcat sufleteşte când constată că situaţia materială a familiei se îmbunătăţise. Tatăl reuşise să cumpere casa în care locuiau. Aveau şi câteva capete de vite şi câţiva ari de teren arabil. Fraţii şi surorile crescuseră şi puteau, prin munca lor, să contribuie la întreţinerea familiei.
La 1 noiembrie, Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor, îşi ia rămas bun de la membrii familiei şi de la prieteni, îndreptându-se spre Thionville ─ Beauregard, unde era noviciatul Fraţilor şcolilor Creştine pentru regiunea Normandia.
Este primit de Fratele Adalbert Marie, directorul de atunci al noviciatului, fără să bănuiască, nici unul, nici celălalt, că cel care va fi chemat, nu peste mult, să preia conducerea acestui noviciat va fi acest tânăr de 24 de ani, robust şi modest.
La 23 decembrie 1862 primeşte haina Sfântului Ioan de La Salle şi începe noviciatul. I se dă un nume nou, acela de Fratele Arnold, nume foarte cunoscut în partea locului, fiind patronul diecezei de Metz.
Încă din primele zile ale noviciatului este un exemplu pentru toţi novicii în observarea Regulei.
Anul de noviciat trece repede şi prima "obedienţă" îl îndrumă spre pensionatul Sfântul Iosif din Reims. Aici Fratele Arnold se dedică unui studiu intens, beneficiind de prezenţa şi ajutorul unor Fraţi cu experienţă didactică îndelungată. Materiile preferate sunt matematica, fizica şi ştiinţele naturale. Fiindcă ziua nu-i ajunge pentru ce voia să facă, îl găsim noaptea în capela comunităţii, adâncit în meditaţie şi rugăciune.
Pentru a fi recunoscut ca profesor, are nevoie de atestare oficială, şi iată-l, bărbat în toată firea, se prezintă la toate examenele prescrise, pe care le ia cu brio. Elevii îi apreciază cunoştinţele, dar ca peste tot, profită de cea mai mare slăbiciune a lui : "bunătatea". Elevii îi ziceau: "Arnold cel bun!".

Războiul franco-german, din 1870-1871, aduce mari prejudicii oraşului Reims şi populaţiei din regiune. Pensionatul este transformat în spital militar. Fraţii îmbracă halatul alb. Unii devin brancardieri, alţii infirmieri. Din august şi până în noiembrie, Fraţii îngrijesc 1.500 de răniţi şi bolnavi, dintre care foarte mulţi germani. Fratele Arnold este foarte solicitat, ca un bun cunoscător al limbii germane, pe care o ştia din familie. Cu vorba şi cu fapta, Fratele caută să aline suferinţele şi să-i încurajeze pe cei disperaţi, iar pe cei muribunzi să-i împace cu Dumnezeu.
Autorităţile civile văd şi apreciază munca şi devotamentul Fraţilor. Unii dintre ei, printre care şi Fratele Arnold, sunt distinşi cu medalii de merit.
După război, viaţa revine încet-încet la normal. Locuitorii satelor din jurul Reims-ului îşi manifestă dorinţa de a avea o şcoală agricolă, anexă la Pensionatul Sf. Iosif. Cine ar putea fi conducătorul cel mai bun al noii şcoli, decât Fratele Arnold, priceputul muncitor din gospodăria Guerber. şcoala dă rezultate bune şi Ministerul de resort îl onorează pe director cu medalii şi diplome.
În 1877, superiorii caută un director pentru noviciatul din Thillois. Toţi care îl cunosc sunt de părere că omul cel mai potrivit pentru această misiune este Fratele Arnold.
Adresându-se novicilor, la prima întâlnire le spune: "Vin la dumneavoastră ca un om nevrednic de această misiune pe care mi-a încredinţat-o Fratele Superior General, de a vă fi ajutor şi îndrumător în viaţa spirituală. Mă recomand rugăciunilor dumneavoastră ca să-mi pot îndeplini misiunea încredinţată, aşa cm o vrea Dumnezeu de la mine!"
Treisprezece ani a îndeplinit cu competenţă această muncă de răspundere în cadrul Institutului. Modelul pe care caută să-l transpună în propria-i viaţă, dar şi în aceea a novicilor, este acela al Fondatorului Congregaţiei, iar spiritul care caută să-l insufle tinerilor în formare este spiritul credinţei şi al zelului, pe care Sf. Ioan de La Salle îl cere ca primă caracteristică a ucenicilor săi.
Isus euharisticul este izvorul tăriei lui, de aceea petrece ore întregi în faţa Preasfântului Sacrament.
Fratele Arnold ştie că tânărul în formare are nevoie de o mamă iubitoare, căreia să i se adreseze cu încredere şi în toate împrejurările grele ale vieţii; de aceea îi îndeamnă pe novici să o cinstească pe Preacurata Fecioară Maria şi să o iubească ca pe o mamă. "Doresc, spunea Sf. Ioan de La Salle, ca Maria să fie Regina şi Protectoarea şcolilor creştine!"
În scrierile rămase de la el s-au găsit 365 de prelegeri, 40 de conferinţe pentru exerciţiile spirituale de 20 şi 30 de zile. Temele preferate erau: valoarea ascezei în viaţa consacrată, rugăciunea şi observarea Regulei.
Au mai rămas de asemenea trei broşuri: Calea Crucii, Rozariul şi viaţa Fratelui şcolilor Creştine şi Sfaturi pentru politeţe.
Novicilor le spunea că succesul în munca apostolică se obţine prin rugăciune şi mortificaţie.
Unul din novicii pe care i-a avut la Thillois şi care mai târziu a ajuns Superior General, l-a caracterizat foarte bine într-o singură propoziţie scurtă: "Era bunătatea întruchipată!"
Începând cu 1866, sănătatea Fratelui Arnold începe să slăbească. În 1888 doctorul constată o pleurezie foarte dureroasă. Bolnavul suferă, fără să se plângă. În august 1888 intervine o ameliorare, dar numai pentru scurt timp ─ conduce totuşi exerciţiile spirituale ale Fraţilor. Puterile îi slăbesc din nou. Într-una din scrisorile trimise în acest timp mătuşii sale Catherine, amintind de boala sa, scrie: "Nu-mi fac griji, facă-se voia Domnului!"
Slăbeşte văzând cu ochii, dar nu se plânge. Ajută unde poate, mai ales pe Fraţii bătrâni şi pe cei încercaţi de diferite infirmităţi.
La 23 octombrie face o congestie cerebrală. Abia se mai târăşte până la capelă pentru ultima vizită la Prietenul din Sfânta Taină. Fraţii îl găsesc căzut în faţa altarului şi-l duc în infirmerie. Îşi revine şi, complet lucid, îşi manifestă dorinţa de a se spovedi. La ora 16 are o nouă criză. I se administrează Sfântul Maslu, urmărind conştient ritualul sacramental.
La ora 18, sufletu-i curat se înalţă la Creatorul său.
Este ziua de 23 octombrie 1890. Trăise 52 de ani, dintre care 28 în Casa Domnului.
A treia zi, la 25 octombrie, trei preoţi, într-un cadru solemn, celebrează "Requiem"-ul în casa noviciatului.
În scurtul panegiric, Fratele director al casei, adresându-se novicilor le spune: "De azi avem încă un protector în cer. Chemaţi-l cât mai des în ajutor. Vă cunoaşte bine şi sunt sigur că vă va ajuta".
Îndată după moarte, credincioşii din Reims şi împrejurimi încep să vorbească de ajutoare, în necazuri şi suferinţe, atribuite Fratelui Arnold.

În 1982, comisia medicală specială din cadrul Vaticanului începe examinarea unei vindecări miraculoase atribuite mijlocirii Fratelui Arnold. Profesorul de chirurgie, dr. Paul Milert, din cadrul clinicii universitare din Besançon declară, la 9 noiembrie 1967: "După ce, timp de cinci ani, doamna Maria Depain din Devencey (Doubs) nu şi-a putut mişca braţul, iată că, în mod inexplicabil, poate, dintr-o dată, să-l mişte din nou".
Doamna Depain ─ catehetă ─ avea o tumoare malignă la sânul drept. I se face o operaţie, la 16 iunie 1962. După această intervenţie chirurgicală, cancerul îşi întinde ramificaţia până sub braţul drept. Apar alte umflături tumorale. Braţul o doare foarte rău şi nu-l poate mişca, paralizează. Trebuie să întrerupă orice activitate. După mai bine de 4 ani de paralizie şi dureri, parohul o îndeamnă să-l invoce pe Fratele Arnold, cerându-i vindecare. Începe o novenă şi, numai la câteva zile, tumoarea dispare. La 21 noiembrie 1967 este complet vindecată, putându-şi mişca braţul, fără greutate şi fără să mai simtă dureri.
Printr-un decret din 10 iulie 1967, Comisia medicală din Vatican recunoaşte vindecarea drept o minune.
Confirmarea are loc la 20 ianuarie 1987 în prezenţa Papei.
Vindecările şi ajutoarele minunate se înmulţesc şi în 1981 existau deja 53 de broşuri cu relatări despre ajutoare miraculoase atribuite Fratelui Arnold. Cei care semnează aceste scrisori de recunoştinţă şi mulţumire sunt: 238 Fraţi ai şcolilor Creştine, 26 preoţi şi 33 laici.
Preotul iezuit Auguste Modesta, care ani de zile i-a fost duhovnic, zicea în 1891 despre Fratele Arnold: "A fost un om al rugăciunii şi al renunţărilor, un fiu sfânt al sfântului său părinte, Ioan de La Salle, Fondatorul Congregaţiei Fraţii şcolilor Creştine".