14/04/2026
Există un tip de absență atât de rafinat, încât ajunge să semene cu prezența.
Ați observat? :)
Ne mișcăm corect, spunem lucrurile potrivite, repetăm gesturile vieții zi după zi și totuși, ceva esențial din noi rămâne în afară, ca și cm am participa cu grijă, dar nu pe de-a-ntregul.
Corpul este acolo, însă mintea oscilează. Rămânem parțial în expectativă, observând, corectând, dozând. Păstrând o distanță față de ceea ce trăim, probabil pentru că implicarea totală ar însemna pierderea sinelui. Ne sperie, expunerea excesivă (dacă e din adevăr, clar ! nu mă refer la cazurile de aparentă confesiune/încredere fățarnică).
De exemplu, mâncăm fără să ne lăsăm cu adevărat atinse/atinși de gust și dansăm cu o conștiință rigidă a propriei imagini, de parcă un martor interior ar nota fiecare mișcare, reacție sau dialog, împiedicând abandonul. Lucrăm fragmentat, cu fidelitate mai mare față de distrageri decât față de sarcina în sine.
Participarea asta parțială la viață nu este deloc întâmplătoare, ci funcționează ca protecție.
Be friendly, not friends. Look as if you cared. Smile. Menține un comportament degajat. Do not mind. And do not take it personally :) hehe...
A fi pe deplin prezent într-un gest, oricât de banal ar părea, înseamnă să renunțăm la orice refugiu (în gânduri, amânări, justificări, motivații). Prezența cere asumare, iar asumarea elimină distanța convenabilă între noi și facerea noastră.
Ne economisim din prudență, evitând intensitatea. Poate și pentru că ne obligă să vedem că în realitate funcționăm pe jumătăți de măsură, că ne e frică (sau rușine) și deseori în locul trăirii alegem siguranța.
Și totuși, există remediu: acela de a nu ne mai retrage din propriile noastre gesturi. Să mâncăm fără grabă, lăsând fiecare senzație să existe, așa cm e. Să dansăm fără privirea aceea care ne ține în limitele acceptabilului, să lucrăm fără nevoia constantă de a ne dispersa atenția.
Nu este o schimbare de decor (nici una de context), ci de poziționare față de realitatea însăși.
Pentru că, în momentul în care încetăm să ne mai împărțim, apare o formă de coerență rară: ceea ce simțim, ceea ce gândim și ceea ce facem încep să se alinieze. Nu perfect, dar suficient cât să nu mai existe fisura între intenție și acțiune.
Prezența noastră absolută nu adaugă nimic spectaculos vieții pe care o trăim, dar face ceva mult mai semnificativ: ne pune în contact direct cu ceea ce este. Din acel moment, viața nu mai poate fi trăită pe jumătate.
Iar asta, este cea mai înaltă formă de spiritualitate. În opinia mea.
Foto di Luis Quintero