15/03/2026
FEȚELE SINGURĂTĂȚII
Prof. univ. dr. Mircea Miclea, psiholog principal
Utilizez cunoașterea științifică zi de zi, în practica mea de psihoterapeut. N-aș accepta să fac psihoterapie fără știință! Dar psihoterapia de succes necesită mult mai mult decât cunoaștere științifică. Nu intru aici în detalii, dar, așa cm bazându-te pe ce-ți oferă un specialist în gramatică nu poți înțelege un poem, tot așa nu poți avea succes terapeutic doar aplicând mecanic câteva rezultate științifice, inevitabil lacunare. La fel e și cu singurătatea: e mult mai complexă decât modelarea ei științifică. Iată câteva reflecții bazate pe practica mea de terapeut.
1. Nu există singurătate; există doar singurătăți.
Eu mă simt singur pentru că omul pe care l-am iubit a murit, iar viața mea nu va mai fi niciodată cm a fost; tu te simți singur pentru că ai făcut Binele și ți s-a răspuns cu Rău; el se simte singur pentru că toți cei pe care (El) i-a ales l-au părăsit și l-au lăsat să moară singur pe cruce; ea se simte singură pentru că are un copil cu handicap grav și nimeni nu o ajută, noi ne simțim singuri pentru că, deși cândva ne-am iubit, acum ne purtăm ca doi străini; voi vă simțiți singuri pentru că ați intrat în universul kafkian al instituțiilor publice și totul vi se pare absurd; ei se simt singuri pentru că „Dumnezeu a murit” și nu mai știu unde să caute sprijin și alinare.
Numai aceste singurătăți, individualizate, contextualizate, scufundate în istoria de viață a fiecăruia, numai ele există. La ele trebuie să oferim o soluție, tot individualizată, tot contextualizată. Singurătatea este o abstracțiune conceptuală, iar soluțiile generice la ea – flatus vocis, ar zice scolasticii, vorba fără conținut. Fiecare are singurătatea lui.
2. Nu contează singurătatea noastră, ci ce facem cu ea.
Cândva, J.P. Sartre spunea că nu contează ce a făcut istoria din om, ci ce face omul cu ce a făcut istoria din el. Parafrazându-l, nu contează prea mult ce face viața cu noi, contează ce facem noi din ce a făcut ea cu noi. Singurătatea ține de esența ființei noastre. Dacă încă nu ne-am simțit singuri, o să ne simțim, nicio problemă. Nimeni nu se îmbolnăvește în locul nostru, nimeni nu îmbătrânește în locul nostru, nimeni nu moare în locul nostru, oricât ne-ar iubi. Singurătatea este inevitabilă, un fapt firesc al vieții. Ce facem cu ea? Unii, cei mai mulți, încearcă să fugă de ea, să o evite, să o reprime. Uitați-vă câți oameni încearcă, în fiecare zi, să-și umple viața cu orice tip de divertisment (de la bramburitul pe net, la zapping-ul la TV), numai să nu se simtă singuri, să nu se confrunte cu golul interior, cu neantul din propria viață. Singurătatea e ca un revelator: te arată așa cm ești și asta nu-ți convine. Oare câte căsnicii se fac nu din dragostea unuia pentru celălalt cu din teama fiecăruia de a nu rămâne singur? Oare câți oameni acceptă să rămână într-o relație în care se simt umiliți zi de zi doar pentru că despărțirea înseamnă pentru ei singurătate, care înseamnă dezastru? Pentru mulți, singurătatea e atât de înspăimântătoare, încât fac orice ca să nu o trăiască. Singurătatea îi înspăimântă și caută să o evite sau să o îngroape prin abandonul în divertismente și mimetisme cotidiene. Dar există și alte atitudini posibile. A. Dürer are o gravură fascinantă: „Cavalerul, moartea și diavolul”.Daca aveți un pic de răgaz, cautați aceasta capodoperă. Priviți cavalerul: curând se va întâlni cu moartea,care îi arată clepsidra, cu trecerea inexorabilă a timpului.În spatele lui e Diavolul, ispititor, înspăimântator. E singur, în proximitatea morții, dar n-are teamă. Își urmează demn, calm, drumul; într-o singurătate asumată. Merită să avem în minte această gravură, în momentele noastre de cumpănă. Ca o mantră! De singurătate nu se fuge; ea se trăiește, văzându-ți de drum. Viața împlinită este o dialectică subtilă a singurătății și comuniunii.
3. Să ne îmbogățim sufletul!
Sunt oameni care au un suflet subțire, ca tabla de 2 mm. Te uiți la ei și vezi că sunt o colecție de mimetisme sociale; fac ce fac ceilalți, simt la fel, gândesc la fel, trăiesc la fel. Nu-și pot concepe fericirea decât în preajma celorlalți. Nu sunt incapabili să rămână singuri cu ei înșiși 24 de ore, fără să pună mâna pe telefon, pe telecomanda TV, pe o revistă, pe mouse, pe orice, numai să nu audă golul din interior. Dar, sunt și oameni puternici, care au dimensiunea verticalei: au valori care, trăindu-le, îi ridică spre înălțimi; au compasiunea sau înțelepciunea care-i ajută să înțeleagă profunzimile. Au etica lucrului bine făcut și le pasă de ceilalți.
Dacă sufletul tău e subțire,superficial, ești ca un satelit: gravitezi mereu în jurul a ceva; aceasta e rațiunea ta de a fi. Dacă acel ceva nu mai este, tu nu mai ești, nu poți exista singur. Cei cu sufletul subțire gravitează mereu în jurul rețelei sociale, care le dă identitate. Dacă rețeaua se deteriorează, ei suferă cumplit, pentru că deteriorarea rețelei în jurul căreia gravitează înseamnă periclitarea identității personale. Trebuie să se întâlnească cu cineva, să vorbească („chat-uiască) cu cineva, să aranjeze ceva cu cineva, să primească un like, să fie conectat… Când ai sufletul subțire, singurătatea e un cataclism nuclear. N-ai ce să-i contrapui, pentru că în tine e golul; n-ai identitate, decât cea a punctului într-o rețea de puncte.
Singurătatea se contracarează cu bogăția sufletului. Să ai un proiect personal, să ai o colecție de tabieturi, să ai hobby-uri pe care să le poți practica singur, să te uiți la cerul înstelat, să te bucuri de o carte bună, de un vin bun sau de Natură (Deus sive natura, zicea Spinoza!). Oamenii care au un suflet bogat sunt ca planetele: gravitează în jurul unui soare, dar gravitează și în jurul axei proprii. Singurătatea e rea doar pentru oamenii-satelit, nu și pentru oamenii-planetă. Dacă ajungem să trăim rotindu-ne nu numai în jurul celorlalți semnificativi, ci și în jurul propriei noastre axe, singurătatea nu e o amenințare, ci un minunat prilej de dezvoltare personală.
