24/02/2026
Atât de plină de daruri a fost întâlnirea din 13 februarie -Călătorie şamanică de dezmembrare și renaștere facilitată de Alexandru Anton
A fost o experiență profundă și frumoasă. Ne-am adunat un grup de oameni interesanti, într-un cadru cald, calm, așezat şi cu timp. Alexandru ne-a strâns împreună și ne-a primit, apoi ne-a condus mai întâi într-un exercițiu de conectare la corp, de eliberare a tensiunilor și a constrângerilor.
Această pregătire a fost, pentru mine, incredibilă. În timpul exercițiului, mi-a apărut spiritul maimuței. Și, deși știu despre mine că în cultura maiașă sunt „batz”, am trăit multă rușine în a exprima unele aspecte pe care acest spirit le aducea în corpul meu: vocea stridentă, sunete ciudate, vocalizare… mișcarea, ancorarea şi pași conștienți pe pământ îmi erau mai familiare. A fost foarte interesant să rămân conectată la felul în care se simțea acest spirit al maimuței în mine, dincolo de judecată.
Apoi, Alexandru ne-a condus în călătoria șamanică de inițiere în tema dezmembrări şi a renaşterii, prin voce şi prin tobă. Aceste daruri ale lui sunt tare, tare speciale.
Pentru mine, a fost o călătorie extrem de revelatoare. Am început să merg către un spațiu sigur din interiorul meu și, bineînțeles, acest loc era pădurea.
Pășeam pe cărările ei și, pe măsură ce înaintam, găseam oase, oase de animale, pe care le strângeam și din care am început să creez un fel de clopot de vânt.
Vântul mișca aceste oase și ele scoteau un sunet foarte special. Știu că, pentru unii, citind asta, poate părea înfricoșător sau zguduitor, însă pentru mine, în experiență, a fost un proces de onorare: a oaselor, a străbunilor care au venit înaintea noastră, și de reformulare a lor într-o formă prin care să poată fi în continuare de folos lumii vii.
Ghidajul a continuat. Am găsit un portal într-o scorbură de copac și am coborât în profunzimea pământului, într-un întuneric dens. Acolo urma să ne întâlnim spiritul care să ne ghideze mai departe. Din întuneric, în fața mea, a apărut o lupoaică argintie, aproape albă. Se hârâia la mine, dar nu ca să mă atace, mai degrabă cu o nerăbdare clară, hotărâtă. Parcă îmi spunea: „În sfârșit ai ajuns. Hai să mergem, avem treabă.” Mă gândeam admirativ, cât de frumoasă poate fi.
Am pornit împreună în alergare, coborând tot mai adânc, iar deasupra noastră au început să zboare corbi, care se călătoreau cu noi. Am ajuns într-un loc acoperit de mușchi, sub care curgea apă, un pat de mușchi extraordinar de viu, moale, primitor. Acolo, lupoaica mi-a spus că acesta este locul în care va avea loc ceremonia de dezmembrare.
M-am așezat cu smerenie și recunoștință. Când m-am întins pe patul de mușchi, în jurul meu au apărut animalele pădurii: rozătoare, insecte, viermi, râme, apoi vulpi, cerbi, căprioare, urși și păsări pe care nici nu știu să le numesc. Toate se hrăneau din mine. Nu exista durere. Era mai degrabă o ofrandă. O acceptare profundă, în care știam că totul ne servește și că eu sunt, în același timp, corpul, hrana, animalele, mușchiul și natura însăși.
O înțelegere profundă mi-a inundat ființa. M-am cufundat într-o iubire pe care nu știu cm să o pun în cuvinte. În același timp, într-un alt plan, o herghelie de cai alerga cu o forță extraordinară, iar corpul meu se destramă ca o ață care, se dezintegra și dispărea în elementele naturii: aer, vânt, foc, odată cu fuga cailor. Era foarte mult foc sub copitele cailor care alergau.
Imaginile erau incredibil de vii și reale. Mă tot minunam de ele. De apariția lor. Și, dintr-odată, totul s-a așezat într-o liniște deplină: un non-spațiu, un non-timp, o non-existență în care totul exista și nimic nu exista în același timp. Această călătorie a fost pentru mine o experiență de acceptare totală, fără urmă de frică, într-un spațiu de siguranță absolută.
Singurele provocări au fost gândurile mele: gânduri de rușine, de inadecvare „ce-s toate prostiile astea?”, „oricum numai tu îți închipui lucrurile astea”, „iarăși ciudățenii”, “nimic nu e real”. Și totuși, în același timp, știam că ceea ce trăiesc este un adevăr, o învățătură și un dar. Rațiunea și partea mea umană țineau să fie și ele părți colaborante ale procesului şi am reuşit să îi permit acest lucru.
Ce am înțeles eu în urma experienței este că aceste călătoriile șamanice sunt, în esență, ritualuri de inițiere interioară. Ele ne oferă un cadru simbolic și profund sigur în care putem intra în contact direct cu teme fundamentale ale existenței: moartea, pierderea, dizolvarea ego-ului, renașterea, apartenența la întreg.
Prin experiențe precum dezmembrarea simbolică, nu „murim” în sens literal, ci lăsăm să se dizolve forme vechi de identitate, atașamente, frici sau structuri care nu ne mai servesc. În acest fel, moartea trece de la a fii doar un concept înfricoșător, devinind un proces de transformare, integrare și continuitate.
Astfel de experiențe ne aduc față în față cu acceptarea profundă a ciclurilor vieții și ne ajută să modelăm în interiorul nostru o relație mai blândă, mai conștientă și mai adevărată cu tema morții, ca parte vie a întregului.
🐺Mulțumesc Alex!
