https://www.facebook.com/419384874596834/

Doula la moarte -Laura Cândea-Burnete, Sibiu (2025)

02/08/2025

Ce face o doula la moarte (sau death doula, end-of-life doula) și de ce poate fi deosebit de valoroasă într-un moment atât de sensibil și transformator ca moartea?

🐚Ce face o doula la moarte

O doula pentru moarte este o persoană pregătită să ofere sprijin emoțional, spiritual, practic și uneori fizic unei persoane aflate în fazele terminale ale vieții, dar și familiei sau celor apropiați. Nu oferă îngrijiri medicale, dar completează munca personalului medical și a celor de la hospice.

Doula creează un spațiu sigur pentru ca persoana muribundă să-și exprime temerile, regretele, dorințele, întrebările existențiale sau spirituale.

Ajută la clarificarea dorințelor legate de cm vrea să moară persoana (acasă, în liniște, cu muzică, înconjurat/ă de cineva anume etc.).
Dacă persoana dorește, doula poate facilita ritualuri simbolice (aprinderea unei lumânări, muzică aleasă, scrisori de adio etc.).

Ajută persoana să aibă o formă de control asupra propriului sfârșit; fie prin redactarea unui plan de îngrijire la finalul vieții, fie prin discuții sincere despre moarte.

O doula la moarte susține familia înainte, în timpul și după moarte, înțelegând durerea lor fără să o patologizeze. Poate ajuta familia să discute lucruri dificile între ei sau cu persoana aflată pe moarte. Poate contribui la spălarea ritualică a corpului, pregătirea acestuia (dacă se dorește o abordare tradițională sau spirituală), priveghere de rămas-bun, momente de reculegere etc.

Sprijină familia să-și găsească propriul ritm în doliu și să înțeleagă că durerea e un proces, nu o problemă de „rezolvat”.

🐚De ce ar fi de folos să ne însoțim de o doula la moarte?

Pentru că moartea este și o naștere inversă.
Așa cm un copil e însoțit la venirea în lume de o doula de naștere sau moaşă, tot așa și sufletul (sau conștiința, ființa) poate fi însoțit cu blândețe și prezență în procesul de trecere. O doula normalizează procesul morții, îl umanizează, îl readuce în comunitate.

Mulți oameni se tem de moarte, de suferință, de ideea dispariției. O doula nu „rezolvă” aceste temeri, dar le primește, le conține și ajută la transformarea lor. Uneori, simplul fapt că nu ești singur cu fricile tale e vindecător.

Durerea, frica, epuizarea, rușinea de a nu ști „ce să faci” sunt normale. O doula aduce calm și claritate în haos. Nu impune nimic, dar oferă opțiuni.

Pentru cine dorește, moartea poate deveni un ritual de trecere plin de sens, nu doar o „pierdere”. Doula poate ajuta la transformarea morții într-o experiență cu sens personal, familial sau spiritual.

🖤A avea o doula la moarte înseamnă să nu fii singur, să ai parte de o prezență conștientă, blândă și prezent activă într-un moment de mare vulnerabilitate. E o formă de îngrijire umană, care nu are legătură cu medicina, ci cu sufletul.

📷 Alexandra Bumbaş

31/07/2025

🕊️ Scurt ghid pentru îngrijirea celor dragi acasă, în ultimele lor zile de viață.

Pentru cei care oferă iubire, liniște și demnitate până la capăt

1. Alegeri la sfârșitul vieții -între susținere și liniște

Fiecare om are dreptul să aleagă cm își trăiește ultimele clipe. Unii vor tot ce e posibil pentru a rămâne în viață cât mai mult, alții aleg pacea și confortul.

Îngrijirea de susținere a vieții: Poate însemna ventilator, perfuzii, tratamente agresive. De exemplu, cineva cu cancer avansat poate alege chimioterapie până în ultimul moment.

Îngrijirea de confort (paliativă): Se concentrează pe ușurarea durerii, respirației grele, grețurilor. De exemplu, o bunică bolnavă de inimă poate renunța la spital și alege să stea acasă, în patul ei, cu cei dragi aproape.

🤍 Întreabă cu blândețe:

„Cum vrei să fii îngrijită în această etapă? Ce e important pentru tine?”

2. Instrucțiuni anticipate -să respectăm dorințele celui drag

Când persoana nu mai poate comunica, e important să știm ce și-a dorit.

Testamentul vital: Un document simplu în care scrie, de exemplu: „Nu doresc resuscitare în caz de stop cardiac” sau „Doresc să primesc doar îngrijire de confort”.

Persoana desemnată pentru decizii medicale: Poate fi copilul, partenerul sau altcineva de încredere.

De exemplu, mama poate spune:

„Când nu voi mai putea vorbi, să știi că nu vreau să fiu dusă la spital. Vreau să mor acasă.”

🐚E bine ca aceste dorințe să fie discutate în familie și să fie puse pe hârtie.

3. Planificarea funerară: eliberare pentru familie și respect pentru cel drag

Chiar dacă e greu să vorbim despre asta, planificarea din timp ușurează mult momentul pierderii.

Se poate discuta despre dorința de înmormântare sau incinerare, muzica dorită la ceremonie sau un anumit preot.

De exemplu, tata poate spune:

„Aș vrea să fiu îngropat lângă părinții mei. Și să puneți melodia mea preferată la final.”

🐚Poate părea devreme, dar aceste discuții aduc liniște sufletească și pentru cel care pleacă, și pentru cei rămași.

4. Semne că sfârșitul se apropie: ce să observăm, ce să facem

Moartea nu vine brusc. Corpul se pregătește și, uneori, ne dă timp să fim acolo, cu iubire și calm.

Semne frecvente:
Respirație greoaie, cu pauze, uneori un gâfâit numit „râsul morții”
Piele rece, palidă, mai ales la mâini și picioare
Lipsa poftei de mâncare, ochi care nu mai răspund la privire
Somn lung, apoi inconștiență

Ce poți face:
Umezește-le buzele cu un burete cu apă
Pune-le o pătură subțire dacă au frisoane
Ține-i de mână, vorbește-le cu blândețe, chiar dacă nu mai răspund. Auzul este ultimul simț care se pierde.

🤍De exemplu, poți spune:
„Suntem aici. Te iubim. Ești în siguranță.”

5. Îngrijirea la domiciliu – să aducem spitalul în sufletul casei

Acasă, uneori cei dragi se simt mai liniștiți. Dar avem nevoie de un pic de organizare.
• Pat ajustabil, dacă se poate, pentru a schimba poziția ușor
• Schimburi de lenjerie și haine curate, scutece dacă e cazul
• Un colț cald, cu fotografii, o lumânare, cu miros preferat, lavandă sau tămâie etc.

De exemplu, dacă bunicul nu se mai poate ridica, îl poți așeza lângă fereastră, ca să vadă cerul și copacii, și să îi pui un radio cu muzica lui preferată.

📞 Solicită îngrijire paliativă la domiciliu – dacă există echipe în oraşul tău care pot veni cu medici, asistenți și consiliere.

6. Gestionarea durerii – niciun om nu ar trebui să sufere la final

Durerea poate fi controlată. Cu ajutorul medicului, veți avea un plan de medicație clar.

De la paracetamol până la morfina lichidă, în funcție de intensitatea durerii
Pentru greață, anxietate sau respirație grea, există soluții – întreabă echipa medicală

De exemplu, dacă mama geme ușor la fiecare mișcare, ar putea avea dureri musculare – un calmant ușor poate face minuni.

🤍Durerile netratate nu sunt o dovadă de curaj – ci o suferință ce poate fi evitată.

7. Când sfârșitul e însoțit de demență – iubire în mijlocul uitării

Demența schimbă comportamentul, dar nu anulează nevoia de iubire.
Spune-i pe nume, atinge-l ușor pe mână sau pe obraz
Dacă e agitat, spune:

„Ești în siguranță. Sunt aici.”

Redu luminile puternice și sunetele bruște

De exemplu, dacă bunica repetă mereu „Unde e mama mea?”, nu o corecta. Poți răspunde:

„Mama ta te iubește mult. Și eu sunt aici cu tine.”

🔔 Amintește-ți că nu este vina lor – e boala care vorbește, nu sufletul lor.

8. Îngrijitorul are nevoie și el de îngrijire

Tu ești stâlpul, dar nu ești de fier. Ai voie să obosești. Ai voie să plângi.

•
♥️Cere ajutor – și de la rude, și de la prieteni
♥️Ia pauze – chiar și 30 de minute de plimbare sau un duș în liniște contează
♥️Vorbește – cu cineva de încredere sau cu un consilier

De exemplu, poți spune cu sinceritate:

„Am nevoie să dorm o noapte. Poți veni tu la tata?”

🧡 E un act de iubire profundă să ai grijă. Dar nu poți turna dintr-o cană goală. Ai grijă și de tine.

În încheiere…

A fi lângă cineva la sfârșitul vieții este un privilegiu dureros dar şi nobil.
Nu trebuie să știi totul. Nu trebuie să faci totul perfect. Prezența ta, blândețea ta și iubirea ta sunt ceea ce contează cel mai mult.

❣️Acest ghid nu oferă rețete fixe, ci sprijin și orientare. Fiecare experiență este unică, iar iubirea, demnitatea și compasiunea sunt busola noastră.

25/07/2025

🦢Ce ne oprește să ne ocupăm de detaliile legate de sfârșitul nostru, de moartea noastră?

Frica de moarte, e una dintre cele mai fundamentale frici umane. Chiar și simpla contemplare a propriei dispariții poate provoca anxietate, iar planificarea înmormântării pare, pentru mulți, o acceptare „prematură” a sfârșitului.

Mulți trăiesc ca și cm ar fi nemuritori, fie din obișnuință, fie dintr-o strategie inconștientă de protecție psihologică. Gândul la moarte este evitat tocmai pentru că pare a aduce cu sine un gol existențial greu de privit în față.

În multe societăți, inclusiv în cea românească, moartea e tratată ca un subiect tabu. Nu e firesc să vorbim despre ea la cafea sau în familie, așa că planificarea ei pare o ciudățenie. Unii evită să vorbească despre moarte sau să-și planifice înmormântarea de teamă că „ar atrage-o”. E o credință populară persistentă.

Lipsa exercițiului de introspecție este de asemenea un aspect de contemplat. Mulți oameni nu se gândesc prea mult la cm ar vrea să fie amintiți, pentru că nu sunt obișnuiți să se întrebe cine sunt cu adevărat sau ce contează cu adevărat pentru ei.

Astfel e foarte întâlnită tendința de a delega moartea altora. De obicei, cei rămași în viață organizează ceremonia. Ne gândim: „Lasă că se vor descurca ei.” În realitate, asta pune o povară grea pe umerii celor îndoliați.

“Dacă viața se încheie complet”, fără urmă, ce rost are să lăsăm o amprentă? Mulți nu văd sensul în a personaliza ceremonia morții dacă nu cred într-o continuitate (fie spirituală, fie simbolică).

Paradoxal, chiar și în moarte, ne temem de cm vom fi percepuți: „Oare e prea excentric să vreau jazz la înmormântare?” sau „Ce-ar spune rudele dacă aș cere să nu fie preot?”

🐚Dar ce s-ar întâmpla dacă am face-o?

Dacă ne-am asuma aceste pregătiri și am lăsa o urmă personală chiar și în ceremonia morții:

🍂Ne-am ușura pe noi de frica incertitudinii.
🍂Am ușura familia, oferindu-i o direcție clară și autentică.
🍂Ne-am revendica identitatea până la capăt, într-un act de sinceritate și curaj.
🍂Am transforma moartea într-un ritual mai uman, mai personal, poate chiar mai plin de sens.

📷Alexandra Bumbas

23/07/2025

Frica de moarte nu e doar despre moarte

Frica de moarte nu este înnăscută în forma ei completă, ci se dezvoltă treptat, în funcție de înțelegere, context social, influențe culturale și experiențe personale.
Copiii mici, nu par să se teamă de moarte și nu doar pentru că nu o înțeleg intelectual, ci pentru că trăiesc într-o stare de prezență, mai conectată la viață decât la ideea sfârșitului.

Oamenii, mai ales în partea occidentală, cresc într-o cultură a controlului și a negării morții; evităm să vorbim despre ea, o cosmetizăm, o medicalizăm, o ascundem. De aici se naște o dificultate în a accepta schimbarea și sfârșitul, chiar și la nivel simbolic.

Copiii, în contrast, nu au încă acel atașament rigid față de identitate, viitor sau posesii. Ei pot accepta mai ușor că lucrurile vin și pleacă.

Pe măsură ce creștem, dezvoltăm un ego, o imagine a „cine suntem” bazată pe trecut, posesiuni, statut, roluri sociale. Moartea este percepută ca anihilarea acestui ego, nu doar a corpului.

Dacă omul nu are un simț mai profund al sinelui (sinele autentic sau conștiința dincolo de formă), atunci moartea pare sfârșitul total, o „stingere”. De aici vin anxietatea și nevoia de sens artificial.

Moartea este marea necunoscută. Iar necunoscutul sperie mai ales pe cei care vor certitudine, au nevoie să dețină control, ori nu practica „a sta” cu întrebările fără răspuns.

Copiii mici trăiesc în acum. Nu sunt ancorați în anxietatea viitorului. De aceea, nu se tem de ce urmează. Moartea, pentru ei, e doar o poveste, nu o amenințare.

Mulți oameni nu și-au dezvoltat o relație conștientă cu ideea de moarte. N-au reflectat la ea, n-au stat cu ea, n-au fost educați să o integreze.

Tradiții ca budismul, stoicismul sau unele forme de creștinism autentic cultivă meditația asupra morții ca pe un antrenament al libertății interioare.

Frica de moarte e adesea proporțională cu senzația că viața nu a fost trăită deplin. De aceea, pe patul de moarte, mulți spun: „aș fi vrut să fiu mai sincer cu mine însumi” sau „aș fi vrut să iubesc mai mult”.

Copiii trăiesc viața pur și simplu. Nu o judecă, nu se auto-sabotează. De aici apare acea „asezare”, un fel de încredere ontologică în ceea ce este.

Frica de moarte nu e doar despre moarte. E despre:

🕊️neînțelegerea vieții
🕊️lipsa unui raport conștient cu schimbarea
🕊️frica de a nu fi trăit autentic
🕊️neputința de a lăsa controlul

Poate că ceea ce „lipsește” este tocmai întoarcerea la acea stare de prezență, deschidere și acceptare pe care copiii o întruchipează, înainte ca lumea să le proiecteze fricile, așteptările și rușinile.

📷 Frații Mason și Mylan Brazel au vizitat piatra funerară a tatălui lor într-o scenă emoționantă la Cimitirul Național Arlington pentru prima dată de la moartea acestuia, în iulie.

22/07/2025

🌹22 iulie Sfinta mironosiță şi întocmai cu Apostolii -Maria Magdalena

Maria Magdalena este una dintre cele mai misterioase și puternice figuri din viața lui Isus. Deși adesea înțeleasă greșit sau reprezentată greșit de-a lungul timpului, prezența ei - în special în jurul temelor morții, pierderii și renașterii - este de neuitat.

Ea a fost acolo când a contat cel mai mult. Când Isus a fost răstignit, majoritatea adepților săi au fugit de frică, dar Maria Magdalena a rămas. A stat lângă cruce, privind pe cineva pe care îl iubea profund și în care credea, cm suferea și moare. Nu și-a întors privirea.m, a rămas înrădăcinată în moment, confruntându-se direct cu cruditatea morții.

Și apoi, poate chiar mai izbitor, ea a fost prima persoană care s-a întors la mormânt, dimineața devreme, când totul părea încă spulberat. Acolo, în mijlocul durerii, tăcerii și umbrelor a devenit prima martoră la înviere. L-a văzut pe Isus nu ca pe un cadavru, ci ca pe ceva transformat, radiant, viu dincolo de viață.

Acel moment este extraordinar; ea merge să jelească morții, dar devine prima care îi salută pe cei înviați. Procedând astfel, Maria Magdalena devine un fel de punte între moarte și viață între disperare și speranța. Ea devine prima mesageră a învierii, cea care duce vestea vieții de după moarte celorlalți. De aceea, primii creștini o numeau „Apostolul Apostolilor”.

Dar povestea ei nu se termină aici.

În scrieri mai puțin cunoscute, precum Evanghelia Mariei și alte texte creștine timpurii (gnostice), Maria este portretizată nu doar ca o martoră, ci ca o învățătoare spirituală profundă, cineva care înțelege călătoria interioară a sufletului.

🖤Aceste texte vorbesc despre calea sufletului după moarte, despre luptele sale și despre întoarcerea sa la divin. În ele, Maria este cea care are cunoștințe pe care ceilalți nu le au. Ea vorbește despre moarte nu doar ca despre sfârșitul trupului, ci ca despre o traversare spirituală, o transformare.

Chiar și în artă, această parte a poveștii ei este evidentă. Este adesea pictată ținând în mână un craniu, un simbol al mortalității, o amintire a faptului că viața este trecătoare. Sau este înfățișată cu un vas cu mir, sugerând rolul ei în ungerea trupului lui Isus pentru înmormântare. Uneori este înfățișată într-o peșteră, singură, meditând, aproape ca un mistic sau un călugăr, contemplând viața, moartea și ceea ce se află dincolo.

În multe tradiții spirituale, în special în creștinismul mistic, Maria Magdalena a ajuns să fie văzută ca ceva mai mult decât o simplă figură istorică. A devenit un simbol al transformării. Al unei femei care a trecut prin moarte și durere și a ieșit de cealaltă parte cu o înțelepciune mai profundă. Un ghid, un martor, un suflet care nu se teme de întuneric.

În acest sens, ea are o legătură sacră cu moartea, fără legături morbide, ci ca ceva profund uman, finalitatea vieții fizice. Ne învață cm să rămânem prezenți în durere, cm să fim martori la sfârșit fără să ne întoarcem spatele și cum, poate, să fim deschiși la posibilitatea ca, chiar și în moarte, se poată naște ceva nou.

📷Maria Magdalena cu craniul

17/07/2025

🐚Cum mă pot pregăti pentru o moarte bună, chiar dacă sunt sănătos/oasa și departe de a muri?

Poate părea neobișnuit să te gândești la moarte atunci când ești sănătos și plin de viață. Și totuși, tocmai acum, în tihna zilelor obișnuite, e momentul cel mai potrivit.

Pregătirea pentru o moarte bună nu înseamnă să te aștepți să vină curând, ci să înveți să trăiești mai prezent, mai conștient, mai împăcat.

O moarte bună este defapt un proces, aceasta se pregătește, pas cu pas, prin felul în care trăiești. Începând cu lucrurile mici, cuvintele spuse sau nespuse, gesturile de bunătate, liniștea cu care te privești pe tine în oglindă.

În primul rând, e important să îți cunoști valorile. Ce contează cu adevărat pentru tine? Ce simți că ai vrea să lași în urmă? Răspunsurile la aceste întrebări pot deveni busola după care îți ghidezi viața de zi cu zi. Să trăiești în acord cu ele înseamnă să ajungi, într-o zi, fără regrete sau cu cât mai puține.

Apoi, e bine să te apropii de ideea morții nu ca de un dușman, ci ca de o parte firească a vieții. Poate nu e ușor, dar cu timpul, gândul acesta nu mai e aşa un bau-bau, devine mai degrabă un profesor, care te învață să nu amâni iubirea, recunoștința, iertarea.

O moarte bună se leagă adesea de relații împlinite, departe de perfecțiune, mai degrabă prin acceptare şi împăcare. Să nu rămână cuvinte grele nespuse sau „te iubesc”-uri rămase în gând. Fă pace cu cine ești și, dacă poți, cu cei care ți-au fost aproape.

Mai este și partea practică atât de des amânată. Un testament, niște dorințe scrise despre ce ai vrea să se întâmple dacă într-o zi n-ai mai putea decide. Unde vrei să fii, ce muzică să se audă, cui ai vrea să mulțumești. Nu pentru că ești pe cale să mori, ci pentru că vrei să ușurezi povara celor dragi atunci când acel timp va veni.

În tot acest proces, poate cel mai important lucru e să-ți hrănești viața interioară. Prin rugăciune, meditație, plimbări în natură, scris sau tăcere. Ceva personal şi specific, care îți oferă un loc de liniște înlăuntrul tău, unde să poți sta cu gândul morții fără teamă, cu înțelegere.

Și mai e ceva

…trăiește acum.

Nu mâine, nu „când voi avea timp”. Iubește, iartă, scrie, creează, râzi, odihnește-te. Lasă urmele bunătății şi ale umanității să se reverse din bunăstarea ta, din adevărul tău.

Pentru că, în cele din urmă, o moarte bună nu înseamnă o zi liniștită la final, ci o viață trăită cu sens până atunci.

🤍L.

📷 Brooke Shaden

08/07/2025

Moartea subită… ea este ca o ruptură bruscă în țesătura timpului. Nu bate la ușă, nu-și cere permisiunea. Pur și simplu vine. Și lasă în urmă un gol imens. Într-o clipă, o inimă se oprește, un zâmbet dispare, o voce se stinge pentru totdeauna. Iar cei rămași în urmă sunt cufundați într-o mare a neînțelesului.

Impactul emoțional e copleșitor. Mintea caută explicații, dar nu le găsește. Inima încearcă să accepte, dar refuză. Și atunci apare șocul, acel moment în care întreaga lume pare să se destrame într-un singur sunet mut. Plânsul nu vine întotdeauna imediat. Uneori e doar tăcerea. Sau un nod în gât. Sau o nevoie disperată de a retrăi ultimele clipe, de a reface timpul, de a rescrie finalul.

Acest tip de durere nu este doar o rană a sufletului. Ea se imprimă și în trup.
Creierul, martor tăcut al traumei, încearcă să se protejeze. Activează mecanisme vechi, de supraviețuire adrenalina, cortizolul, hormoni care pun corpul în stare de alertă. Inima bate mai tare, somnul devine fragil, gândurile se întorc în buclă. E începutul stresului post-traumatic, o umbră care rămâne, chiar și după ce sicriul a fost închis și lacrimile s-au mai domolit.

Stresul prelungit afectează creierul, ca o picătură care erodează o piatră. Memoria scade, concentrarea se tulbură, iar lumea pare în ceață. Uneori apar anxietăți sau atacuri de panică, alteori o amorțeală ciudată, ca și cm viața trece prin noi, iar noi nu mai suntem în ea.

Și mai este ceva… un adevăr greu de privit în față.

Unele morți nu ar fi trebuit să ne surprindă. Ele au fost anunțate. Prin semne, prin comportamente, prin trupuri slăbite sau suflete obosite. Dar uneori alegem să nu vedem. Negăm. Ne mințim că e prea devreme, că nu poate fi vorba despre „al nostru”. Și atunci, chiar și moartea care a bătut ușor, discret, pare să devină o moarte subită. Nu pentru că a venit fără veste, ci pentru că noi nu am vrut să deschidem ușa realității.

În felul acesta, negarea devine o formă de orbire sufletească. Și când realitatea vine peste noi ca un val, ne prăbușește. Ne frânge. Pentru că nu eram pregătiți. Nu am putut sau nu am vrut să fim.

Dar tocmai în această durere, există și o chemare.
Să fim prezenți. Să vedem viața exact așa cm e: fragilă, temporară, plină de clipe pe care le putem iubi acum, nu mâine.
Să vorbim despre moarte fără frică. Să o îmblânzim prin înțelegere. Să nu mai lăsăm moartea să fie întotdeauna o surpriză, ci uneori un oaspete așteptat cu respect, cu iubire, cu pregătire.

Pentru că atunci când recunoaștem moartea ca parte a vieții, nu doar sfârșitul ei, putem trăi cu mai multă prezență, cu mai mult sens, și mai ales, cu mai puțină frică.

📷 Joséphine Klerks

02/07/2025

Frica de moarte este una dintre cele mai fundamentale și universale temeri ale ființei umane, iar originile ei pot fi explorate din mai multe perspective: filozofice, psihologice, culturale și spirituale.

Posibile origini și rădăcini ale fricii de moarte:

🖤Instinctul de supraviețuire
La nivel biologic, frica de moarte este înrădăcinată în instinctul natural de conservare a vieții. Toate ființele vii au mecanisme care le ajută să evite pericolele și să supraviețuiască. Asta creează o aversiune profundă față de ideea sfârșitului vieții, care este perceput ca o amenințare directă.

🖤Teama de necunoscut
Moartea este un mister absolut, nu știm cu certitudine ce se întâmplă după ce murim. Această incertitudine creează anxietate și teamă, pentru că mintea umană tinde să se sperie de ceea ce nu poate înțelege sau controla.

🖤Pierderea identității și a sinelui
Mulți oameni se tem că odată cu moartea, „eu”-l, conștiința, personalitatea și toate experiențele care ne definesc vor dispărea. Această pierdere a identității este o sursă profundă de anxietate existențială.

🖤Separarea de cei dragi
Frica de a părăsi lumea fizică este adesea însoțită de teama de a ne despărți de persoanele pe care le iubim. Această pierdere și singurătate anticipată pot amplifica frica de moarte.

🖤Cultură și condiționare socială
În multe culturi, moartea este un subiect tabu, însoțit de frică și evitarea discuției despre ea. Aceasta întărește ideea că moartea este ceva înfricoșător și de neatins. Pe de altă parte, unele tradiții spirituale privesc moartea ca pe o transformare sau o trecere, diminuând astfel teama.

🖤Lipsa unui sens sau a unei credințe
Pentru cei care nu au o credință spirituală sau o convingere legată de viața de după moarte, ideea de non-existență totală poate fi copleșitoare și înspăimântătoare. În schimb, credințele care oferă un sens și o continuitate după moarte pot ajuta la atenuarea fricii.

🪷

„Adevărata oroare a existenței nu este frica de moarte, ci frica de viață. Este frica de a te trezi în fiecare zi pentru a înfrunta aceleași lupte, aceleași dezamăgiri, aceeași durere. Este frica că nimic nu se va schimba vreodată, că ești prins într-un ciclu al suferinței de care nu poți scăpa. Și în această frică există o disperare, o dorință de ceva, orice, care să rupă monotonia, să aducă sens repetării nesfârșite a zilelor.” Albert Camus, Căderea

Frica de moarte este şi tema întâlnirii următoare Death contemplations №25

📷DarkenedBrush

27/06/2025

În munca mea de însoțire în preajma morții, prezența strămoșilor este o constantă vie. Simt, uneori cu o claritate surprinzătoare, că drumul pe care l-am ales nu a început cu mine. El a fost pregătit cu răbdare, cu înțelepciune și cu dragoste de către cei care au venit înainte, de strămoșii mei cunoscuți și necunoscuți, care, prin viețile și morțile lor, au așezat temeliile pe care eu pășesc astăzi, iar pentru asta şi altele neştiute le sunt adânc recunoscătoare.

După finalizarea studiilor cu Aula Arthur, de la Going with Grace, a apărut firesc dorința de a merge mai adânc în această lucrare, dincolo de granițele vizibile ale lumii noastre. Am continuat studiul cu Sarah Kerr și Daniel Foor, doi ghizi ale căror abordări m-au ajutat să înțeleg și mai limpede că relația noastră cu moartea este, în fond, o relație cu viața în întregul ei.

Atât Sarah, cât și Daniel vorbesc cu o blândețe limpede despre realitatea conexiunii dintre tărâmul celor vii și tărâmul celor morți. Nu ca despre o iluzie reconfortantă, ci ca despre o relație reală, continuă, care se transformă, dar nu se rupe. Daniel afirmă că viața noastră de aici are puterea de a influența viața celor plecați și invers. E o idee care poate părea radicală în cultura noastră modernă, dar care, odată primită în inimă, aduce o alinare profundă și o nouă responsabilitate, aceea de a trăi conștient, știind că pașii noștri reverberează dincolo de această lume.

Pentru mine, legătura cu familia, fie că se află dincoace sau dincolo de văl este eternă. Iubirea pe care o simțim pentru cei dragi nu se stinge cu moartea lor. Dimpotrivă, ea se adâncește, devine o punte prin care ei pot să vină aproape, în vis, în amintire, în sincronicități care ne lasă fără cuvinte. În momentele de cumpănă, ei pot reveni, nu ca umbre ale trecutului, ci ca prezențe vii, ghizi, sprijin nevăzut, martori ai bucuriilor și durerilor noastre.

Această realitate schimbă totul. Nu mai trăim ca ființe izolate, ci ca parte a unui vast țesut intergenerațional, într-o relație vie cu trecutul și cu viitorul. Ne putem ruga pentru strămoși, îi putem onora, îi putem ajuta să se vindece și, la rândul lor, ei ne pot sprijini în vindecările noastre.

A trăi cu această conștiință este a trăi cu smerenie, cu recunoștință și cu un sentiment profund al continuității. Moartea nu mai apare ca o ruptură, ci ca o trecere. Iar strămoșii noștri nu mai sunt doar figuri îndepărtate din istorie, ci o prezență reală, caldă și iubitoare, care ne țin și ne însoțesc.

Ai trăit evenimente în viața ta prin care ai simțit această legătură?

🐚Introspecție

Ce am făcut în viața mea recent (o alegere, o vindecare, un gest de iubire) care simt că a adus liniște, claritate sau pace în linia mea familială, ca și cm un nod vechi s-ar fi dezlegat nu doar pentru mine, ci și pentru cei dinaintea mea?

Pot simți un moment în care sprijinul strămoșilor, poate nevăzut, m-a ajutat să trec printr-o cumpănă sau să aleg un drum înțelept? Cum s-a simțit acea prezență și ce a schimbat în mine?

Dacă mă gândesc la o durere sau o traumă care s-a repetat în familia mea, ce pas am făcut eu pentru a o opri? Simt că, prin această alegere, am oferit strămoșilor mei un spațiu mai senin, o formă de împăcare?

📷 Oleg Shupliak

25/06/2025

🌑Pentru că am celebrat în această lună 2 ani de întâlniri Death Contemplation simt să vă implic şi să vă invit şi pe cei de pe această pagină să ne sărbătorim cm ştim noi mai bine, la o poveste şi o explorare personală.

Tema aleasă spre contemplare în această lună a fost crearea unui spatiu de explorare prin joc de rol, a unor înmormântari simbolice pentru anumite parti interioare care nu ne mai servesc (ex. perfectionism, nevoie de control, ruşine).

🤍Vă invit şi pe voi la contemplare, în ritmul vostru, când e potrivit pentru voi şi m-aş bucura să vă citesc împartăşirile, dacă ați acceptat invitația.

Crearea unei înmormântări fictive pentru o parte veche din sine este un exercițiu simbolic puternic, folosit în psihodramă, terapii expresive și ritualuri de tranziție.

Este o formă de „ritual de separare” care permite conștientizarea, onorarea și eliberarea unei părți interioare care nu mai servește, uneori numite micile morți. „Micile morți” sunt metafore ale pierderii temporare sau simbolice a sinelui, care pot duce la:

• eliberare (fizică sau psihică),
• transformare interioară,
• renaștere spirituală sau emoțională.

Este o noțiune poetică, dar și existențială, care ne amintește că nu trebuie să ne temem de „sfârșituri mici”, pentru că ele sunt deseori spațiul în care ne reconfigurăm profund.

🐚Note terapeutice:
Acest exercițiu nu forțează respingerea părții respective, ci o onorează și o eliberează cu compasiune. Este foarte eficient mai ales în tranziții de viață (ex: ieșirea din burnout, încheierea unui capitol toxic, părăsirea unui mecanism de apărare vechi).

LISTĂ DE PĂRȚI INTERIOARE CARE POATE NU NE MAI SERVESC:

🔸 Părți defensive (care au apărut din frică, neîncredere, traumă):

•Controlorul – crede că doar prin control total lucrurile vor fi în regulă.
•Perfecționistul – cere excelență continuă pentru a evita respingerea.
•Criticul interior – biciuiește pentru a menține standardele și siguranța.
•Anulatorul de sine – renunță la propriile nevoi pentru a fi plăcut.
•Neîncrezătorul – se așteaptă la rău, nu are încredere în ceilalți.
•Cenzorul emoțional – blochează emoțiile intense ca să nu „deranjeze”.

🔸 Părți supraviețuitoare (apărute în copilărie pentru adaptare):

•Copilul invizibil – se ascunde, tace, nu cere nimic.
•Purtătorul de vină – își asumă mereu responsabilitatea, chiar și pentru greșelile altora.
•Râzătorul de serviciu(clownul) – folosește umorul pentru a masca disconfortul.
•Îngrijitorul compulsiv – își neglijează nevoile pentru a avea grijă de toți ceilalți.
•Obedientul – nu contrazice niciodată, evită orice conflict.
•Executorul excesiv – muncește până la epuizare pentru a merita iubirea.

🔸 Părți de evitare/detensionare:

•Dependența de validare – trăiește din aprobarea celorlalți.
•Fugarul – fuge de disconfort prin distracție, muncă sau hiperactivitate.
•Amorțitorul – se izolează, consumă excesiv (mâncare, ecrane, substanțe).
•Evazionistul spiritual – folosește concepte „luminoase” pentru a evita umbra.
•Auto-sabotorul – distruge ce merge bine pentru a evita necunoscutul.

🔸 Părți bazate pe rușine și neîncredere:

•Rușinatul – crede că este fundamental greșit și trebuie să se ascundă.
•Impostorul – simte că nu e niciodată „cu adevărat pregătit”.
•Negociatorul disperat – se schimbă după așteptările fiecăruia.
•Victima cronică – crede că nu are putere, totul i se întâmplă.
•Rebelul fără cauză – se opune automat, chiar și când nu e nevoie.

🔸 Părți spirituale sau filosofice distorsionate:

•„Trebuie să fiu mereu puternic”
•„Dacă sufăr, sunt mai pur/valoros”
•„Nu am voie să greșesc, altfel pierd iubirea”
•„Dacă las garda jos, totul se va prăbuși”
•„Dacă renunț la această parte, nu mai știu cine sunt

🔸Cum integrăm aceste aspecte?
Aceste părți nu trebuie respinse brutal, ele au avut un rol adaptativ, dar devin toxice când ne împiedică dezvoltarea.

În lucrul terapeutic, se urmărește:
•recunoașterea și numirea părții;
•înțelegerea rolului ei în trecut (protecție, adaptare, supraviețuire);
•onorarea funcției;
•și apoi: transformarea, eliberarea sau reintegrarea ei într-o formă.

🤍L.

Doula la moarte -Laura Cândea-Burnete

02/08/2025

31/07/2025

25/07/2025

23/07/2025

22/07/2025

17/07/2025

08/07/2025

02/07/2025

27/06/2025

25/06/2025

Address

Website

Alerts

Shortcuts

Share

Category