https://www.facebook.com/419384874596834/

Doula la moarte -Laura Cândea-Burnete, Sibiu (2026)

14/01/2026

De ce oamenii folosesc metafore când vorbesc despre m0arte?

Oamenii sunt ființe care trăiesc în povești. Încă dinainte de a înțelege lumea în mod rațional, o înțelegem prin narațiuni, imagini și simboluri. Poveștile ne ajută să punem ordine în haos, să legăm evenimentele între ele și să dăm sens lucrurilor care altfel ar fi prea greu de cuprins.

M0artea este una dintre acele realități care nu pot fi explicate complet prin fapte sau definiții. Este un prag pe care nimeni nu îl poate descrie din interior, iar limbajul direct pare adesea insuficient sau prea dur. De aceea, oamenii apelează la metafore: ele transformă necunoscutul într-o imagine familiară, iar frica într-o poveste care poate fi spusă.

Metaforele nu sunt doar ornamente ale limbajului, ci fac parte din vorbirea de zi cu zi. Spunem „am trecut printr-o perioadă grea”, „m-a lovit vestea”, „am dus o povară” fără să ne gândim că folosim imagini. În același fel, când vorbim despre m0arte, metaforele ne permit să o integrăm în țesătura vieții, nu să o izolăm ca pe un tabu.

Limbajul metaforic alină sufletul pentru că:
• creează distanță față de durerea brută;
• oferă un cadru narativ în care pierderea capătă sens;
• permite exprimarea emoțiilor fără a le expune violent;
• leagă experiența personală de una colectivă, umană, veche.

Când spunem o poveste despre somn, drum, râu sau lumină, nu vorbim doar despre m0arte, ci despre continuitate, legătură și sens. Metafora devine astfel o formă de grijă: față de noi și față de cei care ascultă.

🤍Iată câteva metafore folosite frecvent

1. Somnul

Această metaforă prezintă m0artea ca o stare temporară de liniște profundă. Este una dintre cele mai vechi imagini culturale și apare frecvent în texte religioase și literare pentru a sugera pacea și absența durerii.

2. Trecerea

Viața este văzută ca un drum, iar m0artea ca un prag sau o poartă. Metafora atenuează ideea de final și o înlocuiește cu cea de transformare sau continuitate.

3. Plecare

A „pleca dintre noi” sugerează separare, nu dispariție. Această imagine păstrează legătura emoțională cu cei rămași și este frecvent folosită în contexte de doliu.

4. Întoarcerea

Metafora implică ideea că existența are un punct de origine, iar m0artea este revenirea la acel început: pământ, natură, divinitate sau univers.

5. Odihna

Viața este asociată cu lupta și oboseala, iar m0artea cu repausul final. Această metaforă este des folosită pentru a aduce consolare în cazul suferinței îndelungate.

6. Stingerea

Imaginea unei flăcări sau lumini care se stinge treptat. Metafora pune accent pe fragilitatea vieții și pe caracterul ei finit, fără a apela la imagini violente.

7. Noaptea

Ziua simbolizează viața conștientă, iar noaptea necunoscutul. M0artea devine astfel un spațiu al misterului, uneori al liniștii, alteori al fricii.

8. Eliberarea

Această metaforă apare mai ales când existența este marcată de durere. M0artea este văzută ca ieșire din suferință, din limitări sau dintr-o povară greu de dus.

9. Ultimul capitol

Viața este o carte, iar m0artea încheierea ei. Accentul cade pe sens, poveste și moștenirea lăsată, nu pe dispariția fizică.

10. Râul sau marea

Inspirată din mituri și religii, această metaforă vede m0artea ca o apă ce trebuie traversată. Apa sugerează curgerea inevitabilă și granița dintre două stări de existență.

🌃 image Pintrest

13/01/2026

Despărțirea de corpul fizic și conectarea la nivel de suflet – o abordare holistică
(tema lunii ianuarie la Death Contemplation no. 30)

Introducere

Despărțirea de corpul fizic constituie una dintre cele mai răvășitoare experiențe cu care se confruntă ființa umană – fie din perspectiva celui care trece prin procesul m0arții, fie din perspectiva celor care rămân. În tradițiile terapeutice, spirituale și antropologice contemporane, această trecere nu este privită ca o „pierdere definitivă”, ci ca o transformare a relației dintre corp, conștiință și suflet. În acest articol îmbinăm perspectiva ritualistică și terapeutică a lui Sarah Kerr, abordările relaționale și de susținere a lui Daniel Foor, și reflexiile profunde asupra m0arții și culturii din Die Wise de Stephen Jenkinson.

1. M0artea ca tranziție — corpul fizic versus identitatea esențială

În disciplina spirituală și terapeutică, corpul fizic este adesea considerat „vehiculul” conștiinței în această viață — un recipient temporar care se dezintegrează la momentul trecerii. Această perspectivă se regăsește, de exemplu, în tradiții filosofice și religioase care văd m0artea ca o separare a sufletului de trup, continuând existența în alte planuri de conștiință.

Sarah Kerr, practiciană de ritual și de susținere a celor aflați în procesul trecerii, consideră că momentul în care sufletul se detașează de corpul fizic este esențial și poate fi recunoscut ca o eliberare de constrângerile fizice. În munca ei cu familiile și persoanele aflate în stare terminală, se pune accent pe faptul că sufletul nu rămâne „legat” de corp, ci se desprinde gradat – un proces care poate fi facilitat prin intenție și ritualuri conștiente. Ritualurile devin astfel instrumente pentru orientarea energiei conștiinței dinspre formă (corp) spre esență (suflet), independent de dimensiunea materială.

2. Procesul emoțional‑spiritual în Marea trecere

În practica lui Kerr, m0artea „nu este un eveniment singular, ci un proces continuu de separare” – și această separare poate fi abordată în mod conștient. Ritualurile pe care le propune se aplică atât când nu se poate fi prezent fizic la cel care moare, cât și după momentul m0arții, pentru a ajuta familia și comunitatea să recunoască prezența continuă a sufletului. Kerr subliniază că, în perioada imediat anterioară și imediat după trecere, „vălul dintre lumi se subțiază” și conexiunile energetice rămân active.

Această abordare este radical diferită de paradigma biomedicală dominantă, care tratează m0artea ca un eșec al corpului. În schimb, Kerr încurajează folosirea „actelor de conștiință” – rugăciuni, ofrande, intenții concentrate – ca instrumente de susținere spirituală. Legătura cu sufletul celor trecuți nu dispare, ci se transformă într-o conexiune non‑fizică, dar reală pentru cei care rămân.

3. Relațiile de suflet după despărțirea de corpul fizic

Unul dintre aspectele cele mai dificile ale m0arții unei persoane dragi este pierderea contactului senzorial – nu doar fizic, ci și emoțional. Și totuși, literatura spirituală clasică și contemporană descrie memoria, iubirea și conexiunile profunde ca mecanisme de transcendere a dimensiunii fizice. De exemplu, în perspectivele spirituale care meditează asupra continuității sufletului după m0arte, se vorbește despre faptul că legăturile bazate pe iubire, valori și experiențe comune continuă să existe într-o „conștiință de conexiune” care transcende dimensiunea corporală.

Această idee este reprezentată ca o coexistență a legăturilor la nivel sufletesc: ceea ce iubești continuă să existe într-un fel de comuniune de suflete, nu doar ca amintire, ci ca prezență copleșitor de vie într-o realitate non‑fizică.

4. Daniel Foor — ritualuri de trecere și susținerea comunității

Daniel Foor, psiholog și practicant ritualist, tratează m0artea ca un rite de trecere – o inițiere profundă ce implică comunitatea, familia și sufletul celui care trece. În abordarea sa, susținerea la m0arte nu este doar o grijă față de confortul fizic, ci un angajament față de continuitatea relațiilor umane și sufletești.

Foor provoacă gândirea contemporană să vadă m0artea nu ca un moment punctual, ci ca o dinamică temporală ce se desfășoară de săptămâni, luni sau chiar ani în relațiile umane și comunitare. Această abordare încurajează acțiuni conștiente de sprijin, ritual, comemorare și însoțire a sufletului, care ajută atât pe cel ce se apropie de m0arte, cât și pe cei care îl veghează, să pătrundă mai adânc în sensul existenței și al iubirii.

5. Stephen Jenkinson în Die Wise — moralitatea culturală a m0arții

Die Wise: A Manifesto for Sanity and Soul de Stephen Jenkinson pune accentul pe cultura m0arții în societatea occidentală: el argumentează că m0artea a fost „îndepărtată din discursul comunitar” și, drept urmare, oamenii nu au învățat să mur! conștient sau să relaționeze sănătos cu pierderea. Pentru Jenkinson, dezbaterea despre m0arte — și implicit despre suflet — face parte din înțelepciunea culturală care conferă sens vieții.

El pledează pentru o revizuire a modului în care ne raportăm la sfârșitul vieții: fără negare, fără izolare a durerii, și cu recunoașterea faptului că fiecare dintre noi poartă atât propria mortalitate, cât și responsabilitatea de a integra această realitate în viața comunității. 💎Această „competență de a mur!” este simultan o competență de a iubi profund, de a simți pierderea și de a continua să trăiești cu sens.

6. Conectarea dincolo de material

Convergența ideilor celor trei autori ne arată că legătura sufletească cu persoanele dragi nu dispare odată cu m0artea corpului fizic. În schimb:
• sufletul continuă să existe dincolo de forma corpului;
• relațiile se transformă, rămânând active la nivel de conștiință și afect;
• ritualurile conștiente facilitează tranziția și susțin atât pe cei m0arți, cât și pe cei vii;
• comunitatea are un rol central în validarea și intelegerea sensului trecerii.

Aceste perspective pun în discuție paradigma seculară dominantă care reduce m0artea la un simplu eveniment biologic. Ele subliniază dimensiunea relațională, sacră și continuă a vieții — prin și după m0arte.

Concluzie

Despărțirea de corpul fizic, văzută prin prisma lucrărilor lui Sarah Kerr, Daniel Foor și Stephen Jenkinson, devine o poartă către transformare, nu doar o „ruptură”. Această transformare este mediată de:
• conștientizare spirituală despre natura sufletului;
• practici rituale care să sprijine conexiunile de suflet;
• comunitate și dialog despre m0arte ca parte naturală a vieții.

Abordările integrate propuse de aceste voci invită la o cultură a m0arții conștiente și la o iubire care transcende forma fizică, oferind un cadru dinamic, profund și holistic pentru a înțelege atât pierderea, cât și continuitatea legăturilor sufletești.

🩻art by Paul Terex

11/01/2026

D3ath Talks ♡

Mo@artea deschide calea către o spiritualitate vie, pentru că ne smulge din confortul automat al materiei și ne obligă să privim dincolo de ceea ce este vizibil și trecător.

În fața ei, sensurile superficiale se dizolvă, iar întrebările esențiale capătă greutate: cine suntem, ce rămâne, ce ne leagă unii de alții și de întreg. Pentru unii, acest drum se deschide prin religie, pentru alții prin apropierea de natură, prin meditație sau printr-o ascultare mai atentă a sufletului.

Indiferent de formă, căutarea născută din întâlnirea cu mo@artea aduce profunzime și o ancoră interioară, transformând frica în înțelepciune care ne învață să trăim mai conștient.

08/01/2026

Doliul și rolul de părinte full-time

Una dintre cele mai delicate realități este doliul trăit de un părinte full-time. Durerea nu apare într-un spațiu gol, ci între timpul de pregătit mese, curățenie, teme, crize emoționale ale copiilor și nevoia constantă de a fi „funcțional”.

Pentru părintele full-time, doliul este adesea fragmentat. Nu există timp suficient pentru a simți durerea până la capăt. Ea apare în bucăți mici: în baie, la volan, noaptea. Această fragmentare poate fi un mecanism de protecție al sistemului nervos, dar pe termen lung poate duce la disociere, o separare între ceea ce facem și ceea ce simțim cu adevărat.

Disocierea este un răspuns adaptativ atunci când viața cere prezență constantă, iar pierderea cere retragere.

Mulți părinți își folosesc rolul ca formă de bypass emoțional: „Nu am voie să cad, copiii au nevoie de mine.” Deși intenția este una de protecție, evitarea procesului de doliu poate împinge durerea mai adânc, unde ea se poate manifesta ulterior prin epuizare, anxietate, probleme somatice sau dificultăți de relaționare.

Copiii nu au nevoie de părinți invincibili, au nevoie de părinți autentici, care pot modela cm arată tristețea trăită cu blândețe și siguranță.

Trusa de urgență pentru părintele în doliu:

🖤Micro-momente de doliu: 5 minute pe zi dedicate intenționat durerii (scris, plâns, respirație conștientă).
🖤Un adult martor: cineva în fața căruia nu trebuie să fii „părinte”, ci om.
🖤Reglare somatică: mișcare blândă, atingere, respirație profundă – corpul trebuie inclus în proces.
🖤Limbaj adaptat pentru copii: adevărul spus pe înțelesul lor reduce anxietatea și rupe ciclul tăcerii.
🖤Permisiunea de a nu fi perfect: zilele grele nu sunt eșecuri, fac parte din proces.

Implicații pe termen lung
Doliul netrăit sau amânat nu dispare, el se transformă. Pe termen lung, părinții pot observa dificultăți în a simți bucurie, o hiper-responsabilitate față de copii sau o deconectare emoțională subtilă. În schimb, doliul integrat, chiar și lent, fragmentat, poate aduce mai multă profunzime relațională, empatie și capacitatea de a trăi cu sens.

A fi părinte full-time în doliu înseamnă a ține viața și moartea în același braț. Ca doula la mo@rte, cred că doliul nu este ceva ce „rezolvăm”, ci ceva ce învățăm să purtăm, iar copiii noștri învață prin noi, din felul în care îl purtăm.

📷 Raven Chalk

05/01/2026

Iarna, sau arta de a muri puțin 😅

Iarna vine neanunțată, imprevizibilă şi surprinzătoare. Nu bate la ușă să întrebe dacă e momentul potrivit. Intră, se scutură de zăpadă și spune, foarte politicos: „Gata. Acum ne așezăm.”

Și prin „ne așezăm” nu înseamnă neapărat să facem ceva anume. Dimpotrivă. Iarna e maestra lucrurilor care nu se fac. Iarna îți pune o pătură pe genunchi și te întreabă dacă nu cumva vrei să lași jos câteva idei care te-au obosit tot anul.

Pentru că, iarna e foarte pricepută la m◊rți mici.

Nu m◊artea cu coasa și efecte dramatice, ci m◊artea aceea discretă, de bun-simț:

– m◊artea unui plan care părea genial în martie și ridicol în decembrie,
– m◊artea unei păreri ferme pe care ai apărat-o cu dinții și care acum te privește jenată din colțul camerei,
– m◊artea felului de a fi „mereu în priză”, care între timp a ars siguranțele.

Iarna nu râde de tine pentru asta, dimpotrivă. Iarna e genul de prieten care spune: „E perfect în regulă. Hai, pune-l aici. Nu-ți mai trebuie.”

Și apoi mai face ceva extraordinar: nu cere nimic în schimb. Nu vine cu sloganuri motivaționale. Nu promite renașteri spectaculoase. Doar te invită să stai. Să te uiți. Să respiri. Să contempli ideea, destul de eliberatoare, că unele lucruri chiar trebuie să m◊ară ca să nu ne mai ocupe spațiu.

Inclusiv unele versiuni de-ale noastre.

-cea care știa mereu ce are de făcut.
-cea care alerga înainte să simtă.
-cea care credea că viața e o listă de bifat.

Iarna spune: „Le poți lăsa jos. Nu le aruncăm. Le lăsăm să se descompună frumos.”

Pentru că m◊artea, în înțelepciunea iernii, nu e un capăt de drum, e defapt compost. Un loc unde lucrurile se desfac în bucăți mai mici, mai adevărate, din care, la primăvară, se va face ceva nou, fără grabă, fără jurăminte, fără presiune.

Așa că, dacă te simți mai lent, mai tăcut, mai contemplativ iarna, nu te judecă. Îți face loc pe bancă lângă ea și îți șoptește cu un zâmbet:
„Nu trebuie să faci nimic special. Doar fii. Și, dacă tot suntem aici, hai să ne uităm puțin la ce e gata să se termine.”

E surprinzător de reconfortant. ❄️

📷Diana Sudyka

28/12/2025

“Ce mai faceți, oameni buni? Se apropie sezonul sărbătorilor și, să fim sinceri, ele sunt complicate de felul lor. Dar dacă ești în doliu, poate părea aproape imposibil să-ți gestionezi sentimentele, să participi la evenimente și… ah, să nu uiți de aperitivul tău! Sună cunoscut?

Te vedem și te învăluim în dragoste 💜, și da, îți dăm permisiunea totală să sari peste unele evenimente și să te bucuri de aperitivul tău în voie!

Dacă ai nevoie de puțin sprijin în această perioadă a sărbătorilor, continuă să derulezi pentru câteva reamintiri de la noi, , și 💜🙏🏿

Ai grijă de tine de-a lungul acestor sărbători.

P.S. Ultimul slide pe repeat. Pentru totdeauna.”

18/12/2025

Când o mo@rte o trezește pe alta

Însoțesc oameni şi familii care se frâng și se adună în același timp atunci când trec prin mo@rte. Știu cm arată mo@rtea când se apropie. Știu limbajul ei tăcut.

Și totuși, când bunica mea a mur!t, trecerea ei nu a venit la mine ca un concept. A venit ca un val prin corp.

Nu a fost doar tristețe.
A fost anxietate.
Căldură puternică, aproape arzătoare.
Tulburări digestive. Respirație grea.
Teroare în corp, fără poveste.
Confuzie. Îngheț.

Mintea mea încercă să înțeleagă: dar știu ce se întâmplă, de ce e așa intens?
Corpul meu nu cere explicații. Corpul meu știe.

Trecerea bunicii mele nu a fost doar despre ea. A fost o ușă deschisă brusc către alte morț!. Mo@rtea tatălui meu, subită, de acum 15 ani. Șocul. Neputința. Faptul că viața se poate rupe într-o secundă. Și mai adânc de atât, senzații vechi, fără cuvinte, dintr-un timp în care eram foarte mică și foarte singură. Multă imprevizibilitate. Multă neglijență. Puțină siguranță.

Am înțeles, din nou, pe pielea mea, ceva ce știu și din muncă, și din studiu:
corpul nu trăiește în timp liniar.

Pentru corp, pierderea nu este „atunci” sau „acum”.
Pentru corp, pierderea este pierdere.

Când o figură de atașament mo@re, sistemul nervos nu face diferența între bunica de azi, tatăl de acum 15 ani sau copilul mic care nu a fost ținut în brațe. Totul se activează deodată. Ca o singură rețea. Ca un singur strigăt.

De aceea reacțiile sunt atât de intense, nu e ceva greșit cu mine. Ceva foarte vechi se mișcă.

Amigdala nu vorbește în propoziții.
Trauma nu vine cu explicații.
Memoria timpurie nu are limbaj.

Ea vine ca senzație. Ca urgență. Ca teroare. Ca un corp care spune: nu e sigur!
Chiar dacă mintea adultă știe că acum sunt aici, că respir, că nu mai sunt acel copil.

Mo@rtea nu m-a menajat pentru că sunt doula.
Cunoașterea nu m-a scutit de durere.
Rolul nu m-a protejat de istoria mea.

Poate că asta e ceva ce avem nevoie să normalizăm mai mult, faptul că putem fi foarte conștienți și totuși profund atinși.
Că putem ști multe despre mo@rte și totuși să tremurăm când ea ne atinge.
Că putem însoți pe alții și, când ne vine rândul, să avem nevoie să fim și noi (con)ținuți.

Pierderea bunicii mele a reactivat un doliu neterminat. Nu pentru că nu aș fi „lucrat” suficient cu mine, mai degrabă pentru că atunci, demult, nu am avut resursele necesare să procesez pe deplin. Corpul a înghețat ce nu a putut duce. Și acum, când o nouă pierdere a venit, acel îngheț s-a fisurat…

ca o posibilitate.

Încep să cred că uneori moartea nu vine doar să ia…
Uneori vine să dezgroape…

Să aducă la suprafață ce a fost prea mult, prea devreme, prea în singurătate.

Dacă citești asta și corpul tău reacționează „prea mult” la o pierdere, vreau să-ți spun ceva dintr-un loc foarte personal:

Nu ești defect.
Nu ești slab.
Nu ești „dat înapoi”.

Poate că porți mai mult decât momentul prezent?!
Poate că plângi mai multe pierderi deodată?!
Poate că sistemul tău nervos încearcă, în sfârșit, să termine o propoziție începută demult…

Mo@rtea ne face vulnerabili, ea nu distruge, ne dezbracă de mecanismele care ne-au ajutat cândva să supraviețuim.

Iar în această dezbrăcare există și un început de adevăr, de blândețe, de întoarcere către corp.

Eu, cel puțin, asta învăț acum.
Nu ca doula.
Ci ca om.

🤍L.

16/12/2025

🎄Nu toate sărbătorile sunt luminoase -și este în regulă

Sărbătorile vin adesea cu lumină, mese pline, colinde și așteptarea bucuriei. Dar pentru unii dintre noi, ele vin și cu absență. Cu un scaun gol. Cu un diagnostic greu. Cu un timp care se simte fragil și limitat.

Dacă ai pierdut pe cineva drag sau dacă trăiești în aceeași casă cu o persoană aflată în etapa finală a unei boli terminale, vreau să îți spun un lucru esențial: nu este nimic greșit cu tine dacă sărbătorile nu arată „ca înainte”.

Din perspectiva mea de doula la mo@rte, văd des cm această perioadă poate aduce un amestec copleșitor de emoții: tristețe, vinovăție pentru momentele de liniște, furie, dor, dar și clipe scurte de recunoștință sau chiar zâmbet. Toate pot coexista. Nu se exclud.

Câteva adevăruri blânde pentru această perioadă:

🔮Nu trebuie să „fii puternic/ă”. Durerea nu are program și nu ține cont de calendar.
🔮Nu trebuie să sărbătorești într-un anumit fel. Poți simplifica, poți schimba ritualurile sau poți renunța la ele.
🔮Nu datorezi nimănui explicații pentru felul în care alegi să îți trăiești aceste zile.
🔮Prezența contează mai mult decât perfecțiunea. Uneori, să stai în tăcere lângă cineva este cel mai profund gest de iubire.

Dacă ai pe cineva drag aflat la final de viață, sărbătorile pot deveni mai puțin despre tradiții și mai mult despre a fi: a fi împreună, a ține o mână, a spune „mulțumesc”, „te iubesc” sau chiar nimic. Aceste momente aparent mici sunt, de fapt, sacre.

Iar dacă cineva drag nu mai este, poate fi de ajutor să îi faci loc în sărbătoare într-un mod care te susține: o lumânare aprinsă, o amintire, un ritual personal, pentru a onora legătura care continuă să existe.

Permite-ți:
♥️să simți
♥️să încetinești
♥️să ceri ajutor
♥️să spui „nu”
♥️să fii exact acolo unde ești emoțional

Sărbătorile nu sunt un test al rezilienței tale. Sunt doar zile din viață, iar viața, uneori, este fragilă, dureroasă și profund umană.

Dacă ai nevoie de sprijin, să știi că nu ești singur/ă. A merge alături de cineva prin pierdere sau prin final de viață nu este ceva ce trebuie făcut în izolare.

Cu blândețe și prețuire pentru drumul tău,
L.

📷Elin Manon -Merry Christmas

09/12/2025

The greatest gift you can bring to a dying or grieving person is the ability to not be afraid of their pain.

Courage in the face of heartbreak is a powerful healing force.
- Dr. Sarah Kerr, PhD

Nu aș fi crezut vreodată că pierderea ultimei mele bunici îmi va aduce atât de multe procese de restructurare și reașezare înăuntrul a ceea ce am devenit.

A fost un an plin, în care am simțit cu adevărat susținerea divină, dar și bucuria oamenilor împreună, prin diferitele spațiile pe care le-am ținut deschise pentru ca oamenii să vină și să ne întâlnim în esența noastră, în profunzimea noastră, dezbrăcați de roluri, de măști, de tot ceea ce ascunde frumusețea autentică. Să ne vedem în râs și în lumină, dar și în jale, în durere, în forță, în putere, în furie, în neputință.

Trăiesc o perioadă foarte intensă. Știam că doliul are capacitatea de a intensifica trăirile şi simțirile oamenilor, de a le scoate la suprafață într-un mod aproape tăios. Și o trăiesc pe deplin și eu. Îmi accesez greu resursele, îmi este greu să ajung la oameni, să mă las susținută, și în același timp simt cm s-au activat multe răni vechi, de insuficiență, de inadecvare, de neputință, de încredere în oameni.

Durerea pierderii bunicii ridică la suprafață procesarea şi altor dureri adunate, inclusiv tema singurătății mele, în straturi mai adânci și mai întunecate decât cele pe care le-am vizitat până acum.

Îmi place mult cm spune Sarah Kerr despre importanța și valoarea de a fi alături de cineva care trece prin mo@rte sau prin doliu: că simpla prezență, tăcută, vie, neînspăimântată poate da omului încrederea și curajul de a rămâne cu ceea ce simte, fără să fugă, fără să se sperie de valul de durere pe care aceste treceri îl ridică. E un dar imens să putem sta în apele acestea adânci, chiar dacă uneori e atât de provocator încât pare ca o jupuire de piei, de straturi, de identități.

Și totuși… sunt tare recunoscătoare pentru proces. Sper să găsesc curajul să mă las deschisă și să permit ca tot ceea ce are de venit 🐚inițierile, transformările, sensurile noi🐚 să se așeze în mine, așa cm se așază după fiecare moment de viață atât de important, precum pierderea unei persoane dragi.

A însoți pe cineva în durere, mai ales în spațiul doliului, cere o formă rară de curaj: nu curajul de a face ceva, mai degrabă curajul de a rămâne acolo. De a nu fugi. De a nu repara. De a nu diminua, de a sta lângă celălalt ca lângă un foc, cu respect, cu blândețe, cu prezență.

Este un act profund uman, o formă de iubire matură, care ține spațiul pentru ca durerea să se transforme, să treacă prin corp, prin suflet și prin timp; iar acest fel de curaj este unul dintre cele mai mari daruri pe care ni le putem oferi unii altora.

05/12/2025

Sunt doula la mo@rte, dar și eu trec prin pierderea și mo@rtea celor dragi, la fel ca ceilalți oameni. Sunt șapte zile de când bunica mea a mur!t, iar cele ce le-am trăit se așează în felul următor.

În primele ore, am simțit cm două lumi se suprapun în mine: cea în care știu să stau la capătul vieții, cu respirație calmă și cu mâinile deschise, și cea în care sunt doar nepoata care își caută bunica. Cunoștințele mele profesionale au stat undeva în spate, ca niște unelte pe care le-am pus pe masă, fără să le folosesc. Nu era momentul pentru ele. În preajma ei, eram doar eu, cu o dragoste veche și cu o teamă copilărească de despărțire.

Am privit-o cm trece, iar în mine nu era nici înțelepciune, nici pregătire. Era doar prezența, crudă, reală, devastatoare. Am simțit cm se rupe un fir, un fir care m-a legat de rădăcina mea. Și, în același timp, un alt fir se împletea: acela al continuității, al amintirii, al recunoștinței.

În zilele care au urmat, durerea a venit în valuri. Uneori liniștită, ca o mare care doar respiră. Alteori, năvalnică, fără avertisment. Am înțeles atunci, poate mai clar ca niciodată, că doliul nu e o lecție de învățat, e mai degrabă un teritoriu de traversat. Nu poți să-l grăbești, nu poți să-l controlezi. Te ia cm ești și te duce acolo unde are el nevoie.

Ca doula, știu să însoțesc oamenii în labirintul acesta. Dar ca nepoată, am învățat că nu pot să-mi aplic mie însămi aceleași gesturi de îngrijire. Am avut nevoie să mă las simțită, auzită, ținută de ceilalți. Am avut nevoie să-mi amintesc că și eu merit sprijin, că rolul meu nu e să fiu puternică, ci să fiu adevărată.

Acum, la șapte zile, toate acestea încep să se așeze ca niște pietre pe fundul unui râu. Nu dispar. Doar devin parte din peisajul meu interior. Mo@rtea ei mă doare, dar m-a și deschis. M-a întors către ceva mai blând, mai uman în mine. Și știu că, de acum înainte, atunci când voi sta lângă altcineva care mo@re, bunica va fi acolo, în felul ei, în liniștea cu care mă voi așeza lângă pat, în cuvintele simple pe care le voi spune, în felul în care voi ține o mână.

18/11/2025

Durerea ca o îmbunătățire mitocondrială? 🤔

Oamenii vorbesc despre durere ca și cm ar fi doar un colaps emoțional.
Un eșec. O ruptură.
Ceva peste care trebuie „să treci”.

Dar oricine a trăit într-un sistem nervos care chiar simte...
oricine a pierdut o persoană care era oxigen pentru celulele sale...
știe că durerea nu este doar emoțională.

Este biologică.

Când cineva drag moare, separarea lovește mai întâi mitocondriile.

Pentru că mitocondriile au comportament social.

Sunt relaționale.

Se calibrează la semnalele de siguranță, apartenență, prezență.
Răspund la contactul vizual.
Voce.
Atingere.
Respirație comună.

Așadar, atunci când legătura este ruptă, când cel cu care te-ai corelat dispare, mitocondriile tale nu „merg mai departe”.

Se recalibrează.
Violent la început.
Dureros.
Ca o cădere de tensiune în întregul sistem.

Oboseală.
Inflamație.
Ceață cognitivă.
Pierderea dorinței pentru toate acestea.
Toate semnele clasice ale colapsului.

Dar iată partea despre care nimeni nu vorbește:

Dacă rămâi treaz în interiorul procesului de jelire...
dacă alegi să nu-l amorțești, să-l depășești sau să-l ocolești...

Cred că durerea poate deveni o oportunitate pentru o modernizare mitocondrială.

Pentru că fiecare criză a celulei este o invitație de a reconstrui o arhitectură mai puternică.

Fiecare scădere a tensiunii membranei este o cerere pentru corp de a găsi o nouă sursă de lumină.

Fiecare colaps în siguranță este o inițiere într-un tip mai profund de suveranitate.

Nu înlocuiești vechea legătură.
Formezi una internă nouă.

Înveți să generezi siguranță din interior.

Înveți să reglezi fără ancora externă.

Înveți să creezi sens din locuri care erau umplute de respirația altcuiva.

Și mitocondriile, acele mici ființe antice din interiorul nostru, răspund.

Cristele mitocondriale se remodelează.
Tensiunea se schimbă.
Răspunsul la stres se reconfigurează.

Apar noi tipare de semnalizare care erau imposibile în vechea configurație.

Nu pentru că durerea te-a făcut „mai puternic”.

Ci pentru că durerea a forțat o reorganizare a întregii tale identități bioenergetice.

Iată ce nimeni nu vede din exterior:

că, în timp ce inima ta se frânge, biologia ta se reorganizează în jurul unei noi frecvențe a adevărului.

Nu te întorci la fel.

Nu te întorci la cine erai înainte.

Sperăm că te vei ridica cu un alt fel de putere:
•una născută din pierdere, dor, iubire și refuzul de a-ți închide inima chiar și atunci când doare îngrozitor.•

Dr. Stephanie Rimka
Traducere:Laura Cândea-Burnete

16/11/2025

✨🌼Conectarea cu diferitele culturi ale m0rții🌼✨

Mo@rtea este una dintre puținele experiențe prin care fiecare ființă umană va trece. În lume, oamenii o înțeleg, o onorează și se raportează la ea în moduri atât de frumoase și diferite. 🌍💫 Luna aceasta vom aborda acest subiect la Death contemplations №29.

Când descoperim cm alte culturi plâng, celebrează, își amintesc și eliberează, învățăm ceva și despre noi înșine.
Ne vedem mai clar propriile frici.
Ne recunoaștem propriile speranțe.
Și ne amintim că iubirea •sub toate formele ei• continuă chiar și atunci când viața își schimbă forma. 🤍

Explorarea tradițiilor diverse legate de mo@rte nu ne îndepărtează de experiență…
ne apropie de compasiune.
Ne apropie de înțelegere.
Ne apropie de adevărul că, deși obiceiurile diferă, umanitatea noastră rămâne comună. ✨

Această cunoaștere ne poate deschide inimile:
unii către alții,
către diferențele dintre noi,
și către adevărul universal că fiecare poveste de viață, oricât de unică, se va odihni într-o zi.
De aceea este și mai important să fim blânzi unii cu alții, acum. 🤲

Să păstrăm spațiu pentru fiecare fel de a jeli, de a onora și de a spune adio, cu delicatețe și respect.

💛 Pentru că, la final, toți ne însoțim unii pe alții spre casă.

Doula la moarte -Laura Cândea-Burnete

14/01/2026

13/01/2026

11/01/2026

08/01/2026

05/01/2026

28/12/2025

18/12/2025

16/12/2025

09/12/2025

05/12/2025

18/11/2025

16/11/2025

Address

Website

Alerts

Shortcuts

Share

Category