14/03/2022
Este fascinant să privești un copil de un anișor sau doi încercând să obțină ceva sau să atingă un scop propus. E imposibil să nu observi ambiția, încrederea și perseverența lui. Un deliciu inspirațional! Și oare ce trece prin căpșorul celui mic? Nu putem ști, însă acțiunile lui spun: „Nu-i nimic, mai încerc! Am încredere că eu pot să obțin ce vreau și merit! Sunt bun la asta!”
Altminteri, niciun copil nu vine pe lume spunându-și că este prost, că nu e suficient de bun sau că nu e demn de iubire. Și totuși, atât de mulți ajung, la vârsta adultă, împovărați de exact aceste mesaje înjositoare, pe care și le repetă, cu regularitate și convingere, ei singuri. Ei bine, monologul acesta la nivel de gândire poartă numele de critic interior. Poate că ați făcut deja cunoștință cu el sau poate s-a integrat atât de bine încât nici nu l-ați observat. E croit unic pentru fiecare dintre noi. Este vocea aceea care rostește cuvinte dureroase și aspre, vocea care judecă, ceartă și înjosește. Vocea care spune: „Ce prost sunt! Nu sunt bun de nimic! Nici nu are rost să încerc că și așa nu voi reuși! Cum am putut să greșesc? Nu știu nimic!”. Uneori ia o formă mai pasivă și spune cu subînțeles: „Eram sigur că nu o să pot. Dacă eram mai deștept... Ei, oricum nu aș fi reușit fără ajutor. El a făcut mai bine ca mine.” O cunoașteți? M-aș bucura să nu o cunoască nimeni. Însă probabil și-a făcut culcuș în gândurile multora dintre noi. Ok, ok. Și dacă nu ne naștem cu ea, cm a ajuns, atât de confortabilă, în cele mai profunde și intime părți ale noaste? Bună întrebare! Atât de bună încât poate duce la momentul unei conștientizări dureroase – primul pas către schimbare de altfel.
De cele mai multe ori, vocea unui critic interior foarte aspru și exigent NU este vocea noastră. Este vocea unui părinte, a unui bunic, a unui frate, a unui învățător sau profesor sau a unei persoane importante pentru noi, o voce care a avut un impact profund asupra noastră. A fost vocea cuiva în care am avut încredere și i-am oferit admirație și respect, cineva căruia i-am recepționat mesajul ca adevăr absolut. Criticul nu face decât să reafirme neadevăruri internalizate ca fiind adevărate pentru că felul în care i se vorbește unui copil devine cel mai aspru critic al său ca adult. Astfel, vocea critică este interiorizată atât de puternic încât parcă a devine parte integrantă din noi.
Dar nu este a noastră.
Tocmai de aceea, al doilea pas este exteriorizarea ei, analizarea ei și poate chiar, îndoiala față de „adevărul absolut” pe care îl pretinde. Ulterior, are loc transformarea monologului în dialog. Criticul interior pierde din putere abia când reușim să cultivăm cu noi înșine o relație de iubire, presărată cu grijă, compasiune și apreciere, abia când vocea care transmite mesaje diametral opuse, vocea cu adevărat a noastră, răsună mai tare decât oricare alta. Atunci când „Ești suficient. Ești întreg. Ești demn de iubire și atunci când greșești!” se aude peste toate celelalte mesaje critice.
Totuși, la fel ca orice parte din noi care prinde, în timp, rădăcini atât de puternice, este greu să scăpăm de ea – cine am fi fără ea? Ar exista un gol, un disconfort în lipsa ei. De aceea, ea trebuie înlocuită, în timp, cu o altă voce, una blândă, caldă, încurajatoare. Schimbarea este un proces, deloc ușor; necesită efort susținut și voință. Necesită răbdare – răbdare cu tine. Pentru început, las aici următoarele întrebări:
Când a apărut această voce în gândurile tale?
Obișnuia cineva să îți spună cuvintele pe care ți le spui tu acum? De la cine le-ai mai auzit?
Cui aparține, de fapt, vocea critică din interiorul tău?
