21/10/2025
E dimineață și, aparent, totul e liniștit.
Nimeni nu țipă. Cafeaua e caldă. Copilul se joacă.
Și totuși... simți ceva.
Un gol în stomac. O neliniște în piept. Un gând care nu se lasă dus.
Știi sentimentul ăla că ”ceva rău urmează să se întâmple”?
Ca un fundal sonor care nu tace.
Nu e panică. Dar nici liniște.
Te plimbi prin casă, pui haine la spălat, deschizi WhatsApp, închizi la loc.
Și în tot acest timp, ceva din tine rulează în buclă:
„Ce uit? Ce se poate întâmpla? De ce nu mă pot relaxa?”
Te simți tensionată fără un motiv clar.
Iar oboseala... nu e doar fizică. E o epuizare subtilă, de parcă ai trăi mereu în gardă.
Nu e „atacul de panică” de care ai auzit.
E altceva. E senzația care nu face zgomot, dar care nu te lasă nici în liniște.
Care comentează tot. Care se teme de orice. Care nu pleacă, doar stă acolo și rumegă.
Și știi ce e cel mai greu?
Că tu continui să funcționezi.
Să fii ok la exterior.
Să zâmbești.
Și nimeni n-ar bănui că în tine e o voce care te întreabă, again & again:
„Ești sigură că faci bine? Oare ai ales bine doctorul? Nu ar trebui să mai cauți informații?”
Ce trăiești se numeștte ANXIETATE și este o teamă fără obiect - nici măcar nu ai ceva concret, ci doar un feeling că ceva nu e bine.
E neplăcută, te consumă dar până la un punct, Anxietatea NU e dușmanul.
E mecanismul tău de supraviețuire care a exagerat alarma.
De cele mai multe ori, nici nu vine cu sirene.
Ci doar cu o neliniște mută, dar constantă.
Un „ceva” care nu te lasă să fii complet prezentă. Sau complet tu.
Care îți tot naște scenarii în cap și care te împrietenește cu DACĂ.
Ceea ce numim „anxietate” nu e doar în capul tău.
E în corp. În sistemul nervos. În felul în care creierul tău a învățat să anticipeze pericolul.
Când ai trăit perioade lungi de stres, frică, haos emoțional sau lipsă de siguranță (mai ales în copilărie), sistemul tău nervos învață că e mai sigur să fie mereu în alertă.
Așa se explică:
▪ tensiunea musculară constantă
▪ senzația că trebuie să faci ceva, dar nu știi ce
▪ iritabilitatea, oboseala care nu trece
▪ gândurile repetitive, catastrofice
▪ dificultatea de a te relaxa „pur și simplu”
Nu e lene, nu e defect, nu e „ești prea sensibilă”.
Este sistemul tău nervos care a fost suprasolicitat prea mult timp… și care are nevoie de siguranță, nu de vină.
Anxietatea cronică e, de fapt, un semnal că sistemul tău nervos a uitat cm e să se simtă în siguranță. Iar primul pas nu este controlul perfect al gândurilor.
Ci să creezi, zi după zi, micro-momente de liniște, de ancorare, de respirat în corpul tău.
Iar când începi să o privești ca pe o voce, nu ca pe o identitate,
devine mai clar: e un semnal, nu o sentință.
Poți să- o întrebi: „Oare ce vrei să îmi spui, de fapt?”
