Cabinet individual de psihologie Andreea Maria Rez

06/08/2025

❤️ We are family 🙏

11/07/2025

Gărâna 2025 ❤️

07/07/2025

La o poveste cu Diplodocul :))

02/07/2025

25/06/2025

Condția umană: între fragilitate și putere
„Acum ești întreg, însă imprevizibilitatea vieții te poate lăsa pe jumătate.” Această frază surprinde esența existenței umane: o combinație subtilă între stabilitate și vulnerabilitate, între control și imprevizibilitate. În contextul condiției umane, această stare de balans delicat devine fundamentul pentru reflecție asupra sensului vieții și a capacității noastre de adaptare.
Omul, în esența sa, se naște fragil. Corpul nostru, mintea și sufletul sunt susceptibili la schimbări, la suferință și la transformare. Imprevizibilitatea vieții – fie ca urmare a evenimentelor externe, fie a propriilor noastre alegeri – ne poate pune în situații de vulnerabilitate, de multe ori imprevizibile, dar care ne invită totodată la introspecție și reevaluare. Este această fragilitate o condamnare sau o oportunitate? Răspunsul, cred, depinde de modul în care alegem să percepem și să reacționăm la provocările vieții.
Puterea de adaptabilitate devine astfel o virtute esențială pentru a găsi sens într-o realitate schimbătoare. Când lumea se răstoarna și certitudinile dispar, noi avem în noi resurse neașteptate pentru a ne regăsi, pentru a ne redefini și pentru a merge mai departe. Diversitatea experiențelor și capacitatea de a învăța din ele ne arată că sensul vieții nu este o stare fixă, ci un proces dinamic, un drum pe care îl construim zi de zi. În fața adversităților, răbdarea, curajul și flexibilitatea devin instrumente pentru a reconstrui și pentru a găsi fericirea în noua realitate.
Dar unde se află această sursă de putere? Răspunsul poate fi găsit în interiorul nostru, în capacitatea de a ne reconecta cu valorile, pasiunile și speranțele noastre. În ciuda fragilității, omul are un potential inepuizabil de reziliență și de creație. Această forță interioară, adesea nevăzută, ne permite să ne ridicăm după fiecare căzătură și să începem din nou, cu înțelepciune.
În concluzie, condiția umană este un echilibru între fragilitate și putere, între incertitudine și speranță. Viața ne invită să fim adaptabili și să căutăm sensul în fiecare moment, iar această abilitate de a ne transforma și de a reveni în fața imprevizibilului este ceea ce ne face, cu adevărat, umani.
În această luptă, răbdarea, curajul și înțelepciunea devin aliații noștri cei mai de preț.

27/05/2025

„Oare câte dintre dorințele mele... îmi aparțin cu adevărat?”
E o întrebare simplă. Dar răspunsul e rareori simplu.

Poate că ți-ai ales meseria pentru că „așa trebuie”.
Poate că îți refuzi iubirea pentru că „nu e cm ar vrea mama”.
Poate că te porți impecabil, nu din libertate, ci din frică să nu dezamăgești.

Toate acestea nu sunt alegeri. Sunt loialități invizibile.

În terapia sistemică, loialitatea invizibilă e firul tăcut care ne leagă de familie, chiar și când vrem să fim liberi. Ne îmbrăcăm cu visele părinților, ne luăm deciziile cu vocea lor în minte. Și uneori, în adânc, ne îmbolnăvim pentru că nu ne permitem să trăim altfel.

„Simptomele pot fi vocea loialității față de cineva căruia nu i-am putut spune ce simțim.” – Ivan Boszormenyi-Nagy

Când apare autonomia?
Când ne dăm voie să punem întrebarea:
„Aleg asta pentru mine sau pentru altcineva?”

Uneori, primul pas în terapie nu e schimbarea – ci curajul de a pune această întrebare. Nu pentru a rupe legătura cu trecutul, ci pentru a o vindeca.

„Autonomia nu e lipsa atașamentului, ci capacitatea de a-l trăi cu alegere.” – Murray Bowen

În cabinet, descoperim adesea că simptomele emoționale sunt… ecouri ale iubirii nespuse, din lipsa curajului de a spune :
„Te iubesc. Dar îmi aleg drumul.”

Tu ce alegeri ai făcut din loialitate, nu din libertate?

06/05/2025

Am simțit să scriu și eu câteva rânduri despre ora actuală și starea din țară. Nu despre partide ci despre oameni. Despre decență, despre cm alegem și mai ales, despre cm ne purtam unii cu alții.

„Caracterul este ceea ce ești când nu te vede nimeni.” – Heraclit

Trăim vremuri în care cuvintele se rostesc mai tare decât se ascultă. În care imaginea cântărește mai mult decât caracterul. Și în care decența pare, din păcate, un cuvânt demodat. Dar oare nu tocmai de asta am plecat în căutarea unui nou mod de a fi?
Ne dorim schimbare. Vrem „altceva”.
Dar între dorința de nou și reala transformare stă o alegere:
!!! Alegerea unui om care respectă sau a unuia care domină….
Alegerea unei voci calme, dar coerente, sau a unei voci tari, dar goale. .
Decența nu înseamnă slăbiciune.
Înseamnă forța de a nu te pierde în fața mulțimii.
Înseamnă să nu te cobori la nivelul batjocurii, chiar și atunci când ai putea câștiga ușor făcând-o.
Înseamnă să știi că respectul nu se urlă, se oferă.
Sunt oameni care construiesc tăcut, fără să se înalțe peste ceilalți.
Și sunt oameni care strigă, gesticulează, râd zgomotos... dar în ochii lor nu vezi liniște, ci un gol.
Un om decent nu umilește. Nu ironizează. Nu joacă teatru.
Ca popor, suntem obosiți. Obosiți de aroganță, de promisiuni deșarte, de spectacolul puterii goale.
Dar uneori, însetați de schimbare, uităm că nu orice contrast e o soluție.
Să nu uităm: decența nu e despre imagine, e despre prezență. Despre cm te porți cu cei slabi, cu cei tăcuți, cu cei care nu-ți pot da nimic înapoi.
A alege un om decent înseamnă a alege pentru tine. Pentru copilul tău. Pentru felul în care vrei să arate lumea mâine.
Iar dacă încă mai credem în onoare, bun-simț, rigoare și demnitate, poate că tocmai în aceste vremuri e cel mai important să le rostim din nou: blând, clar, cu fruntea sus.

30/04/2025

Când rămâi în urma celor plecați...

Durerea nu vine doar din absență. Ea vine din plinul trăit și din golul care se naște când cineva drag pleacă. Nu este o emoție liniară, nu are faze perfect ordonate… este un val… este o liniște surdă. Este furie, epuizare, dor și neputință.
Am aflat că uneori nu plângi la timp.. Că taci și că apoi, faci ce trebuie. Și apoi... poate într-o zi, în mijlocul unei dimineți obișnuite, te oprești și te prăbușești… durerea vine, fără anunț. Te rupe în bucăți mici, imposibil de adunat la loc prea curand.
Durerea nu are ritm, nici termen limită. Nu are reguli.
Pentru cei care rămân, este o luptă între dorința de a păstra legătura și imposibilitatea de a mai atinge, de a mai auzi. Dar iubirea – iubirea adevărată – nu dispare. Ea devine tăcere…sau semne…sau poate adiere.
Durerea autentică nu se vede mereu. E în priviri, în gesturi, în evitări. Uneori e în refuzul de a arunca o haină, în păstrarea unui loc liber la masă, în grija absurdă de a mai spune încă o dată: „Te iubesc”, chiar dacă nu mai e nimeni să răspundă.
Nu trebuie să ne grăbim. Nimeni nu e obligat să se vindece repede. Doliu nu înseamnă doar tristețe – ci și sens. Înseamnă să înveți să porți cu tine, într-o altă formă, pe cel plecat.
Poate că cea mai mare dovadă de iubire este felul în care reușim, încet, să trăim mai departe cu durerea în brațe. Să o transformăm. Să o înmuiem în blândețe. Să o ținem aproape fără ca ea să ne înghită.
Pentru că, în final, cei care pleacă nu iau cu ei totul. Lasă urme. Lasă priviri. Lasă o parte din ei în felul în care iubim, în felul în care alegem să fim oameni. Și asta nu dispare niciodată.
---
Dacă treci printr-un proces de doliu sau simți că durerea ta nu mai are loc în lume, îți amintesc: nu ești singur. Poate nu putem vindeca imediat, dar putem învăța să mergem împreună cu suferința. Cu blândețe. Cu timp și sprijin.

28/04/2025

Copilăria nu e o cursă contra cronometru

În ultima vreme, tot mai mulți copii de doar 3-4 ani ajung în pragul cabinetelor de terapie, nu pentru că ar avea cu adevărat dificultăți de dezvoltare, ci pentru că sunt supuși unor așteptări nerealiste.
Cereri rigide, lipsă de înțelegere față de ritmul lor natural de creștere, exigențe disproporționate pentru vârsta pe care o au – toate acestea vin adesea dintr-o pregătire insuficientă a personalului din grădinițe privind dezvoltarea cognitivă timpurie.
Copiii sunt etichetați, îngrijorați, supuși evaluărilor și intervențiilor inutile... când, de fapt, tot ce ar avea nevoie este să li se respecte ritmul, nevoia de joacă, imaginație și libertate emoțională.
Acest articol este un semnal de alarmă și un îndemn: să ne reamintim cm cresc, cu adevărat, copiii.
---
Cum se dezvoltă cognitiv copiii?
• 0–2 ani: Perioada senzorio-motorie
- Descoperă lumea prin simțuri și mișcare.
- Nu există încă gândire simbolică.
- Recomandări: Multă mișcare liberă, obiecte de explorat, cântece simple, mult contact vizual și emoțional.
• 2–7 ani: Perioada preoperațională
- Domină gândirea magică și jocul simbolic.
- Copiii înțeleg lumea mai mult emoțional decât logic.
- Recomandări: Joc liber, povești, validarea emoțiilor, răbdare cu egocentrismul specific vârstei.
• 7–11 ani: Perioada operațiilor concrete
- Încep să gândească logic despre situații concrete.
- Pot urmări reguli, pot face clasificări simple.
- Recomandări: Jocuri de strategie simple, încurajarea cooperării, discuții despre "de ce" și "cum".
• 11+ ani: Perioada operațiilor formale
- Apare gândirea abstractă, ipotetică.
- Adolescenții pot pune sub semnul întrebării norme și reguli.
- Recomandări: Spații de dezbatere, exprimarea opiniilor, proiecte creative.
---
Greșelile frecvente împreună cu riscurile lor:
- Încercarea de a "forța" un copil de 3 ani să stea nemișcat 30 de minute la o activitate dirijată.
- Penalizarea imaginației bogate ca fiind "probleme de comportament".
- Lipsa libertății de explorare.
- Diagnosticarea pripită a unor comportamente normale pentru vârsta de 2–4 ani.
Ce ar trebui să știe educatorii și părinții:
- Copiii nu sunt adulți mici.
- Fiecare copil are propriul ritm de dezvoltare.
- Jocul înseamnă învățare, nu pierdere de timp.
- Răbdarea și adaptarea la ritmul copilului sunt mai valoroase decât orice performanță impusă.
---
Concluzie !!!!!!!!
Copilăria este un timp sacru, nu o etapă pe care trebuie să o accelerăm.
Este responsabilitatea noastră, ca adulți, să încetinim pasul și să privim cu respect fiecare proces de creștere.
Pentru că un copil respectat astăzi, va deveni un adult întreptat spre sine mâine.

18/04/2025

Despre Omul din Terapeut

„Este relația — nu tehnica — cea care vindecă.”
– Irvin D. Yalom

Am fost de mai multe ori în terapie. Și cu toate că fiecare experiență a avut rostul ei, a fost o vreme când mă simțeam tot mai singură, tot mai pierdută. Mergeam la terapie, dar simțeam că vorbesc cu cineva care mă „ghidează” — nu care merge cu mine.

Apoi am întâlnit-o pe terapeuta mea. Și totul s-a schimbat.

Nu dintr-o dată. Nu cu o rețetă magică. Ci cu blândețe, cu prezență, cu umanitate. A fost acolo când eu nu mai știam cm să fiu. Nu m-a corectat. Nu m-a grăbit. Nu m-a analizat cu lupa. M-a conținut. Și în acel spațiu tăcut, sigur și cald… am început să mă privesc cu alți ochi.

Nu tehnicile m-au salvat. Ci ea. Felul în care mi-a fost alături. Fără a încerca să repare, fără a încerca să pară perfectă. Ea nu a fost un roboțel de intervenții terapeutice. A fost un om. Și asta a făcut toată diferența.

Mi-a deschis ușa către o lume nouă. Una în care eu contez. În care pot să spun „nu”. Să-mi apăr granițele fără vină. Să mă așez în mine fără rușine.

„Terapeutul ideal nu este un expert rece, ci un însoțitor cald, prezent, atent. Cineva care nu se teme să se lase văzut.” – parafrazând din Yalom

Ce face un terapeut „bun”? Nu o listă de instrumente. Nu un portofoliu de diplome. Ci…
- O inimă care știe să asculte, nu doar să răspundă
- O privire care nu judecă, ci cuprinde
- O prezență care nu domină, ci stă lângă tine
- O relație care devine punte, nu barieră
- O voce care spune: „Aici ești în siguranță.”

Pentru mine, a fi terapeut nu înseamnă să ai toate răspunsurile. Ci să poți sta lângă un om în cea mai grea întrebare a lui.

Și dacă azi sunt aici, cu inima puțin mai întregită… e pentru că cineva a ales să fie om, nu doar terapeut.

16/04/2025

Sub masca rușinii: povestea sinelui uitat

Nu te-ai născut cu rușine.
Nu ai venit pe lume crezând că e ceva în neregulă cu tine.
Ai învățat asta.

Ai învățat că e „prea mult” să plângi.
Că e „rușinos” să ai nevoie.
Că e periculos să greșești, să fii visător, sensibil, viu.

Copilul interior învață devreme că exprimarea autentică poate fi periculoasă.
Că vulnerabilitatea nu este primită cu blândețe, ci cu retragere, ironie sau furie.
Și atunci începe să construiască o mască – una care protejează, dar izolează.

„Copilul nu distinge între «comportamentul meu e greșit» și «eu sunt greșit». El trage concluzia că problema este el însuși.”
– Pete Walker

Această concluzie tăcută, repetată ani la rând, devine fundația unei identități false – o versiune a sinelui care trăiește în funcție de așteptările celorlalți.

Bessel van der Kolk arată că traumele, inclusiv cele relaționale, nu dispar – ele rămân în corp, în ritm, în respirație, în reacțiile automate. Rușinea, ca răspuns traumatic, nu este doar o emoție, ci un model întreg de funcționare.

La vârsta adultă, rușinea toxică se manifestă prin:
- hipervigilență în relații,
- dificultăți în exprimarea emoțiilor,
- sentimentul că ești „prea mult” sau „niciodată suficient”,
- nevoia constantă de validare,
- autosabotaj când apare succesul sau iubirea.

În terapia sistemică, rușinea este privită ca un simptom al unei rupturi – în relația cu familia, cu sinele, cu corpul.
Vindecarea nu vine din „corectare”, ci din reconectare.
Din a aduce prezență conștientă în locuri în care a fost absență.
Din a da copilului interior ceea ce nu a primit: permisiunea de a fi, a simți, a cere.

Să trăiești sub masca rușinii este să mergi prin viață fără oglindă. Să te vezi prin ochii celor care te-au făcut să te rușinezi de cine ești.
Dar există o altă cale: aceea a conștientizării, a reîntregirii, a reîntoarcerii la sinele uitat.

În spațiul terapeutic, rușinea este întâmpinată cu blândețe, nu cu judecată.
Acolo, pentru prima dată, poate că nu mai ești „prea mult”. Poate că ești exact cât trebuie să fii.

Și poate că e timpul să nu te mai întrebi ce e greșit cu tine.
Ci să te întrebi: *Ce parte din mine are nevoie să fie văzută?* *Ce copil așteaptă de ani de zile să fie ținut în brațe?*

Dacă ceva din aceste rânduri a atins o rană tăcută din tine, vreau să știi că nu ești singur.
Poți începe oricând. Cu o respirație. Cu o întrebare. Cu o voce care te vede, așa cm ești.

– Rez Andreea Maria
Psiholog & terapeut sistemic în supervizare

15/04/2025

Pe cine încerc eu să salvez, în timp ce mă pierd pe mine?

Există un moment în terapie — tăcut, fragil, aproape imperceptibil — în care un om începe să înțeleagă că multe dintre alegerile lui nu îi aparțin.
Că nu trăiește doar pentru sine.
Că duce cu el emoții, poveri, dorințe și așteptări care s-au născut în altă viață — în viața părinților, a bunicilor, în viețile celor care au iubit dar nu au știut cm să o arate.

Îi spunem loialitate invizibilă.

Este acel fir nevăzut care leagă copilul de destinul familiei sale.
Este iubirea copilului care, fără să știe, decide că va suferi el în locul părinților.
Este nevoia de a repara o rană care nu e a ta — dar pe care ai simțit-o mereu ca fiind a ta.

Copilul interior nu e o metaforă spirituală.
Este real. Este acea parte din tine care nu a fost ascultată. Care nu a fost văzută.
Care a fost prea devreme maturizată sau responsabilizată.

Un copil care învață că pentru a fi iubit trebuie să fie bun, liniștit, salvator, protector, perfect.
Un copil care tace când doare, pentru că altfel mama ar plânge sau tata s-ar înfuria.
Un copil care devine adult și continuă să facă același lucru: să se abandoneze, în numele iubirii.

„Cei care nu-și conștientizează loialitățile familiale riscă să repete conflictele și durerile celor care i-au precedat.”
– Ivan Boszormenyi-Nagy

În terapie, această întrebare apare firesc, după ce durerea începe să se lase descusută:
Pe cine salvezi acum?
Partenerul care seamănă cu tatăl?
Mama care a fost singură, iar tu simți că ești mereu „prea mult” dacă ai o viață separată?
Un frate rătăcit, o bunică deprimată, o linie de femei care nu au fost niciodată alese?

Simptomele psihice nu apar din gol.
Ele sunt, de multe ori, mesagerii unei loialități oarbe.
Anxietatea care vine dintr-o vină profundă de a trăi altfel decât părinții.
Perfecționismul ca răspuns la instabilitatea relațională a mamei.
Dificultatea de a avea granițe, pentru că „nu ai voie” să spui NU cuiva care a suferit.

Vindecarea nu înseamnă ruperea legăturii cu familia.
Înseamnă ieșirea din confuzie. Înseamnă alegere conștientă.
Înseamnă să poți spune:
„Asta îmi aparține mie. Asta aparține trecutului. Asta las în urmă.”
Înseamnă să transformi loialitatea oarbă în iubire matură — una care nu te distruge, ci te sprijină.

Dacă simți că trăiești prea mult pentru alții și prea puțin pentru tine...
Dacă simți că nu-ți înțelegi deciziile, că ai relații în care te pierzi, că „duci” mai mult decât viața ta…
Poate a venit momentul să te oprești.

Nu ca să abandonezi. Ci ca să alegi.
Să te întorci la tine. La dorințele tale. La granițele tale. La ființa ta unică și completă.

În spațiul terapeutic, lucrăm cu blândețe să facem ordine în aceste iubiri încurcate.
Punem nume pe ceea ce a fost nespus.
Eliberăm copilul interior de sarcina de a salva.
Și îl învățăm să trăiască. Nu doar să repare.

Dacă ești gata, sunt aici.
Cu o privire clară, cu o voce caldă și cu o înțelegere sistemică care nu judecă, ci reîntregește.

– Rez Andreea Maria
Psiholog & terapeut sistemic în supervizare