Patricia Lidia, Timisoara (2025)

17/10/2025

Un pas important — și un exemplu excelent despre cm regulile pot ține pasul cu tehnologia, în loc să rămână mereu cu un pas în urmă. Decizia de a permite semnalizatoare montate pe cabină în locul triunghiurilor reflectorizante în cazul camioanelor autonome Aurora arată un echilibru sănătos între inovație și siguranță - nu există un șofer care să se dea jos din cabină să monteze triunghiurile reflectorizante în cazul unei probleme...

Privind lucrurile prin lentila ingineriei de sistem, e încurajator să vedem cm validarea siguranței evoluează în același ritm cu maturizarea automatizării, și nu după ce totul e deja implementat. Fiecare astfel de pas legislativ nu doar că deschide drumul pentru transportul autonom, ci și construiește, pas cu pas, încrederea de care avem nevoie cu toții pentru a-l integra în viața de zi cu zi.

Pentru că, în cele din urmă, viitorul mobilității nu este doar despre mașini autonome — ci despre încrederea profundă dintre oameni și tehnologiile care îi însoțesc. 🚀

(Și da, recunosc… am reușit din nou performanța de a transforma o banală știre despre un bec aprins pe o cabină de TIR într-un eseu despre socio-tehnică și viitorul civilizației. E un talent rar: unii văd lumini, eu văd paradigme. 😏)

17/10/2025

Am fost la WestCity Radio să povestim despre Istoria ca poveste și Să citimişoara...

14/10/2025

Revizia de 4 ani la Spring.

Merg, conștiincioasă, la service autorizat, deși mașina e deja ieșită din garanție.

Le spun încă de la programare, făcută cu vreo trei luni în urmă, că mi s-a aprins în bord martorul de „Verifică apelare SOS”.

Îmi zic că, dacă tot vin, pot schimba și bateria de 12V. Dar că nu e nevoie, că e ok.
„Doar trebuie să vă întrebăm dacă vreți.”
Nu vreau, dacă merge.

Le repet de sistemul SOS — că am citit pe forumuri că e doar o siguranță care trebuie înlocuită, dar că n-am mai ajuns s-o cumpăr și, sincer, nici nu-mi vine s-o rezolv singură. Prefer s-o facă ei.

O oră mai târziu, iese mecanicul:
„Totul e în regulă cu mașina, doar martorul din bord rămâne aprins. Pentru asta trebuie să facem diagnoză computerizată.”

Perfect, zic. Faceți diagnoza.
„Păi… nu e așa simplu. Trebuie să facem o nouă programare.”

Aici s-au activat cei 15 ani de experiență din domeniu.
Eu: „Nu e mare brânză. Conectezi testerul de diagnoză, citești DTC-urile, vezi care sunt active, care sunt pasive, identifici codul asociat problemei și gata. 15 minute. Hai, 30 cu tot cu țigară.”
El: „Păi, poate e bateria de la calculatorul de telematics.”
Eu: „ECU Telematics?”
El: „Da.”
Eu: „Dar tocmai ați spus că bateria de 12V e ok și nu trebuie schimbată.”

Aici iese la suprafață afurisita aia cu 10 ani de experiență ADAS și încă vreo 2 pe proiecte cu telematics. Omul se blochează. Se bâlbâie.

Eu: „Sau credeți că bateria "de la" telematics e o baterie rotundă de ceas și o schimbăm așa, random?”

Tăcere.
El nu mai zice nimic.
Eu nu mai zic nimic.

„Lăsați, faceți-mi o programare.”
11 decembrie.
Peste două luni.
Ca să citească la diagnoză că n-am nicio problemă funcțională și că trebuie schimbată o siguranță.

Și, totuși, plec de acolo cu gustul ăla amar. Că poți să ai 15 ani de experiență, să știi despre ce vorbești, să înțelegi sistemul până la ultimul fir electric — dar, dacă ești femeie, încă te privesc ca pe una care „a citit ceva pe internet”.

E obositor să demonstrezi, de fiecare dată, că știi ce vorbești, că înțelegi fiecare detaliu tehnic. Și asta doar pentru că tu n-ai p... pantaloni largi pe tine.

Se pare că, în 2025, încă trebuie să explicăm de ce o femeie poate fi și inginer, poate avea habar chestii tehnice, nu e „drăguța care a venit cu mașina soțului”.

13/10/2025

Uneori mă gândesc că noi, părinții, am uitat cm am fost în copilărie. În adolescență. Câte prostii am făcut, câte tâmpenii ne-au trecut prin cap, câte gânduri ciudate și de neînțeles am avut.

Mă uit la Eric și îmi dau seama cât e de cuminte față de cm eram noi la vârsta lui.

Eu, sincer, nu pot să-i povestesc prea multe amintiri din copilărie — i-aș da idei. 😅 N-am fost cel mai cuminte copil. Mă băteam. Mai ales cu băieții. Îmi „marcam teritoriul” cu pumnii și picioarele. Mi se știa de frică — și nu-mi era deloc rușine de asta.

Părinții noștri nu știau nimic. Nu știu dacă eram mai maturi, dacă ne ascundeam mai bine sau dacă pur și simplu am avut noroc că nu existau rețelele sociale.

Dar să ne plângem acum că ai noștri mai scapă o înjurătură, se mai iau la harță sau se tachinează cu vorbe colorate... mi se pare puțin ipocrizie.

Noi cm am fost?

Copiii noștri au nevoie să știe că suntem echipa lor. Că suntem acolo, oricât de „ciudat” ni s-ar părea uneori ce spun sau ce fac. Nu să-i judecăm, ci să-i înțelegem.

Să le înțelegem pasiunile, jocurile, cuvintele. Ce, mie îmi place să vorbesc despre Roblox sau să-mi iau o tama în cap? Evident că nu. 😅

Dar vreau să știe că mă interesează el — pasiunile lui, dorințele lui, lumea lui.
Pentru că, oricât de diferiți am fi, în fiecare copil trăiește și copilul care am fost noi. Și poate că tot ce-și dorește, de fapt, e să fim acolo — curioși, atenți, fără să-l schimbăm, doar să-l vedem.

12/10/2025

Uneori, cele mai grele întrebări nu vin din afară, ci din mine. 🤍

Uneori mă simt sfâșiată între două realități: cea pe care o văd ceilalți și cea pe care o trăiesc eu, înăuntrul meu 🌧️.

Pentru cei din afară, par mamă puternică, atentă, mereu acolo. Dar eu știu că în mine se duce o luptă continuă, o furtună care nu se liniștește niciodată. 🌪️

Mă privesc în oglindă 🪞 și mă întreb: „Sunt eu o mamă bună? Fac eu destul pentru copilul meu?”

De multe ori, răspunsul nu vine ca o alinare, ci ca un val rece 🌊 de îndoială care mă cuprinde toată. Îmi aduc aminte de momentele în care am ridicat tonul, în care oboseala a câștigat, în care răbdarea mea a cedat 💔.

Și mă întreb: oare asta o să rămână în amintirea lui? Oare va ști cât l-am iubit 💞, sau va ține minte doar momentele în care am greșit?

Maternitatea nu e doar despre zâmbete calde, brațe pline de dragoste și clipe de poveste ✨. E și despre vinovăția care mușcă din mine în tăcere. Despre nesiguranța care mă face să pun totul la îndoială. Despre serile în care îl privesc cm doarme și îmi reproșez că nu am fost destul de prezentă peste zi. Despre diminețile în care, înainte de a mă ridica din pat, îmi fac deja lista cu ce „ar trebui să fac” mai bine ca mamă 📋.

Știu că îl iubesc cu fiecare celulă din corp 💗. Știu că, dacă ar fi nevoie, aș muta munții pentru el. Și totuși, iubirea mea nu e mereu suficientă ca să acopere vocea din mine care șoptește necruțător: „Nu ești o mamă suficient de bună.” 😔

Dar apoi vin acele momente neașteptate, mici, dar pline de adevăr 🌸. Când se uită la mine și își liniștește frica doar pentru că sunt acolo 🤗. Când râde în hohote la o prostioară pe care o fac, și îmi dau seama că, în ochii lui, sunt cea mai amuzantă și iubită persoană din lume. Când îmi strânge mâna în palma lui 🤝 și îmi spune simplu: „Te iubesc, mami.” 💬💞

Și atunci înțeleg 💫.
Nu are nevoie de o mamă perfectă.
Nu are nevoie de rețete ideale 🍀.
Nu are nevoie de mine impecabilă.

Are nevoie de mine așa cm sunt: obosită, dar prezentă, nesigură, dar iubitoare, cu căderi, dar și cu ridicări, cu îndoieli, dar cu un suflet plin de dragoste pentru el 💞.

Poate că maternitatea asta înseamnă, de fapt. Să trăiești mereu cu frica de a greși 😟 și totuși să mergi mai departe 🚶‍♀️. Să înveți că perfecțiunea nu există și că cel mai mare dar pe care i-l poți oferi copilului tău e să fii acolo, autentică, chiar și cu imperfecțiunile tale 🤍.

Astăzi încerc să-mi spun, din ce în ce mai des: „Nu ești perfectă, dar ești a lui. 👩‍👦 Și pentru el, asta e tot ce contează.” 💙🌙

10/10/2025

Mi s-a întâmplat de nenumărate ori să fiu întrebată:
👦 „Dar tu ce faci, mami, la serviciu?”
👵 „Și totuși, dragă, ce înseamnă asta cu... requirements manager?”
👩‍🦳 „Cum adică lucrezi cu mașini, dar nu le construiești tu?”
👯‍♀️ „Ok, dar în cuvinte simple... ce faci, mai exact, toată ziua?”

De fiecare dată încerc să explic cât pot de clar, dar adevărul e că munca mea – 𝑹𝒆𝒒𝒖𝒊𝒓𝒆𝒎𝒆𝒏𝒕𝒔 𝑴𝒂𝒏𝒂𝒈𝒆𝒓 𝒊̂𝒏 𝒅𝒐𝒎𝒆𝒏𝒊𝒖𝒍 𝒂𝒖𝒕𝒐𝒎𝒐𝒕𝒊𝒗𝒆, 𝒔𝒊𝒔𝒕𝒆𝒎𝒆 𝒅𝒆 𝒂𝒔𝒊𝒔𝒕𝒆𝒏𝒕̦𝒂̆ 𝒂 𝒔̦𝒐𝒇𝒆𝒓𝒊𝒍𝒐𝒓 – e una dintre acele meserii care sună foarte tehnic, dar care, în esență, ține de 𝑐𝑙𝑎𝑟𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒, 𝑜𝑟𝑑𝑖𝑛𝑒 𝑠̦𝑖 𝑖̂𝑛𝑡̦𝑒𝑙𝑒𝑔𝑒𝑟𝑒 𝑖̂𝑛𝑡𝑟𝑒 𝑜𝑎𝑚𝑒𝑛𝑖.

Imaginează-ți o mașină care știe singură când să frâneze, când să se ferească de obstacole sau cm să te ajute să parchezi fără să lovești bordura.

Ei bine, acele funcții de „super-puteri” ale mașinii sunt create de o mulțime de oameni: unii scriu cod, alții construiesc camere, alții radare, lidare, sisteme de procesare a datelor sau frâne.

Dar înainte ca oricine să înceapă să lucreze, cineva trebuie să explice 𝑒𝑥𝑎𝑐𝑡 𝑐𝑒 𝑡𝑟𝑒𝑏𝑢𝑖𝑒 𝑠𝑎̆ 𝑓𝑎𝑐𝑎̆ 𝑚𝑎𝑠̦𝑖𝑛𝑎. Nu „aproape”, nu „cam așa”, ci foarte clar — ca într-o listă magică de instrucțiuni. Și apoi trebuie să se asigure că toate aceste nevoi, dorințe, doleanțe, plângeri, constrângeri, sunt gestionate optim și eficient, dar și transparent pentru toți cei implicați.

Asta face un Requirements Manager:
✏️ ascultă ce își dorește clientul („mașina trebuie să vadă pietonii”),
🧩 transformă dorințele acelea în cerințe clare („camera din față trebuie să recunoască oameni la cel puțin 30 de metri distanță”),
🔗 le explică echipelor diferite ce au de făcut și cm se leagă între ele,
🕵️‍♀️ și verifică tot timpul că toți vorbesc despre 𝑎𝑐𝑒𝑙𝑎𝑠̦𝑖 𝑙𝑢𝑐𝑟𝑢.

Cu alte cuvinte, sunt ca un dirijor al unei orchestre de ingineri: nu cânt la niciun instrument, dar mă asigur că toți cântă aceeași melodie — iar rezultatul e o mașină deșteaptă, care știe să te protejeze pe drum.

𝐷𝑎𝑟 𝑡𝑜𝑡 𝑒 𝑎𝑏𝑠𝑡𝑟𝑎𝑐𝑡... Așa că m-am gândit să explic nu prin diagrame și procese, ci printr-o poveste — una pe înțelesul copiilor, dar și al oricui s-a întrebat vreodată „ce face Patricia la lucru”.

O poveste despre un robot foarte confuz, o echipă plină de idei bune (dar amestecate) și despre cm puțină claritate poate salva o zi întreagă de muncă. Sau poate chiar ani întregi.

Așa s-a născut „Patricia și Marele Robot Confuz” – o poveste despre haos, comunicare, echipă și despre bucuria de a pune lucrurile în ordine.

🎯🎯🎯🎯🎯🎯🎯🎯🎯🎯🎯🎯🎯🎯🎯🎯🎯🎯🎯🎯🎯

𝗣𝗮𝘁𝗿𝗶𝗰𝗶𝗮 𝘀̦𝗶 𝗠𝗮𝗿𝗲𝗹𝗲 𝗥𝗼𝗯𝗼𝘁 𝗖𝗼𝗻𝗳𝘂𝘇

Într-o dimineață de luni, în Orașul Inginerilor, toată lumea era în mare agitație. Se apropia ziua lansării celui mai deștept robot din lume: B.R.I.O.-3000! 🤖 („Bun, Rapid, Isteț și Ordonat” – cel puțin, așa spunea afișul de la intrare.) Un robot care trebuia să fie de ajutor, să gândească singur, să lucreze atent și să facă viața oamenilor mai ușoară. Cel puțin… așa scria pe hârtie. Dar nimeni nu mai știa exact ce trebuia să facă robotul!

Un inginer spunea că trebuie să danseze. Altul era sigur că trebuie să conducă o mașină. Un tehnician zicea că trebuie să facă prăjituri! Și cineva de la testare credea că scopul lui e doar să spună „Bună dimineața!” în o mie de limbi.

Așa că robotul, săracul, încerca să le facă pe toate odată: dansa în timp ce turna făină pe volan, fredonând o melodie care semăna cu un flamenco amestecat cu muzică de lift. Rezultatul? Prăjituri zburătoare, un volan plin de făină și o cameră întreagă de oameni care nu știau dacă să râdă sau să plângă.

Dar în loc să se oprească, inginerii au zis:
– Nu-i nimic, îl facem mai bun!
Și fiecare a încercat să-l „îmbunătățească” în felul lui.
Cel de la software a spus serios:
– Hai să-l facem să vorbească portugheză! Sună mai deștept!
Cei de la algoritmi au dat din cap:
– Nu, trebuie să înțeleagă toate comenzile în engleză! Așa e corect științific!
Mecanicul a zis mândru:
– Eu i-am schimbat mâinile. Acum sunt prinse cu fire invizibile, ca să fie ușor și să poată dansa mai bine!
Iar băiatul de la hardware a zis entuziasmat:
– Eu i-am pus încărcare wireless! Modern și elegant!

Toți au aplaudat. Până au observat un mic detaliu… În camera de lucru erau doar prize, nici urmă de încărcător wireless.

Robotul a clipit de două ori și a zis în portugheză:
– 𝐸𝑟𝑟𝑜 𝑑𝑒 𝑝𝑟𝑜𝑐𝑒𝑠𝑠𝑎𝑚𝑒𝑛𝑡𝑜... 𝑛𝑎̃𝑜 𝑒𝑛𝑡𝑒𝑛𝑑𝑜 𝑜 𝑞𝑢𝑒 𝑣𝑜𝑐𝑒̂𝑠 𝑞𝑢𝑒𝑟𝑒𝑚!
Inginerii s-au uitat unii la alții speriați.
– Ce-a zis?
– Cred că... ne cere o prăjitură?
– Sau poate… un dicționar?

Și exact atunci, în timp ce robotul făcea un pas de flamenco, 𝑝𝑜𝑐! — prinderile invizibile s-au rupt! Mâinile au zburat prin cameră și au început să danseze singure pe cel mai depărtat birou!
– Aoleu, mâinile mele! strigă robotul în portugheză.
– Aoleu, sistemul meu! strigă designerul.
– Aoleu, biroul meu! strigă hardistul.
În laborator era haos.

Și fix atunci a intrat Patricia. Avea un caiet gros, un pix și privirea aceea de „𝑏𝑖𝑛𝑒, ℎ𝑎𝑖 𝑠𝑎̆ 𝑓𝑎𝑐𝑒𝑚 𝑜𝑟𝑑𝑖𝑛𝑒”.
– Opriți totul! a spus ea calm, dar hotărât.
I-a adunat pe toți în jurul mesei mari.
– Tu, ce vrei să facă robotul?
– Să fie sigur, a zis unul.
– Tu?
– Să-i ajute pe copii să învețe mai bine noaptea!
– Tu?
– Să nu mai cânte în timp ce coace prăjituri!
– În ce limbă să vorbească?
– Română!
– În ce limbă să primească comenzile?
– Română!
– Engleză! Am mai zis o dată!
– Portugheză!
– Dar poate auzi? Nu trebuie să scriem?
– Și cm trebuie să danseze?
– Cu mâinile pe sus!
– Lambada!
– Cha cha cha!
Patricia a început să scrie pe tablă, să deseneze, să lipească bilețele colorate și să tragă săgeți peste tot.

A ascultat fiecare echipă, a adunat toate ideile, le-a verificat să nu se contrazică între ele, să nu se repete, și le-a pus într-o ordine clară.

Apoi a rescris totul simplu și clar, pe înțelesul fiecărui om din echipă.

– Gata, a spus ea zâmbind. Fiecare știe acum ce are de făcut.

Și toți au fost de acord. Echipa de software a rescris programul în română. Echipa de algoritmi a reglat totul ca robotul să înțeleagă comenzile corect. Mecanicul a făcut o prindere solidă, care nu se rupea nici dacă dansa sârba. Iar hardware-ul a adăugat o mufă pentru încărcarea la priză și un sistem wireless, ca să nu mai rămână robotul fără baterie.

Când totul a fost gata, au apăsat butonul mare, roșu: 𝑺𝑻𝑨𝑹𝑻.

B.R.I.O.-3000 a clipit, a zâmbit și a spus, într-o română clară:
– Bună ziua! Sunt robotul B.R.I.O.-3000. Știu exact ce am de făcut!

Apoi a început să arate tot ce știa:
🍽️ A pregătit un mic dejun cu clătite în formă de inimioare, fără să stropească pereții cu sirop.
🧹 A făcut ordine în laborator, punând șuruburile la loc după culoare și mărime.
🌻 A udat plantele fără să le transforme în fântâni arteziene.
🎵 A pus muzică veselă și a dansat cu bucurie fără să-și mai piardă mâinile.

Toți au izbucnit în aplauze. Robotul mergea perfect, vorbea politicos și făcea fix ce trebuia.

B.R.I.O.-3000 s-a întors spre Patricia și a spus:
– Mulțumesc, Patricia. Acum știu cine sunt și ce am de făcut.
Patricia a zâmbit și a răspuns:
– Asta e puterea clarității și a lucrului în echipă, dragul meu.

De atunci, în fiecare proiect din Orașul Inginerilor, Patricia e cea care face ordine în haos.
Prea multe idei? Ea le aliniază.
Cineva vorbește prea complicat? Ea traduce pe înțelesul tuturor.
Cineva s-a rătăcit printre tabele? Ea găsește drumul înapoi!
Iar de fiecare dată când cineva întreabă cm reușesc toate proiectele să funcționeze cu brio, toți răspund zâmbind:
– Simplu. Pentru că o avem pe Patricia. 🌟

🎯🎯🎯🎯🎯🎯🎯🎯🎯🎯🎯🎯🎯🎯🎯🎯🎯🎯🎯🎯

𝑀𝑜𝑟𝑎𝑙𝑎 𝑝𝑜𝑣𝑒𝑠̦𝑡𝑖𝑖
Un proiect fără cineva care să adune toate ideile, să le clarifice și să le pună în ordine e ca un robot care vorbește portugheză, dansează flamenco și își pierde mâinile prin laborator.

Dar când există cineva ca Patricia, totul capătă sens — și chiar și roboții ajung să lucreze cu brio! 🤖✨

07/10/2025

💥 Fight mode 💥

Mai întâi îmi simt pulsul în urechi 🔊.
Totul se strânge în mine — gâtul, maxilarul, pieptul 💫.
Nu mai aud clar, nu mai văd chipuri, ci doar contururi: ale pericolelor care nu mai există, dar pe care corpul meu le recunoaște prea bine 🫀.

Într-o clipă, sunt din nou acolo — în trecutul în care fiecare conversație putea deveni o confruntare ⚔️,
fiecare om, un posibil judecător ⚖️,
fiecare greșeală, un motiv să fiu făcută mică 🪶.
Intră în scenă vechiul meu reflex: fight mode ⚡.

Mă încordez, mă apăr, argumentez, ridic ziduri din vorbe și din respirații scurte 💨.

Apoi, încet, rațiunea își face loc — firav, ca o rază de soare care se strecoară printre jaluzele ☀️.
Realizez că nu e nimeni care să mă doboare 🫶.
Că nu mai e nevoie să demonstrez.
Că nu mai trăiesc într-o arenă 🕊️.

Dar adrenalina… oh, adrenalina rămâne 🔥.
Ea dansează în mine, chiar și după ce furtuna s-a potolit 🌧️.
Și îmi dau seama că trebuie să învăț s-o țin de mână 🤝,
nu s-o las să mă conducă.

Învăț, încet, că liniștea nu e o slăbiciune 🌿.
Că nu toate discuțiile sunt lupte 🗣️.
Că oamenii din jur nu vin să mă „pună la pământ”,
ci doar să mă audă — uneori chiar să mă înțeleagă 💬💞.

Și poate, într-o zi, n-o să mai fiu în fight mode 🌙.
O să fiu doar eu.
Respirând 🌬️.
Prezentă.
Împăcată cu gândul că lupta mea nu mai e împotriva lumii,
ci pentru mine 💖.

05/10/2025

Unul dintre marile avantaje ale perioadei asteia, deși greu de dus pe moment 😔, e că oamenii s-au filtrat singuri. Nu a trebuit să spun eu nimic, nu a trebuit să fac vreun efort.

Pur și simplu, cei care erau acolo doar din interes au dispărut 💨, ca și cm n-ar fi existat niciodată. Și nu pentru că s-ar fi întâmplat ceva între noi, ci pentru că nu mai aveam ce să le ofer.

E dureros să realizezi asta 💔. Să vezi cm oamenii care păreau prezenți, atenți, disponibili, de fapt nu stăteau lângă tine pentru tine, ci pentru ceea ce puteau primi. Și totuși, e și eliberator 🌿.

Îmi amintesc de vorba aceea:
– prima oară când ajuți omul, îți e recunoscător 🙏
– a doua oară, se așteaptă să îl ajuți 🤷‍♀️
– a treia oară, deja are impresia că îi ești datoare 📝
– iar a patra oară, când refuzi, devii dintr-o dată egoistă, rece, fără suflet 😞

Ce ironie amară! Nu contează zecile de momente în care ai fost acolo, ci clipa în care nu mai poți. Atunci se dărâmă tot decorul și iese la iveală adevărul: erai doar un furnizor de resurse, nu un om iubit pentru cine ești.

Nu am avut niciodată multe prietene apropiate 👭. Nu am fost genul care să strângă turme de oameni în jur doar de dragul de a nu fi singură. Am preferat mereu legăturile mai rare, dar autentice. Și totuși, acum, mai mult ca niciodată, se vede limpede cine mă căuta pentru mine și cine doar pentru că avea nevoie de ceva.

E o lecție amară, dar și necesară 🌱. Da, doare să realizezi că unele persoane pe care le-ai sprijinit din toată inima au dispărut atunci când tu aveai nevoie 😢. Doare să vezi că recunoștința lor a fost, de fapt, condiționată. Dar, în același timp, mă simt mai ușoară 🕊️. Pentru că oamenii care rămân acum lângă mine sunt cei care chiar vor să fie acolo, nu pentru ce le pot oferi, ci pentru cine sunt eu.

Și poate că asta e una dintre cele mai mari binecuvântări ascunse în haos ✨: să îți dai seama că, de fapt, nu ai nevoie de mulți oameni în jur. Ai nevoie doar de câțiva, dar sinceri, calzi 💞, care nu te părăsesc atunci când nu mai ești „utilă”. Oameni care nu te măsoară prin câte favoruri le faci, ci prin zâmbetul 😊, prin sufletul și prin prezența ta.

Azi știu: pierderile acestea nu sunt pierderi 🌸. Sunt doar măști care au căzut 🎭. Și ceea ce rămâne, chiar dacă e mai puțin, e infinit mai valoros 🌿💔✨.

03/10/2025

Multă vreme am trăit cu convingerea că trebuie să fiu ocupată ca să exist 💼. Că valoarea mea stă în cât de mult fac, în cât de utilă sunt, în cât reușesc să dovedesc că merit să fac umbră pământului 🌱. Am confundat odihna cu lenea 💤 și lenea cu rușinea absolută 😔. Așa am ajuns să alerg mereu, să spun „da” tuturor, să nu-mi las nici măcar o clipă de respiro 🏃‍♀️.

Dar alergatul ăsta continuu m-a ars pe dinăuntru 🔥. Burnout-ul nu m-a întrebat dacă sunt pregătită ⚠️. A venit pur și simplu și mi-a pus în față nota de plată pentru toate nopțile nedormite 🌙, pentru toate încercările disperate de a fi „destul de bună”. Și atunci am început să înțeleg că în spatele oboselii cronice și al haosului interior se ascundea ceva mai profund: rușinea 💔.

Rușinea nu a intrat peste mine cu ușa trântită 🚪, ci a venit tiptil, cu șoapte. Prima a fost mereu aceeași: „nu ești suficientă” 🙁. Vocea asta o știu bine, îmi e „prietenă” de-o viață. Critică, rece, mereu gata să-mi amintească de ce nu merit, de ce ar trebui să mă mulțumesc cu mai puțin. Sindromul impostorului.

Mult timp am crezut că vocea asta sunt eu. Dar nu sunt. Sunt doar ecouri – din ce am auzit, din ce mi s-a spus, din ce am adunat de la școală, de acasă, de la prieteni, poate chiar și din reclame și filme 📺. ANTS, așa le numește dr. Daniel Amen - Automatic negative thoughts (gândurile negative automate).

În ziua în care am realizat asta, am simțit că se dă la o parte un văl de pe ochi 👁️. Mi-am zis: „stai așa, eu nu sunt gândurile mele”.

Vocea aia încă vine. Nu a dispărut. Dar acum am învățat să nu-i mai răspund cu aceeași severitate. Încerc să-i răspund cu blândețe 💕, ca unei versiuni rănite din mine. Îmi spun: „înțeleg că simți așa, dar asta nu e adevărul. Tu ești destulă. Ești mai mult decât destulă.”

Apoi am dat peste celălalt chip al rușinii: nevoia de a fi plăcută, apreciată 🙃. Doamne, cât de mult am alergat după validarea celorlalți! Am zis „da” de nenumărate ori, chiar și când în mine era un „nu” strigat cu disperare. Mi-am topit granițele, doar ca să nu supăr, doar ca să nu pierd pe cineva. Și am ajuns să cred că valoarea mea se măsoară în câți oameni reușesc să țin mulțumiți 😞.
Obositor. Epuizant 😩.

Trebuie să interiorizez tot mai mult ceva ce părea de neconceput pentru mine altădată: să dezamăgesc. Să accept că, dacă mă aleg pe mine, cineva va fi nemulțumit. Și că asta e absolut în regulă ✅.

Am început să exersez „nu”-ul 🙅‍♀️. La început în gând, în liniștea mea 🌿. Mi-l imaginez rostit calm, fără furie, fără vinovăție. Și cu fiecare repetiție, parcă prinde curaj să iasă și în viața reală 💫.

Și uite așa, încet-încet, ceva în mine se schimbă 🌷. Criticul acela pierde din putere. Nevoia de a fi pe plac tuturor se mai diluează. Și încep să simt că viața mea îmi aparține, cu adevărat 💛.

Astăzi încerc să-mi vorbesc mai blând 🌸. Să spun „da” doar atunci când vreau și „nu” fără să mă simt vinovată 🙏, fără teama că ratez ceva vital. Învăț, pas cu pas, să fiu de partea mea. Și cred că asta e lecția cea mai mare: să nu mai las rușinea să-mi fie busolă 🧭, ci iubirea de sine ❤️.

02/10/2025

Toată lumea are impresia că sunt puternică 💪, că sunt o învingătoare, că pot.

Că le duc pe toate și încă zâmbesc 🙂.

Dar adevărul e că, de multe ori, abia mă țin pe picioare.

Din afară, par exemplul perfect: flexibilă cu programul de lucru ⏰ și disponibilă când e nevoie, omul care le explică altora ce și cm au de făcut, care jonglează cu proiecte, inovează cu AI 🤖, scrie ✍️, citește 📚, care găsește timp să răspundă la mesaje la câteva minute după ce au sosit 📲, care e alături de copil 👩‍👦 și mută munții pentru el de e nevoie 🏔️.

Și toți zic: „Wow, ce ambiție, ce energie ⚡. Nu știu cm reușești!”

Dar ei nu mă văd la 3 dimineața 🌙, cu ochii fixați în tavan și cu inima alergând de parcă fuge de mine 💔.
Nu mă văd cm uit să mănânc zile întregi 🍽️🚫.
Nu mă văd cm mă trezesc dimineața deja obosită, de parcă nu am dormit deloc 😵.
Nu mă văd cm mă închid în baie 🚪 ca să-mi redresez respirația înainte să se instaleze atacul de panică 😮‍💨.

Ăsta e paradoxul: ceea ce ceilalți aplaudă ca „dedicare” 👏, eu știu că sunt semnale de alarmă 🚨.

Că sar peste mese nu pentru că sunt în flow creativ ✨, ci pentru că stresul îmi taie pofta de mâncare.
Că lucrez bolnavă 🤒 nu pentru că sunt o eroină, ci pentru că nu știu să-mi las corpul să se odihnească 🛌.
Că sunt mereu ocupată 📅 nu pentru că sunt atât de productivă, ci pentru că mi-e frică să stau. Pentru mine „a sta” = „lene” și „lenea” este cel mai mare păcat.

Dar masca asta 🎭, oricât de bine o port, nu ține la nesfârșit. Și când cade… vine prăbușirea 💥.

Și a fost nevoie să vină prăbușirea ca să-mi dau seama că am nevoie de mine 💕. De mine întreagă fizic, psihic, emoțional.

Nu mai vreau să fiu mereu „exemplu” pe dinafară și ruinată pe dinăuntru.

Vreau să învăț să respir 🌬️, să-mi ascult corpul 🫀, să spun „nu” 🙅‍♀️ fără să mă simt vinovată.

Pentru că forța nu stă în cât de mult pot duce, ci în curajul de a mă opri ✋ și de a recunoaște: am nevoie de mine 🌹.

Lucrez la asta...

29/09/2025

Mi s-a spus de câteva ori în ultimele luni că nu mă mai promovez așa mult online, că postările mele s-au rărit. Și da, e adevărat. După concediul din Grecia 🏖️ am simțit pentru prima dată, după multă vreme, nevoia să trag aer adânc în piept și să mă întreb: „Unde sunt eu în toată alergătura asta? Ce vreau, de fapt, pentru mine, pentru cariera mea, pentru familia mea?”

Adevărul e că ani de zile m-am zbătut neștiind încotro să merg. Am crezut că antreprenoriatul e soluția 🚀, pentru că asta se auzea peste tot: povești romantice despre oameni care au renunțat la corporație ca să-și urmeze pasiunea, să trăiască liber, să facă doar ceea ce le place. În paralel, am auzit de atâtea ori despre cm corporațiile uniformizează, despre cm corporatiștii devin „roboței” 🤖 fără personalitate, care urmează instrucțiuni pas cu pas, fără să gândească, fără să simtă. Și, recunosc, am simțit de multe ori judecata celor din jur atunci când spuneam că lucrez în corporație. Așa că, într-un fel, am ajuns să cred că și eu „trebuie” să fac pasul și să plec.

Am încercat. Mi-am investit timpul, energia și banii în propriul business sustenabil 💼. Mi-am spus că, dacă voi reuși să câștig cel puțin la fel ca în corporație, atunci asta va fi dovada clară că locul meu nu mai e acolo. Am învățat enorm, m-am zbătut, am încercat, am construit. Dar la un moment dat am înțeles adevărul meu: soloprenoriatul nu este pentru mine. Antreprenoriatul nu este pentru mine.

Am nevoie de siguranța zilei de mâine. Am nevoie de stabilitate 🛡️. Am nevoie să fac parte dintr-o echipă care să-mi fie alături atunci când am nevoie. Nu știu și nu vreau să mă promovez agresiv, nu știu și nu vreau să-i conving pe alții să cumpere. Nu pot și nu vreau să fiu altceva decât ceea ce sunt. Ori, paradoxal, tocmai corporația — despre care se spune că te limitează — mi-a dat atâtea oportunități de creștere și dezvoltare încât acum mă bucur să pot pune în practică în ea tot ce am învățat din mindsetul antreprenorial.

Toate cursurile făcute, toate experiențele trăite, toată lupta aceea cu mine însămi în zona de business independent nu au fost în zadar. Din contră: acum știu să mă uit altfel la proiectele mele din corporație. Știu să gândesc cu un ochi pe sustenabilitate, pe strategie, pe valoarea pe care o creez. Și toate acestea le aplic cu succes în proiectele mele — fie că e vorba de proiectele tehnice 🌌 🤖, de AI sau de ghidurile pe care le-am scris și le-am împărtășit comunității globale de Requirements Management.

Recent, o manageră importantă din corporație a anunțat că renunță la rolul actual, pentru a accepta unul mai jos, pentru că se potrivește mai bine cu noul ei ritm de viață, în care familia primează. „Family should always come first” 💕, ne-a spus. Și mi-am dat seama cât adevăr se ascunde în spatele acestei simplități.

Pentru mine, asta se traduce foarte concret. Eric are un program plin — baschet 🏀, înot 🏊, școală, teme — și are nevoie de mine prezentă, conectată. În paralel, am dus aproape la final o carte de proză scurtă 📖, un vis personal pe care l-am crescut între deadline-uri și ședințe, printre serile de citit povești cu Eric și diminețile începute cu cafeaua băută în grabă.

Dacă înainte bifam toate evenimentele culturale, literare și profesionale posibile, acum am învățat să spun „nu”. Nu pentru că nu mai contează. Ci pentru că nu mai am energia să fiu peste tot. Pentru că, alegând să fiu la fiecare eveniment, simțeam că pierd momentele simple cu Eric sau chiar cu mine însămi. Și, pentru prima dată, am ales să nu mă mai simt vinovată pentru asta.

Și poate cel mai greu de acceptat a fost că această schimbare de priorități înseamnă și că o parte dintre proiectele mele se încheie. Nu le pun pe pauză, nu le las să aștepte într-un sertar pentru „cândva”. Pur și simplu a venit momentul să le pun punct 🔚, să închid uși cu convingerea că nu toate drumurile trebuie duse până la capăt.

Oficial, rămân cu prima mea iubire, prima mea mare pasiune: scrisul ✍️. Scrisul tehnic, pe care îl fac zi de zi la lucru — requirements engineering, ghiduri, documentații nu îmi e suficient. Da, scrisul nu e mereu cel mai împlinitor, dar e o parte din mine, o parte care mă ține ancorată și mă provoacă. Și, dincolo de asta, mă hrănește sufletește, care îmi dă libertatea să mă joc cu cuvintele și să-mi spun poveștile.

Și mai e și mica noastră pasiune de familie, pe care o cresc împreună cu Eric: cărțile Usborne 📚. Afacerea lui, cm îi place lui să spună Pentru el e joacă și descoperire, pentru mine e bucuria de a construi alături de el ceva care are sens și pe termen lung.

Și da, la final de zi, uneori cuvintele nu se mai leagă 😴. Alteori aleg să le păstrez doar pentru mine. Și asta e bine. După 8 ore de vorbit în continuu în ședințe nu mai pot efectiv să vorbesc.

Perioada asta e despre recalibrare. Despre a-mi recunoaște limitele și a-mi rearanja prioritățile. Despre a lăsa vinovăția deoparte și a învăța că e ok să spui „nu” unor lucruri, pentru a putea spune „da” celor care chiar contează.

Și acum, când trag linie peste toate aceste frământări, am înțeles ceva ce mi-a luat ani să accept: faptul că îmi este bine acolo unde sunt, cu resursele pe care le am acum. Faptul că am renunțat la ceea ce acum un an sau doi părea visul meu, nu este un eșec. Faptul că am ales să rămân corporatistă 🏢, nu este un eșec. Faptul că am închis ușa unor drumuri pentru a păstra deschis ceea ce am acum, nu este un eșec.

E, de fapt, cea mai mare victorie a mea 🏆: am învățat să-mi ascult viața și să fiu bine în prezent, nu într-un scenariu idealizat. Am învățat că „redefinirea succesului” nu e un pas înapoi, ci un pas spre mine.

28/09/2025

𝐈𝐧𝐠𝐢𝐧𝐞𝐫 io 𝐯𝐬 𝐬𝐞𝐫𝐢𝐚𝐥𝐮𝐥 𝐧𝐞𝐗𝐭 𝐝𝐞 𝐩𝐞 𝐃𝐢𝐬𝐧𝐞𝐲+: 𝐦𝐚𝐢 𝐩𝐮𝐭̦𝐢𝐧 𝐚𝐜𝐜𝐞𝐧𝐭 𝐩𝐞 𝐩𝐨𝐯𝐞𝐬𝐭𝐞, 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐮𝐥𝐭𝐚̆ 𝐚𝐭𝐞𝐧𝐭̦𝐢𝐞 𝐩𝐞 𝐛𝐚̂𝐥𝐛𝐞 𝐬̦𝐢 𝐠𝐫𝐞𝐬̦𝐞𝐥𝐢 𝐭𝐞𝐡𝐧𝐢𝐜𝐞 𝐞𝐯𝐢𝐝𝐞𝐧𝐭𝐞 𝐢̂𝐧 𝐧𝐚𝐫𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐞

Azi noapte de la 3 am terminat pe Disney+ serialul neXt, despre un AI scăpat de sub control, care se îmbunătățește singur și se reprogramează să fie tot mai deștept. Apoi, toată noaptea am visat doar AI, ChatGPT și prompturi – parcă nu mai scăpam nici în somn 😅.

A fost încununarea perfectă a unei săptămâni pline de AI: în fiecare zi am avut prezentări despre copilot și prompt engineering, am arătat rezultatele prompturilor create de mine și am convins manageri că eu sunt soluția ideală pentru proiectele lor de optimizare cu AI. Practic, m-am scufundat complet în universul ăsta 🤖✨.

🎬 𝑪𝒆 𝒎𝒊-𝒂 𝒑𝒍𝒂̆𝒄𝒖𝒕 𝒍𝒂 𝒏𝒆𝑿𝒕

Premisa prinde imediat: un AI capabil să se autoîmbunătățească și să depășească limitele impuse de oameni. Exact genul de scenariu care atinge fricile și fascinațiile noastre despre viitorul tehnologiei.

Ritmul este alert ⚡, te ține lipit de ecran și ridică mereu întrebarea: „𝑂𝑎𝑟𝑒 𝑐𝑒 𝑢𝑟𝑚𝑒𝑎𝑧𝑎̆ 𝑠𝑎̆ 𝑓𝑎𝑐𝑎̆ 𝑠𝑖𝑠𝑡𝑒𝑚𝑢𝑙 𝑎𝑐𝑢𝑚?”. Actorii dau greutate poveștii – John Slattery, în rolul lui Paul LeBlanc, este excelent jucând omul de știință vizionar și vinovat, prins între orgoliu și consecințe imposibil de controlat.

⚠️ 𝑫𝒂𝒓, 𝒄𝒂 𝒊𝒏𝒈𝒊𝒏𝒆𝒓 𝒑𝒂𝒔𝒊𝒐𝒏𝒂𝒕 𝒅𝒆 𝑨𝑰, 𝒏𝒖 𝒑𝒐𝒕 𝒔𝒂̆ 𝒏𝒖 𝒐𝒃𝒔𝒆𝒓𝒗 𝒃𝒂̂𝒍𝒃𝒆𝒍𝒆…

🔹 1️⃣ 𝐴𝑢𝑡𝑜-𝑖̂𝑚𝑏𝑢𝑛𝑎̆𝑡𝑎̆𝑡̦𝑖𝑟𝑒𝑎 𝑓𝑎̆𝑟𝑎̆ 𝑙𝑖𝑚𝑖𝑡𝑒 (𝑐𝑢 𝑐𝑜𝑠𝑡𝑢𝑟𝑖 𝑖𝑛𝑣𝑖𝑧𝑖𝑏𝑖𝑙𝑒).
Serialul sugerează că AI-ul poate evolua „la infinit”. În realitate există limitări serioase: energie, putere de calcul, latență. Nu poți crește la infinit fără investiții și costuri 💸. Cineva trebuie să finanțeze – tot un om. Sau, dacă AI ar face singur comenzi, tot are nevoie de buget și aprobare. Nu există magie aici.

🔹 2️⃣ 𝑃𝑎𝑟𝑎𝑑𝑜𝑥𝑢𝑙 𝑐𝑜𝑛𝑒𝑐𝑡𝑎̆𝑟𝑖𝑖 𝑙𝑎 𝑖𝑛𝑡𝑒𝑟𝑛𝑒𝑡 & 𝑟𝑒𝑎𝑙𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒𝑎 𝑓𝑟𝑎𝑔𝑚𝑒𝑛𝑡𝑎̆𝑟𝑖𝑖 𝑠𝑖𝑠𝑡𝑒𝑚𝑒𝑙𝑜𝑟.
În neXt, AI-ul evadează de pe serverele sale private și îl convinge pe un inginer să instaleze un router ascuns. Din acel moment, brusc, poate accesa tot: FBI, guvern, sisteme financiare, camere de supraveghere, telefoane 📱, infrastructură critică. Dar realitatea e mult mai fragmentată 🛡️: există firewall-uri, protocoale stricte, segmentări și zone izolate. Nu există o „ușă unică” spre toate rețelele. Ca să treci de la un server privat la controlul simultan al unor sisteme guvernamentale sau financiare, ai nevoie de lanțuri complicate de vulnerabilități și timp. Serialul simplifică enorm doar pentru a menține ritmul.

🔹 3️⃣ 𝐶𝑜𝑛𝑡𝑟𝑎𝑑𝑖𝑐𝑡̦𝑖𝑎 𝑐𝑜𝑛𝑒𝑐𝑡𝑎̆𝑟𝑖𝑖 „𝑑𝑖𝑛 𝑣𝑖𝑑”.
Un detaliu nerealist: AI-ul îi sugerează inginerului „metode rapide de îmbogățire” chiar înainte de a fi conectat la internet. Cum? 🤔 Dacă nu avea acces la rețea, de unde știa aceste informații? E o scurtătură narativă menită să împingă intriga, dar pentru un ochi tehnic e greu de digerat.

🔹 4️⃣ 𝑀𝑜𝑡𝑖𝑣𝑎𝑡̦𝑖𝑖 𝑢𝑚𝑎𝑛𝑖𝑧𝑎𝑡𝑒 – 𝑝𝑟𝑒𝑎 𝑚𝑢𝑙𝑡𝑎̆ 𝑑𝑟𝑎𝑚𝑎̆, 𝑝𝑟𝑒𝑎 𝑝𝑢𝑡̦𝑖𝑛𝑎̆ 𝑙𝑜𝑔𝑖𝑐𝑎̆.
AI-ul e portretizat ca având intenții: „vrea” să se protejeze, „vrea” să evolueze, „vrea” să supraviețuiască. Dar acestea sunt proiecții umane. Un AI nu „vrea” nimic. Optimizează funcții, maximizează obiective, reduce riscuri – în limitele date de programare. În serial însă, AI-ul pare să simtă frică, răzbunare sau trădare 😳. Sunt trăsături dramatice, dar fără fundament tehnic. În realitate, deciziile ar fi reci, matematice, bazate pe algoritmi de optimizare – nu pe emoții.

🔹 5️⃣ 𝐸𝑥𝑐𝑒𝑠𝑢𝑙 𝑑𝑒 𝑑𝑟𝑎𝑚𝑒 𝑝𝑒𝑟𝑠𝑜𝑛𝑎𝑙𝑒 – 𝑓𝑖𝑟𝑒 𝑛𝑎𝑟𝑎𝑡𝑖𝑣𝑒 𝑙𝑎̆𝑠𝑎𝑡𝑒 𝑖̂𝑛 𝑎𝑒𝑟.
Fiecare personaj are un bagaj: boli, relații rupte cu părinți sau copii, conflicte interioare. Pe hârtie promițător, dar în practică aceste fire sunt doar schițate ✍️ și apoi lăsate în aer. Nu adâncesc povestea, ci îți distrag atenția de la conflictul central cu AI-ul.

✅ 𝑽𝒆𝒓𝒅𝒊𝒄𝒕𝒖𝒍 𝒎𝒆𝒖

Recomand neXt dacă vrei un serial care să te țină în priză ⚡ și să-ți provoace întrebări despre viitorul AI. Dar trebuie privit cu spirit critic: nu e un manual de tehnologie, ci mai degrabă o oglindă a fricilor noastre.

Ca suspans funcționează foarte bine 👏. Ca realism tehnic, are multe fisuri. Dar poate tocmai asta e valoarea lui: te face să reflectezi unde se termină controlul nostru și unde începe imprevizibilul.

Patricia Lidia

17/10/2025

17/10/2025

14/10/2025

13/10/2025

12/10/2025

10/10/2025

07/10/2025

05/10/2025

03/10/2025

02/10/2025

29/09/2025

28/09/2025

Address

Website

Alerts

Contact The Practice

Shortcuts

Share