22/05/2025
Este iubirea de sine cu adevărat așa cm am înțeles noi?
Pentru mine ziua în care m-am iubit prima oară a fost ziua în care nu m-am mai temut să mă uit cu adevărat...
Nu mă temeam cel mai tare de toate poveștile pe care mintea mi le spunea... că am să înnebunesc dacă văd, că am să pierd tot ce am dacă sunt sinceră, că n-am să mai fiu eu dacă renunț la trecut, că o să dispară identitatea mea și tot ce-am construit la pachet cu valoarea mea, ci toate se scurgeau în teama că dincolo de acea zi, nu mă va mai iubi nimeni.
O să mă mai iubească dacă îmi pun bariere sănătoase cu cei pe care am vrut să-i țin în viața mea indiferent de cost?
Cui o să-i mai fiu prietenă daca iubesc cu adevărat și atunci nu mă mai însoțesc în păreri sau barfe doar de dragul de-a aparține unui grup?
Și soțul o să mai vrea o soție care alege inima să-i fie călăuză și începe să-și folosească propria minte co-creând, nu supunandu-se?
Dar părinții? O să iubească o fiică care-și depășește granițele creșterii de acasă și câteodată îi face să se simtă inconfortabili și să -și pună întrebări?
Sau dacă găsește pacea în mijlocul necunoscutului și trăiește împăcată cu nesiguranța arzând convingerile despre viața, bani, s*x, căsătorie, iubire de sine, religie și restul?
De fapt, dacă toate astea eu mie nu mi le ofer, poate să fie iubire cu adevărat?
Poți avea iubire necondiționată cu condiții?
Chiar poți?
Iubirea de sine înseamnă pentru mine să ascult vocea corectă, cea care îmi vorbește despre unitatea noastră, în ciuda diferențelor. Cea care îmi spune că Lui Dumnezeu îi place diversitatea în unitate. Și astfel, toți, chiar toți, avem ceva original de făcut, spus sau arătat, chiar dacă ni s-a spus că doar anumite vieți și destine sunt demne de trăit...
Decizia este mereu aceeași, pentru că este una singură de luat, defapt, în orice situație.
Să stau pe mijloc, să nu mai cred nimic despre nimic, să iert totul și să sufăr orișice.
Și da, o iau de 10 ori pe zi cateodată și câteodată sunt prea mândră să o accept și atunci mă doare de înnebunesc. Fiindcă atunci îmi părăsesc centrul.
E singura decizie la care mă tot întorce viața de fiecare dată când tiparele mă iau pe dinainte și dau ascultare vocii greșite.
Dar mă întorc, mă șlefuiesc, să fiu mai bună cu mine și cu voi zi de zi, cate un pic.
Fiindcă au fost momente în care am văzut că toți ochii in care m-am uitat și am văzut salvarea sau abuzul, binele sau răul, gelozia sau bucuria, nu erau ai altcuiva.
Și-am înțeles că de fiecare dată când m-am mângâiat cald și mi-am vindecat rănile, defapt m-am auzit strigând și am decis să îmi dau o șansă.
Și m-am uitat adânc în inima mea și-am văzut că acolo găsesc mereu pace și în orice apă m-aș reflecta, tot pe mine mă văd... Nu există alți ochi... Nu există alte iubiri... Nu există decât unu.
Săptămâna viitoare pe 31 facem Constelații la București, iar săptămâna cealaltă ne întâlnim online să-L aducem pe Dumnezeu în concret din Cursul de Miracole și alte Scrieri Sacre.
Scrie-mi dacă vrei să vii. 🤍🙌🏻
