31/08/2025
Acceptare și iertare: două fețe ale liniștii interioare.
În călătoria vieții, printre cele mai grele și totodată eliberatoare lecții se numără arta acceptării și puterea iertării. Deși sunt adesea amestecate, ele sunt două procese distincte, dar complementare, fiecare aducând cu sine propria formă de pace.
Acceptarea este liniștea minții.
Este momentul în care mintea noastră ratională încetează lupta impotrivă a ceea ce este sau a ceea ce a fost. Acceptarea nu înseamnă resemnare sau aprobare a unei situații dureroase. Înseamnă să recunoști realitatea faptelor, fără a mai fi controlat de tăria rezistenței interioare. Este să spui: „Da, asta s-a întâmplat. Acesta este acum adevărul cu care trebuie să lucrez.” Când acceptăm, mintea noastră se oprește din a alerga în cerc, găsind în sfârșit liniște. Este o stare de încetare a războiului intern.
Iertarea este liniștea inimii.
Dacă acceptarea se petrece în minte, iertarea are loc în inima celui care a fost rănită. Ea este procesul prin care eliberezi resentimentele, furia și durerea pe care le porți față de cel care ți-a cauzat vreun rău. Iertarea nu minimizează fapta sau nu exonerează automat pe cel care a greșit. În schimb, este un act de eliberare de povara emoțională care te ține legat de trecut și de persoana respectivă. Este să spui: „Nu îți mai dau puterea să mă rănești.” Când iertăm, inima noastră, care a fost strânsă de durere, se deschide și găsește din nou pace. Este un act de îndurare și compasiune, în primul rând față de sine însuși.
Împreună, acceptarea și iertarea sunt pilonii unei vieți echilibrate. Acceptarea ne pregătește terenul, iar iertarea ne vindecă rănile, permițându-ne să mergem mai departe mai ușori, mai liberi și mai împliniți.
Surse de inspirații:
1. Viktor E. Frankl - psihiatru supraviețuitor al lagărelor de concentrare. În celebra sa lucrare, „Omul în căutarea sensului”, el vorbește profund despre "acceptare". El a acceptat realitatea ororii absolute în care se afla, dar și-a păstrat libertatea de a-și alege atitudinea față de suferință, găsind astfel un sens și o liniște interioară chiar și în cele mai cumplite condiții.
2. Nelson Mandela - liderul luptei împotriva apartheidului din Africa de Sud. După 27 de ani de închisoare, Mandela a demonstrat cea mai puternică formă de "iertare". El a ales să nu se lase cuprins de ură și răzbunare împotriva opresorilor săi. În autobiografia sa, „Drumul lung spre libertate”, el subliniază că iertarea a fost esențială pentru eliberarea sa personală și pentru a uni o națiune divizată. Iertarea lui a fost un act de voință care a adus pace inimii unui întreg popor.
3. Buddha (Siddhartha Gautama) - învățăturile sale stau la baza Buddhismului. El a vorbit extensiv despre eliberarea de suferință (Dukkha) prin acceptarea naturii impermanente a vieții. Pentru Buddha, atașamentul și rezistența la ceea ce este duc la suferință. Acceptarea este calea către liniștea minții. De asemenea, cultivarea compasiunii (Karuna) și a iertării față de toate ființele este esențială pentru o inimă liniștită și eliberată.
Aceste surse ne arată că, deși drumul către acceptare și iertare poate fi lung și dificil, el este bătătorit de oameni remarcabili și duce la cea mai valoroasă destinație: libertatea interioară.
Este o alegere minunată să dăm importantă acestor doi piloni ai păcii interioare.
Să avem multă liniște a minții și a inimii pe drumul vieții noastre!
bine!
