21/02/2023
Calul de omăt
Într-un ochi de pădure, pe coasta unui munte rătăcit, unde piciorul omului nu se încumeta a-l străbate, mi-am ascuns frumusețea sufletului. Ca nimeni să nu o poată întina ori fura.
Pe pajiștea ascunsă a muntelui pe care m-am sihăstrit, am început a planta semințele tuturor florilor ce le-am adunat în drumețiile montane de până atunci.
Locul a devenit o frântură de rai! Toate culorile lăsate de Dumnezeu pe pământ, străluceau primăvara, vara și până toamna târziu, prin fânul pajiștei mele.
Iar simțul acesta de proprietate, "al meu", a pus stăpânire puțin câte puțin pe gândurile și pe emoțiile mele, încât am îngrădit cu un gard de sârmă ghimpată, des și înalt, întreaga pajiște.
Un fir de iarbă nu îngăduiam nici unei ierbivore să pască pe fâneața mea. Cât îi ziua de lungă stăteam întins în iarba verde, printre petale și arome, ascultând trilurile păsărilor ce doar ele aveau voie a străbate teritoriul meu magic.
Mă bucuram dimineața de fiecare picur de rouă, bob de diamant în vârful fiecărui ac al firului de iarbă, ce reflecta în miliarde culorile fiecărei petale minunate.
Mă desfăta schimbarea culorii fiecărei flori, în amurgul inserarilor de vară, când cerul scăpăra în flăcările soarelui roșu ce își revărsa văpaia peste mine, acolo în inima magică a pajiștei din muntele meu sihastru.
Mă scăldam iarna, în omătul pufos așternut și învățam a simți căldura sa protectoare pentru fiecare fir de iarbă și de floare, în fața mușcăturii aspre, crude, a gerului.
Primăvara ascultam cm șuvoaiele omătului topit se scurgeau grăbite spre rădăcinile pajiștei pentru a o trezi iarăși la viață, mână în mână cu mângâierea blândă a primelor raze de soare, intremate cu putere.
Totul era al meu, o bucurie imensă de proprietate asupra frumosului punea stăpânire, zi după zi, peste inocența și simplitatea gândurilor și emoțiilor mele.
Lupta mea frenetică, de a apăra, de a proteja și de a păstra ascunsă minunea mea personală, mă ținea sihastru pe munte, departe de semenii mei, cu ferma convingere că descoperirea lor a colțului meu de rai ar fi indus năvala miliardelor de pași strivitori, peste agoniseala sufletului meu.
Toate acestea s-au petreceau intr-un șir de zile a căror număr nu m-am obosit a-i ține seama. Până intr-o zi însorită de vară vremelnică, când un nechezat puternic m-a trezit din somnul meu parfumat de mireasma florilor din jur. Cum stăteam culcat, am ridicat doar capul peste înaltul florilor din pajiște. Dacă nu făceam nici un zgomot, nici o vietate nu avea cm să își dea seama de prezența mea acolo...
Înafara gardului meu din sârmă ghimpată, un superb cal alb, de un alb imaculat, de pe pielea căruia albul părea că se topește în strălucirea razelor de soare ale acelei dimineți, se foia intr-un trap nervos, iritat de neputința de a ajunge în mijlocul pajiștei. Dorința sa, altădată scaparandu-mi furia simțului de proprietate și alungarea imediată a presupusului intrus, nu mi-a stârnit nici un imbold de a-la îndepărta, așa cm aș fi procedat de regulă.
Am rămas încremenit, cu ochii pironiți în firele dalbe ale coamei și cozii ce dansau hipnotic în briza dimineții. Atâta frumusețe, delicatețe și sensibilitate, împletite cu atâta putere ce juca în mușchii trupului nervos, cu atâta maiestuozitate ce radia din statura și mișcările ferme ale balanului, ei bine... niciodată nu-mi fusese dat să mai privesc.
Și tot privind încântat și fermecat minunată făptură numai ce o văd luându-și avânt cu un galop nebun înspre gardul împrejmuitor pe care, cu un salt impresionant, parcă îi și văzusem două aripi deschise pe spetele încordate, zbură pur și simplu cu mult pe deasupra gardului. Aterizarea, oprită brusc cu numai patru pași, cutremură pământul sub mine, iar urechile îmi asurziră în sunetul nechezatului său victorios. Probabil, toate acestea m-au făcut a scoate ceva sunet de admirație, eu nu mai realizam ce este cu făptura mea, căci am fost zărit de noul venit. Ciudat, îl numeam atât de simplu venit și nu intrus! Acesta m-a privit cm stăteam întins, a amușinat aerul a-mi mirosi sufletul, cu nările deschise larg, trompete, a forfnăit o dată puternic, împingând masa de aer dintre noi doi și a început să pască cu lăcomie iarba și florile mele. "Mele"! Cuvântul acesta, conștientizat în gândul acelei clipe, a venit peste mine de parcă întreg muntele se prăvălea asupra mea. Intr-o fracțiune de secundă m-am simțit strivit, pe de o parte, de nimicnicia egoismului meu și salvat, pe de altă parte, de păcatul acestui egoism exacerbat al meu, de până atunci.
Ceva mult mai frumos și mai măreț venise să îmi demonstreze rătăcirea mea, să mă smulgă din ea și să mă împingă a face ceva pentru a regăsi calea spre inocență, simplitate, smerenie și... părtășie.
Cu acest imbold m-am ridicat, calul și-a ridicat și el capul, ne-am privit preț de câteva clipe, după care eu m-am întors și am dărâmat tot gardul, de jur împrejurul pajiștei. Calul fermecat își continua pascutul, doar din când în când ridicându-și capul pentru a scruta ceea ce eu făceam.
După ce am doborât întreaga lungime a gardului și am adunat grămadă sârma ghimpată, m-am așezat la marginea pajiștei și am privit până la apusul soarelui cm calul își radia albul culorii sale în razele de lumină sub care ne scăldam amândoi.
Înainte ca apusul să aștearnă întunericul peste întreg muntele, bălanul s-a așezat pe pământ, cu picioarele adunate sub el, privindu-mă calm, gata de odihnă.
Înțelegându-mi căderea și salvarea, cu imaginea linistitului cal alb întipărită pe suflet, m-am ridicat și am plecat. Fără nici un regret, fără nici o durere apăsătoare, fără a mă simți înfrânt, rupt, ci cu o ușurință miraculoasă, cu senzația că o mare povară îmi fusese luată de pe umeri... am plecat.
Nu conta întunericul nopții, o lumină călăuzitoare așezată în sufletul meu îmi purta pașii cu nădejde și încredere peste orice abrupt, peste orice bolovan.
Simțeam rostul nevoii de a împărtăși ceea ce îmi este dat a trăi cu oricine ar avea nevoie să știe asta.
Calul de omăt îmi fusese trimis a-mi desluși aceasta!
Not teacking just awakening