01/03/2025
Bert Hellinger a explorat dinamica inconștientă care operează în relațiile noastre de familie, în special cu părinții noștri. Respingerea sau negarea rădăcinilor noastre poate, în mod paradoxal, să întărească legăturile pe care încercăm să le rupem.
Deși credem că respingându-ne părinții sau anumite aspecte ale acestora ne distanțăm, în realitate acționăm dintr-o loialitate invizibilă. Această loialitate este un mecanism inconștient care ne unește cu sistemul nostru familial. Spunând „Nu voi fi ca tatăl meu”, ne concentrăm energia asupra lui, păstrându-l prezent în mintea noastră și în acțiunile noastre. Parcă, negând-o, îi dăm și mai multă putere asupra noastră.
De exemplu, dacă un bărbat respinge modul tatălui său de a gestiona emoțiile (poate pentru că l-a văzut ca fiind rece sau distant), el poate ajunge din neatenție să repete același model în propriile relații. Acest lucru se întâmplă deoarece, concentrându-se atât de mult pe „a nu fi ca el”, el își definește identitatea în opoziție cu tatăl său, ceea ce îl ține legat de acea figură.
Hellinger subliniază că „în respingere, există prezența lui”. Aceasta înseamnă că, prin negarea sau respingerea pe cineva, acea persoană continuă să aibă un loc important în viața noastră emoțională și psihologică. Respingerea nu elimină conexiunea; Dimpotrivă, o intensifică. Parcă am spune: „Nu vreau să fiu ca tine, dar te iau cu mine în fiecare decizie pe care o iau pentru a o evita”.
Acest fenomen se datorează faptului că, în mediul familial, există o ordine naturală care urmărește includerea tuturor membrilor sistemului. Atunci când excludem sau respingem pe cineva (în acest caz, un părinte), sistemul caută să se echilibreze, iar adesea ajungem să ne asumăm roluri, comportamente sau destine care aparțin acelei persoane excluse.
Cu cât încercăm să ne diferențiem mai mult de părinții noștri, cu atât devenim ca ei. Acest lucru se întâmplă pentru că identitatea noastră este construită, în mare măsură, din relațiile noastre de familie. Respingând un părinte, definim cine suntem pe baza lui, ceea ce ne ține legați de influența lor.
De exemplu, o femeie care spune „Nu voi fi niciodată ca mama mea, care și-a sacrificat întotdeauna fericirea pentru alții”, poate ajunge să repete același model de sacrificiu în viața ei, chiar dacă o face altfel. Poate că nu o faci pentru familia ta, dar o faci pentru jobul tău, prietenii tăi sau partenerul tău. Respingerea inițială nu o eliberează de tipar, ci mai degrabă o transformă în ceva aparent diferit, dar în esență similar.
Hellinger nu sugera că ar trebui să idealizăm sau să justificăm comportamentele negative ale părinților noștri, ci mai degrabă a propus o cale de acceptare și reconciliere. Acceptarea părinților noștri așa cm sunt, cu virtuțile și defectele lor, ne permite să ne eliberăm de povara repetării tiparelor lor. Când încetăm să ne luptăm cu ei, putem lua în mod conștient ceea ce ne aparține și să lăsăm în urmă ceea ce nu ne servește.
Prin onorarea părinților noștri, recunoaștem că aceștia fac parte din istoria noastră și, prin urmare, din identitatea noastră. Acest lucru ne permite să trăim mai autentic, fără a fi prinși în dinamica respingerii și repetiției.
" Cel care spune „Nu voi fi ca tatăl meu” îi calcă deja pe urme. Pentru că în respingere, există prezența lui."
-Bert Hellinger
