18/03/2025
"TATA
Pe perete-n colț uitat
E un tablou ce-mi este drag.
Dar tot ce-mi spune e un gând,
E tata, un înger blând.
Uitarea-n el s-a adunat
Și nimeni nu mai știe, parcă,
De ce lipsești? Unde ai plecat?
Privirea se apleacă... .
Copilul creste, suferind, tăcut
Purtând un dor ce n-a trecut,
Te simt în inimă și șoapte
Dar cerul te-a luat departe.
Îmi curg tăceri pe obrajii grei,
Rătăcind ușor prin anii mei.
Căci lumea mare mi-a șoptit,
Să nu mă-ntreb "Ce a pățit?"
O rană ce doare, cu gust a frig
Ești dorul de neclintit.
Te caut în nopți târzii,
Ție tata a-ti mulțumi.
Credeam ca totul e un joc
Pășind domol în pași de foc,
Dar viața chiar mi-a arătat
Că ai plecat cu adevărat.
Și cerul plânge ne-ncetat
Căci picuri se aștern robust,
Iar glasu-mi tace și ascultă
Cum lacrimile cad so cântă.
Privesc spre cerul oglindit...,
Ușor, încet cm se coboară
O rază dinspre asfințit,... un chip...,
Ce mă doboară.
Și ploaia se oprește-n loc,
Iar preț de o secundă
Se aud povești, ce nu s-au spus
Cu vocea lui cea blândă.
Pe tine tată te port mereu,
Te strig, te aud și te ascult
În locuri unde ai umblat
În tot ce-a fost și s-a sfârșit. "
(anonim)
Uneori, emoțiile ne copleșesc și par de nesuportat. Sunt acolo, nevăzute, ca un nod în gât, ca o greutate în piept. Dar ce se întâmplă când le lăsăm să prindă glas?
Poezia de mai sus a fost scrisă de o pacientă care și-a pierdut tatăl în copilărie. O pierdere timpurie, nevorbită, neînțeleasă pe deplin, dar care se făcea simțită în tăceri lungi, în senzația că ceva lipsește mereu. Când am invitat-o să-și lase gândurile să curgă pe hârtie, nu știam cât de adânc va ajunge scrisul ei. Ce a ieșit a fost o poezie care mi-a pătruns sufletul – un dialog tăcut cu un tată plecat prea devreme, dar care încă trăiește în amintiri, în umbrele nopții și în razele unui apus.
Prin scris, și-a dat voie să plângă, să vorbească, să caute răspunsuri, să-și spună dorul. Scrisul nu schimbă trecutul, dar schimbă felul în care îl purtăm. Când emoțiile devin cuvinte, ele încetează să mai fie doar noduri în gât sau greutăți în piept – devin creație, înțelegere, poate chiar liniște.
Mult timp, durerea a fost tăcută, purtată în singurătate. Însă, în terapie, prin scris, dorul ei a căpătat cuvinte. A devenit o confesiune, un dialog cu cineva pe care nu l-a mai putut striga de mult, dar pe care l-a simțit mereu aproape.
În cabinetul de psihoterapie, scrisul este adesea o punte între lumea interioară și cea exterioară, un spațiu sigur în care emoțiile se pot exprima fără teama de a fi judecate. Dacă ai emoții pe care nu le poți exprima în vorbe, încearcă să le scrii. Uneori, cuvintele scrise deschid drumuri pe care sufletul încă nu știa că poate păși.
*poezia postata cu acordul clientei
