Psychotherapie Amalia Ghita Vienna

05/05/2026

PSIHOGENEALOGIA - Annei Ancelin Schützenberger

Psihogenealogia este o abordare dezvoltată de Anne Ancelin Schützenberger care explorează modul în care experiențele, traumele, loialitățile invizibile și secretele transgeneraționale sunt transmise din generație în generație, influențând viața emoțională, alegerile și conflictele persoanei de azi.
Conceptul central este acela că psihicul nu aparține doar individului, ci este impregnat de istoria familială: ceea ce nu a fost elaborat, spus, doliat sau integrat de generațiile anterioare ajunge adesea să fie purtat în mod inconștient de urmași.
Schützenberger descrie trei fenomene esențiale:
Loialități familiale invizibile
Persoana se simte inconștient obligată să repete sau să repare ceea ce familia nu a putut rezolva.
Sindromul aniversar
Evenimente similare se repetă la aceleași vârste, date sau în aceleași perioade ale anului (boală, accidente, divorțuri, pierderi).
Secretele de familie
Ceea ce este ascuns devine adesea o povară pentru descendenți, generând simptome inexplicabile sau patternuri relaționale repetitive.
Psihogenealogia lucrează prin genosociogramă – un arbore familial extins, cu evenimente relevante, traume, date, repetări, legături emoționale, alianțe, excluderi, conflicte și loialități.

Iata cateva exemple clinice

1. Repetiția unei traume nespuse
O clientă de 32 de ani prezintă anxietăți puternice și atacuri de panică fără cauză aparentă. În timpul explorării psihogenealogice, se descoperă că la aceeași vârstă mama ei suferise o pierdere traumatică a unei sarcini – un eveniment despre care nu se vorbise niciodată în familie.
Prin lucrul cu genosociograma, clienta realizează că anxietatea ei apare exact în perioada calendaristică în care mama trecuse prin traumă. Simptomele ei funcționau ca o “memorie emoțională” transgenerațională. După ce evenimentul a fost adus la lumină, ritualizat și elaborat în terapie, simptomele au început să se diminueze considerabil.
2. Loialitate invizibilă față de un străbunic necunoscut
Un bărbat de 45 de ani vine în terapie pentru un blocaj profesional: schimbă frecvent locuri de muncă, evită promovările și se simte “nepotrivit” în roluri de autoritate. Analiza psihogenealogică arată că un străbunic fusese exclus din familie după ce intrase în conflict cu autoritățile locale și fusese etichetat drept “rușinea familiei”.
Fără să știe povestea completă (familia o ascunsese), clientul simțea o loialitate inversă – nu îndrăznea să reușească pentru a nu se simți “trădător”.
După ce a integrat povestea străbunicului și a înțeles că succesul său profesional nu reprezintă o trădare, ci o reparație sănătoasă, a reușit să accepte o promovare și să rămână stabil în carieră.
3. Sindromul aniversar și repetiția pierderilor
O femeie de 28 de ani ajunge în terapie după trei relații care se încheiaseră brusc, toate în luna aprilie. Analizând genograma, se observă că bunicul ei murise în aprilie, tatăl ei fusese abandonat de mama biologică în aprilie și chiar părinții pacientei trecuseră printr-o criză maritală în aceeași lună.
În inconștientul familial, aprilie era luna pierderilor.
Pacienta repeta simbolic același scenariu, “părăsind înainte să fie părăsită”. După identificarea fenomenului, a putut lucra frica de abandon și a reușit să întrețină o relație stabilă, trecând pentru prima dată prin luna aprilie fără rupturi.

31/03/2026

✨ CEI 6 PILONI AI STIMEI DE SINE ✨

Stima de sine nu este un „talent” cu care ne naștem, ci un proces continuu. Este ceva ce construim zi de zi, prin felul în care ne tratăm pe noi înșine. Psihoterapeutul Nathaniel Branden descrie șase coloane esențiale care ne susțin sănătatea emoțională și identitatea personală.

1. Trăirea conștientă
Totul începe cu prezența. Să fim atenți la ceea ce simțim, gândim și avem nevoie. Conștiența ne oferă libertatea de a alege.

2. Autoacceptarea
A te privi cu blândețe, chiar și atunci când nu îți place ce vezi. Nu înseamnă să aprobi totul, ci să nu te pedepsești pentru imperfecțiuni.

3. Autoresponsabilitatea
Să ne asumăm propriile decizii, acțiuni și nevoi. Când ne asumăm viața, devenim mai puternici și mai puțin dependenți de aprobarea altora.

4. Autoafirmarea
Curajul de a spune „asta simt”, „asta am nevoie”, „asta sunt”. A pune limite sănătoase și a-ți susține punctul de vedere cu respect față de tine și față de ceilalți.

5. Trăirea orientată spre scopuri
Să știm ce ne dorim și să acționăm în direcția aceea. Stima de sine crește atunci când ne arătăm, prin fapte, că visurile noastre contează.

6. Integritatea personală
Atunci când ceea ce facem este în acord cu valorile noastre, simțim stabilitate și încredere în noi înșine. Integritatea este fundația pe care se clădește respectul de sine.
Stima de sine se construiește în mod constant – prin alegeri mici, prin autenticitate și prin felul în care ne vorbim în fiecare zi.
Nu este un dar, ci un parcurs pe care îl modelăm cu grijă și conștiență. ⚘️

22/03/2026

După o anumită vârstă, nu mai ești modelat de mediul din care vii, ci de alegerile pe care le faci.

03/03/2026

DE CE ESTE IMPORTANT, SĂ ÎȚI EXPLOREZI POPRIRA COPILĂRIE ÎNAINTE DE A DEVENI PĂRINTE?

A deveni părinte nu este doar un act biologic sau un rol nou — este o transformare psihologică profundă. În momentul în care un adult are grijă de un copil, propriile experiențe timpurii, conștiente sau nu, sunt reactivate. De aceea, înainte de a deveni părinte, este esențial să îți explorezi propria copilărie, pentru a nu transmite mai departe ceea ce în tine a rămas nerezolvat.

Iată o perspectiva psihoterapeutică:

1. Copilăria ta devine „lentila” prin care îl vezi pe copilul tău
Experiențele timpurii influențează
felul în care înțelegi nevoile unui copil,
toleranța la vulnerabilitatea lui și
modul în care interpretezi plânsul, separarea, explorarea, inclusiv
reacțiile automate la comportamentele „dificile”.
Dacă ai crescut într-un mediu în care emoțiile au fost minimalizate, e posibil să reacționezi cu iritare sau retragere la emoțiile copilului tău, fără să îți dai seama. Explorarea copilăriei îți permite să distingi între: ce îi aparține copilului tău, și ce aparține propriilor tale răni vechi.

2. Rănile emoționale nerezolvate se reactivează în rolul de părinte
Copiii ating, fără intenție, cele mai sensibile zone ale noastre cm ar fi:
sentimentul de respingere,
frica de abandon,
nevoia de control,
rușinea sau perfecționismul.
Fără auto-reflecție, adulții pot reacționa disproporționat, nu pentru că un copil „face ceva greșit”, ci pentru că se activează o parte rănită din propria lor poveste.
Psihoterapia ajută la identificarea acestor „declanșatoare” și la transformarea lor în resurse de înțelegere, nu în impulsuri reactive.

3. Preiei inconștient stilul de parenting al părinților tăi
Chiar și atunci când îți spui „nu vreau să fiu ca mama/tata”, ceea ce ai trăit devine un șablon intern.
În psihoterapie, aceste modele sunt adesea numite introiecte: forme inconștiente de gândire, simțire și comportament preluate de la figurile semnificative.
Riscul este să reproduci automat
criticile primite,
distanța emoțională,
frica de a greși,
așteptările nerealiste,
modurile în care ți-ai reprimat propriile nevoi.
Înțelegerea și conștientizarea acestor tipare îți oferă libertatea de a alege un alt mod de a fi părinte.

4. Explorarea copilăriei dezvoltă capacitatea de reglare emoțională
Un părinte nu este perfect, dar are nevoie de capacitate de autoreglare - cm ar fi -
să facă față stresului,
să se liniștească după conflicte,
să repare relația atunci când a ridicat vocea sau a greșit.
Mulți adulți nu au învățat reglarea emoțiilor în copilărie, ci reprimarea lor. Lucrul interior îi ajută pe viitorii părinți să dezvolte un spațiu intern stabil, din care pot răspunde copilului cu calm și prezență.

5. Copilul are nevoie de adult, nu de copilul rănit din tine!
În terapie se vorbește adesea despre copilul interior. Dacă acest copil rănit este ignorat, el va căuta atenție în moduri subtile - cm ar fi -
prin nevoia excesivă de validare,
prin furie,
prin anxietate,
prin perfecționism parental.
Lucrul terapeutic permite adultului să devină persoana matură care poate să îi ofere copilului real protecție, calm, structură și iubire — fără să își proiecteze propriile lipsuri nerezolvate.

6. Vindecarea personală rupe ciclurile transgeneraționale
Traumele emoționale, fricile și modurile de relaționare se transmit din generație în generație.
Când îți explorezi trecutul, ai șansa reală de a opri un ciclu:
„Durerea care este procesată nu se mai transmite.”
Un viitor părinte care își înțelege povestea va putea crea un spațiu sigur pentru copilul său — un spațiu în care acesta nu trebuie să compenseze pentru rănile adultului.

7. Conștientizarea trecutului îți permite să îți creezi propriul stil de parenting!
Nu există un stil ideal, ci unul autentic, potrivit familiei tale, dar acesta poate apărea doar dacă îți cunoști propriile limite, valori și nevoi. Explorarea copilăriei îți dă:
claritate asupra a ceea ce vrei să oferi copilului tău,
conștiență asupra a ceea ce nu vrei să repeți,
libertatea de a construi relația pe respect, nu pe reacție.

26/02/2026

ȚELURILE – micile noastre promisiuni către noi înșine

Uneori credem că viața ar trebui să ne dea un semn, o direcție, un „hei, pe aici trebuie să mergi!”. Dar adevărul e că semnele nu vin din cer… ci din noi. Din felul în care ne setăm țelurile, acele mici sau mari promisiuni pe care ni le facem în tăcere și care, într-un fel magic, ne țin sufletul laolaltă.
Țelurile ne salvează de senzația că plutim.
Poate că ai trecut și tu prin perioada aceea în care nu știai exact ce vrei. Diminețile începeau mecanic, serile te găseau obosită fără să simți că te-ai mișcat cu adevărat în viața ta. E normal. Fără un țel, creierul nostru se simte pierdut, ca într-un oraș străin fără hartă.
Un țel — oricât de mic — pune lumină! Nu rezolvă totul, dar aprinde un bec interior: „uite unde vreau să ajung”. Și de aici începe direcția.
Țelurile scot la suprafață resurse pe care nu știai că le ai!
Când îți spui sincer ce vrei, ceva în tine se aliniază: emoțiile, gândurile, motivația. Dintr-odată, parcă ai un pic mai mult curaj, mai mult chef, mai multă claritate.
Este felul minții tale de a spune: „Te-am auzit. Hai să vedem cm facem”.
Și fix asta lucrează și în terapie: să vezi că ai în tine mai mult decât îți dai voie să crezi.
Fără mișcare interioară nu vine nicio schimbare.
Stagnarea nu vine pentru că nu putem. Vine pentru că nu vedem unde să mergem. Un obiectiv, chiar și unul foarte modest — „vreau să îmi fie un pic mai bine decât ieri” — poate deschide o ușă.
Țelurile pun motorul în mișcare. Și chiar dacă te miști lent, tot mișcare se numește. În psihoterapie, uneori un milimetru de avans e mai valoros decât un kilometru de fugă.
Țelurile ne arată ce contează cu adevărat
Când îți scrii un obiectiv, nu scrii doar o frază. Îți scrii o nevoie.
Poate ai nevoie de siguranță.
Poate de iubire.
Poate de libertate.
Poate de liniște.
Țelurile sunt traducerea emoțiilor noastre în limbajul acțiunii. Și când nu reușim să ajungem la ele, nu „eșecul” doare… ci nevoia nevindecată de dedesubt. Acolo e de fapt punctul sensibil.
Reușitele mici ne construiesc stima de sine
Nu trebuie să-ți schimbi viața dintr-o lovitură. Uneori, cea mai importantă victorie este că te-ai ținut de tine.
Ai făcut un pas.
Ai avut grijă de un țel mic.
Ai ales ceva bun pentru tine.
Acolo crește stima de sine, nu în marile planuri spectaculoase. Identitatea noastră se construiește din lucrurile mărunte pe care le facem zi de zi pentru a ne fi mai bine.
Mai pe scurt:
țelurile nu sunt liste perfecte. Sunt busole. Sunt moduri de a ne spune: „merit o viață în care să simt sens”.
Și poate că asta e cea mai frumoasă formă de grijă de sine: să nu ne abandonăm viselor noastre, oricât de mici ar fi.

10/02/2026

IMPORTANȚA VIEȚII SOCIALE PENTRU SĂNĂTATEA NOASTRĂ MINTALĂ

Există momente în viață în care avem impresia că suntem puternici doar prin propriile forțe. Că trebuie să ne descurcăm singuri, să nu deranjăm pe nimeni, să bifăm victorii în tăcere și să plângem tot în tăcere. Dar adevărul, pe care psihoterapia ni-l arată cu delicatețe și răbdare, este altul: omul nu este făcut să fie singur.
Oricât de autonomi am fi, oricât de mult am încerca să ne protejăm, sufletul nostru are nevoie de oameni la fel cm plămânii au nevoie de aer. Relațiile — fie ele prietenii, legături de familie, comunități sau simple prezențe bune — sunt firele invizibile care ne țin psihicul într-o singură piesă atunci când viața ne mai scutură.
Oamenii sunt medicamente.... .
În cabinet, am întâlnit oameni care au crezut că sunt epuizați de muncă, când în realitate erau epuizați de singurătate. Oameni care aveau succes, dar nu mai aveau cui să îl povestească. Oameni care își purtau rănile în tăcere, pentru că nimeni nu le mai întreba sincer: „Cum ești, cu adevărat?”.
Când încep să vorbească despre cine îi susține, cine îi ascultă, cine le cunoaște durerile, ceva se schimbă în vocea lor. Se luminează. Pentru că un om care are pe cineva nu e niciodată la fel de pierdut ca un om care simte că nu are pe nimeni.
În psihoterapie vorbim des despre atașament, despre nevoia naturală și sănătoasă de conectare. Nu este slăbiciune, nu este dependență. Este umanitate!

Viața socială nu înseamnă aglomerație, ci conectare.
Unii oameni cred că a avea o viață socială înseamnă a avea mulți prieteni, a fi mereu plecat, activ, plin de evenimente. Dar în realitate, viața socială sănătoasă este despre calitatea legăturilor, nu despre cantitatea lor.
Uneori o singură persoană care te vede cu adevărat valorează cât o sută de cunoștințe.
Uneori o îmbrățișare care nu cere nimic în schimb îți reașază respirația pentru întreaga zi.
Am curajul de a zice ca: relațiile autentice sunt spațiile în care psihicul se odihnește.

05/02/2026

Crearea de confuzie în relație – scopul subtil, inconștient și cm îl dizolvi prin întrebări concrete

Hanna avea 34 de ani când a intrat la mine în cabinet pentru prima dată. A stat câteva secunde în prag, respirând adânc, parcă întrebându-se dacă face bine ceea ce face. S-a așezat, și în timp ce-și frământa mâinile, a spus:

„Nu mai înțeleg nimic din relația asta. Parcă trăiesc într-o ceață. Și nu știu dacă ceața e a lui… sau a mea.”

Așa a început povestea ei.
Relația Hannei era un carusel emoțional. Existau zile pline de apropiere, mesaje, tandrețe, promisiuni mici in care partenerul ei părea prezent, implicat, conectat. O făcea să simtă că e specială. Apoi urmau tăceri bruște, distanță, și o energie rece. Fără motiv clar, fără discuții, fără o explicație coerentă. Apoi "revenirea" caldă, ca și cm nimic nu s-ar fi întâmplat.
Explicații de genul: „Am fost stresat”, „Am avut multă treabă”, „Îmi era dor de tine” - îi oferea câte puțin din toate:
puțină apropiere, puțină distanță, puțin mister, puțină speranță.
Și în timp, Hannei i-a devenit imposibil să înțeleagă ce trăiește cu adevărat.

„Cred că fac eu ceva greșit.” -in ședințe repeta des această frază.
Simțea că nu este „destul” de calmă, „destul” de înțelegătoare, „destul” de bună.

Partenerul îi spunea:
„Nu știu ce simt exact…”
„Nu e despre tine, e despre mine…”
„Nu vreau o relație oficială, dar vreau să fim noi doi…”
Ana începea să creadă că problema e lipsa ei de răbdare.
„Parcă mă agăț de fiecare semn că îi pasă. Și mă simt vinovată când cer claritate.”

Aici aprea CONFUZIA – mecanismul care o ținea captivă.

În terapie, am ajuns rapid la un punct important:
Confuzia nu este lipsa iubirii. Este modul în care cineva evită asumarea.
Uneori inconștient, alteori instinctiv.
Partenerul Hannei părea să aibă două dorințe opuse:
să se bucure de conexiunea cu ea și
să nu se angajeze real.
Rezultatul?
Un dans înainte–înapoi care o destabiliza.

Într-o ședință, Hanna mi-a spus:
„Nu pot să trăiesc fără să știu ce suntem. Dar mi-e teamă să întreb.”

Atunci am lucrat împreună la trei întrebări simple.
Întrebări care nu cer explicații, ci adevăr.

1. „Ce înseamnă pentru tine relația noastră acum?”
2. „Ce intenții ai cu mine în următoarele luni?”
3. „Ce te oprește să fii clar?”
Hanna a scris întrebările pe o foaie. Tremura când le-a citit cu voce tare.
Răspunsul pe care nu și-l dorea, dar de care avea nevoie.
După o săptămână, Hanna a venit altfel în cabinet. Mai liniștită, dar cu ochii roșii.
Mi-a spus:
„Le-am pus… și am aflat.”
Partenerul ei, confruntat cu claritatea, n-a mai putut ocoli.
A recunoscut:
-că nu poate oferi stabilitate
-că nu vrea o relație angajată
-că a evitat să o piardă, dar nici nu a vrut să o implice complet.

Pentru Hanna, momentul a fost sfâșietor.
Dar a fost și eliberator.
„Acum nu mai e ceață. E durere, dar e limpede.”
Cum s-a închis povestea Hannei?
Hanna nu a închis povestea peste noapte.
Dar a câștigat ceva mai valoros decât răspunsul lui: claritatea ei.
A învățat:
*că ambiguitatea nu este iubire
*că apropierea nu e același lucru cu implicarea
*că promisiunea vagă nu e direcție
*că speranța nu poate înlocui realitatea
*că răbdarea excesivă e uneori autoabandon.
Și mai ales:
Când ceri adevărul, nu pierzi pe cineva. Pierzi iluzia!!!!

Povestea Hannei este, din păcate, povestea multora dintre noi.
În relațiile confuze:
unul trăiește în ceață
celălalt în confort
iar adevărul stă mereu între ei.

Claritatea nu se obține rugând, presupunând, sperând.
Se obține prin întrebări simple, prin limite și prin curajul de a vedea ce este, nu ce ar putea fi.
Dacă trăiești și tu un astfel de dans:
Pune întrebările.
Acceptă răspunsurile.
Și mai ales, acceptă ce simți.
Pentru că nu confuzia te doare.
Te doare faptul că nu trăiești în adevărul tău!!!

28/01/2026

DE CE SE CEARTĂ UNII OAMENI CU TOATĂ LUMEA? o privire psihoterapeutică asupra conflictului.

Există oameni pentru care fiecare interacțiune pare o bătălie.
O replică banală se transformă în reproș. O observație devine atac. O discuție obișnuită se schimbă într-o ceartă aprinsă.
Și inevitabil apare întrebarea:
De ce se ceartă unii oameni cu toată lumea?
De ce par mereu în defensivă, iritați, pregătiți de luptă?
Răspunsul nu este niciodată simplu, dar aproape întotdeauna este mai profund decât pare.
➡️Cearta: un mecanism de protecție -
Contrar aparențelor, oamenii care se ceartă mult nu sunt agresivi „din fire”.
În psihoterapie vedem adesea că furia este o formă de autoprotecție.
Cearta devine:
un scut împotriva vulnerabilității,
o modalitate de a ține oamenii la distanță,
un fel de „nu mă răni, că te rănesc eu primul”.
În spatele tonului ridicat se ascund adesea frici adânci:
frica de a fi respins, ignorat, rănit, criticat.
➡️Furia ca formă de comunicare -
Unii oameni nu au învățat niciodată cm arată comunicarea calmă, sigură, matură.
Poate au crescut într-un mediu în care:
se ridica vocea pentru orice,
conflictele erau rezolvate prin tensiune, nu dialog,
emoțiile nu erau validate sau ascultate.
În astfel de contexte, copilul înțelege că furia este singurul mod de a obține atenție.
Și duce acest limbaj în relațiile adulte.
➡️Stresul cronic și suprasolicitarea emoțională -
Un om tensionat, obosit, împovărat are un sistem nervos hiperactivat — trăiește într-o stare de „luptă sau fugi”.
În acest mod, și cele mai mici situații par amenințări.
Reacțiile sunt disproporționate, impulsive și încărcate emoțional.
Cearta devine atunci o supapă, o descărcare, o explozie a unor presiuni acumulate.
➡️Stima de sine fragilă -
Paradoxal, oamenii conflictuali nu sunt puternici — sunt vulnerabili.
Multe conflicte vin din:
rușine,
teamă de eșec,
frica de a nu fi suficient.
Pentru a se proteja de aceste emoții, unii aleg atacul.
Devine o formă de a masca nesiguranța.
➡️ Nevoia de control
Unii oameni se ceartă pentru că simt că pierd controlul asupra vieții lor.
Conflictele le oferă:
senzația că au ultimul cuvânt,
iluzia puterii,
o certitudine într-o lume imprevizibilă.
Este o strategie de reglare, chiar dacă una disfuncțională.
➡️ Modele relaționale învățate devreme -
Cum ne certăm ca adulți este adesea un ecou al felului în care am fost tratați ca copii.
Dacă cineva a crescut într-o casă în care:
criticile erau constante,
emoțiile erau ridiculizate,
vocea ridicată era normală,
atunci conflictul devine un mod „natural” de a relaționa.

⚠️Ce putem face cu oamenii conflictuali (sau cu propriul nostru conflict)?
🔹️ Înțelegere, nu judecată
Nimeni nu ridică vocea fără motiv.
Chiar dacă motivul e invizibil.
🔹️Stabilirea de limite sănătoase
Empatia nu exclude limitele.
Poți înțelege pe cineva fără să-i permiți să te rănească.
🔹️Învățarea regulării emoționale
Oamenii pot învăța să respire înainte să răspundă,
să „traducă” emoțiile în cuvinte,
să negocieze, să explice, să ceară.
🔹️Terapiile relaționale și integrative
Lucrul cu rădăcina emoțională este adesea transformator.
Se poate învăța un alt limbaj decât cel al conflictului.

20/01/2026

După ultima mea postare despre consilierea pentru părinții care aleg un divorț amiabil, m-am gândit că ar putea fi de folos câteva întrebări care să ne reamintească faptul că orice relație sau căsnicie are nevoie de timp, energie, disponibilitate și conectare.
Relațiile nu se întrețin singure — ele cresc atunci când le hrănim cu atenție și prezență.

De aceea, am pregătit câteva întrebări simple, dar puternice, care pot deschide spații noi de apropiere între tine și partenerul tău. Le poți folosi ca punct de pornire pentru o conversație sinceră, tandră și plină de sens:

🔸️Cum se simte iubirea mea pentru tine?
🔸️Cum aș putea să-ți arăt mai clar că te iubesc cu adevărat?
🔸️Ce te activează sau te rănește în mod special și nu mi-ai spus încă?
🔸️Ce ți-ai dori să afli despre mine( ce întrebare ți-ai dori să-mi adresezi), dar nu ai avut până acum curajul să întrebi?

Uneori, o singură întrebare pusă la momentul potrivit poate schimba dinamica unei relații. Oferă-ți timp să întrebi, să asculți și să te conectezi.

16/01/2026

🌿Consiliere obligatorie pentru părinți §95 Abs. 1a AußStrG - pentru părinții care divorțează amiabil (ELTERNBERATUNG nach §95 )

Divorțul amiabil este un pas important, mai ales atunci când există copii minori. În Austria, legea prevede că înainte de depunerea divorțului, părinții trebuie să participe la Elternberatung nach §95 – o consiliere specializată care pune în prim-plan nevoile emoționale și psihologice ale copilului.
✨ Ce este Elternberatung nach §95?
Este o întâlnire obligatorie prevăzută de lege, în care părinții primesc informații și îndrumare despre:
✔️ cm pot susține copilul în timpul divorțului
✔️ cm să reducă impactul conflictelor asupra lui
✔️ cm să comunice eficient ca părinți separați
✔️ cm să organizeze în siguranță custodia și contactele

Această consiliere nu este o evaluare și nu dă verdicte – este o conversație de suport, empatică și orientată spre soluții, astfel încât copilul să treacă prin schimbare cu cât mai multă siguranță și stabilitate.

💚 Beneficii pentru părinți:
• claritate în luarea deciziilor
• o comunicare parentală mai calmă
• înțelegerea nevoilor reale ale copilului
• documentul necesar pentru instanță în cazul divorțului amiabil

Dacă ești în procesul unui divorț amiabil (Einvernehmliche Scheidung), te pot însoți cu profesionalism, empatie și atenție la bunăstarea copilului.

📩 Pentru programări și informații:
Praxis für Psychotherapie
Beratung/ Therapie/ Hypnose
📞 +43(0) 699 115 89 157

Unterstützung bei einer Vielzahl von Herausforderungen, die alleine oft nur schwer zu bewältigen sind und für Sie und Ihre Mitmenschen ..