Psychotherapie Amalia Ghita Vienna

20/01/2026

După ultima mea postare despre consilierea pentru părinții care aleg un divorț amiabil, m-am gândit că ar putea fi de folos câteva întrebări care să ne reamintească faptul că orice relație sau căsnicie are nevoie de timp, energie, disponibilitate și conectare.
Relațiile nu se întrețin singure — ele cresc atunci când le hrănim cu atenție și prezență.

De aceea, am pregătit câteva întrebări simple, dar puternice, care pot deschide spații noi de apropiere între tine și partenerul tău. Le poți folosi ca punct de pornire pentru o conversație sinceră, tandră și plină de sens:

🔸️Cum se simte iubirea mea pentru tine?
🔸️Cum aș putea să-ți arăt mai clar că te iubesc cu adevărat?
🔸️Ce te activează sau te rănește în mod special și nu mi-ai spus încă?
🔸️Ce ți-ai dori să afli despre mine( ce întrebare ți-ai dori să-mi adresezi), dar nu ai avut până acum curajul să întrebi?

Uneori, o singură întrebare pusă la momentul potrivit poate schimba dinamica unei relații. Oferă-ți timp să întrebi, să asculți și să te conectezi.

16/01/2026

🌿Consiliere obligatorie pentru părinți §95 Abs. 1a AußStrG - pentru părinții care divorțează amiabil (ELTERNBERATUNG nach §95 )

Divorțul amiabil este un pas important, mai ales atunci când există copii minori. În Austria, legea prevede că înainte de depunerea divorțului, părinții trebuie să participe la Elternberatung nach §95 – o consiliere specializată care pune în prim-plan nevoile emoționale și psihologice ale copilului.
✨ Ce este Elternberatung nach §95?
Este o întâlnire obligatorie prevăzută de lege, în care părinții primesc informații și îndrumare despre:
✔️ cm pot susține copilul în timpul divorțului
✔️ cm să reducă impactul conflictelor asupra lui
✔️ cm să comunice eficient ca părinți separați
✔️ cm să organizeze în siguranță custodia și contactele

Această consiliere nu este o evaluare și nu dă verdicte – este o conversație de suport, empatică și orientată spre soluții, astfel încât copilul să treacă prin schimbare cu cât mai multă siguranță și stabilitate.

💚 Beneficii pentru părinți:
• claritate în luarea deciziilor
• o comunicare parentală mai calmă
• înțelegerea nevoilor reale ale copilului
• documentul necesar pentru instanță în cazul divorțului amiabil

Dacă ești în procesul unui divorț amiabil (Einvernehmliche Scheidung), te pot însoți cu profesionalism, empatie și atenție la bunăstarea copilului.

📩 Pentru programări și informații:
Praxis für Psychotherapie
Beratung/ Therapie/ Hypnose
📞 +43(0) 699 115 89 157

Unterstützung bei einer Vielzahl von Herausforderungen, die alleine oft nur schwer zu bewältigen sind und für Sie und Ihre Mitmenschen ..

12/01/2026

HIPERVIGILENȚA – când lumea devine prea zgomotoasă pentru suflet

Există oameni care trăiesc cu inima ca un senzor. Oameni care simt vibrațiile unei încăperi înainte să intre în ea. Care aud tonul dintr-o voce înainte să audă cuvintele. Care simt furtuna înainte să apară norii.
Hipervigilența nu este un defect. Nu este o slăbiciune. Este o poveste a unui corp care a învățat să supraviețuiască. Este memoria unei dureri pe care sufletul a purtat-o mult prea mult timp singur.
Ca psihoterapeut, întâlnesc des această stare: priviri care par să scaneze lumea, umeri strânși, mâini neliniștite, minți care nu se pot odihni. Iar undeva în spatele acestor semne se află un om care a trăit cândva într-un mediu în care vigilența era necesară pentru a se simți în siguranță.
Ce este hipervigilența❓️
Hipervigilența este o stare de alertă continuă. Un fel de alarmă interioară care se activează chiar și atunci când nu există niciun pericol real.
E ca și cm ai trăi cu farurile aprinse în miezul zilei. Ca și cm te-ai uita permanent peste umăr, deși știi că nu te urmărește nimeni.
Oamenii care trăiesc cu hipervigilență nu sunt „exagerați”. Sunt doar obosiți! Obosiți să prevină ceva ce poate nu se va întâmpla niciodată, dar care cândva s-a întâmplat.

Cum se vede hipervigilența în viața de zi cu ❓️
Tresari la un sunet, deși ceilalți abia îl aud.
Te așezi mereu cu spatele la perete într-un restaurant.
Analizezi expresiile oamenilor, ca să nu fii luat prin surprindere.
Când cineva schimbă tonul, corpul tău reacționează înaintea minții.
Ai dificultăți să te relaxezi complet, chiar și în vacanțe.
Sunt comportamente mici, dar ele spun o poveste mare: sufletul nu se simte pe deplin în siguranță.

De ce apare hipervigilența?
De cele mai multe ori, hipervigilența este o adaptare învățată în copilărie sau în situații traumatice.

Un copil care a trăit într-o casă cu zgomot, tensiuni sau imprevizibil își dezvoltă antene fine. El învață să observe: tonul, respirația, pașii, încruntarea, tăcerile.
Un adult care a trecut prin relații toxice sau experiențe de pericol învață să fie „gata de apărare”.
Iar corpul – loial și devotat – continuă să păstreze aceste reflexe și în prezent, chiar dacă situația a trecut.

Dacă trăiești cu hipervigilență, nu ești „defect”.
Ești un om care a învățat să fie atent pentru a supraviețui. Și meriți o viață în care vigilența ta se poate odihni.
Nu ești de vină că ai devenit hipervigilent.
Dar poți deveni liber.

Primul pas nu este schimbarea, ci înțelegerea.Hipervigilența are logica ei. E felul corpului de a spune: „Am fost rănit, nu vreau să se repete.”

19/12/2025

‼️Anunț concediu‼️

Vă informez că, în perioada 22.12.2025 – 06.01.2026, mă aflu în concediu.
Pe durata acestei perioade, mesajele și solicitările primite nu vor fi citite și nu vor primi răspuns.

Activitatea va fi reluată începând cu 07.01.2026, iar mesajele vor fi preluate în ordinea primirii.

Vă mulțumesc pentru înțelegere și vă doresc sărbători liniștite, cu cât mai multă grijă față de voi!


‼️Urlaubsankündigung‼️

Ich möchte Sie darüber informieren, dass ich mich im Zeitraum vom 22.12.2025 bis einschließlich 06.01.2026 im Urlaub befinde.
Während dieser Zeit werden eingehende Nachrichten und Anfragen nicht gelesen und nicht beantwortet.

Meine Tätigkeit nehme ich ab dem 07.01.2026 wieder auf. Die Nachrichten werden dann in der Reihenfolge ihres Eingangs bearbeitet.

Vielen Dank für Ihr Verständnis. Ich wünsche Ihnen ruhige Feiertage und viel Selbstfürsorge!

18/12/2025

ÎNTREBĂRI și RĂSPUNSURI - din ședințele de la cabinet.

„Mă întâlnesc cu un bărbat de câteva săptămâni, care apare și dispare. Spune că are nevoie de timp. Cum îmi dau seama dacă mă ține «la cald» sau dacă are cu adevărat nevoie de spațiu ca să își proceseze emoțiile?”

Retragerea emoțională apare frecvent în relații și este adesea justificată prin nevoia de timp, claritate sau liniște interioară. Totuși, nu orice distanțare este un semn de maturitate emoțională. Uneori, retragerea poate ascunde evitarea angajamentului sau dorința de a păstra cealaltă persoană într-o stare de așteptare – ceea ce numim, pe scurt, „a ține pe cineva la cald”.

Diferența dintre o retragere sănătoasă și „a ține pe cineva la cald” nu se vede atât în ceea ce spune omul, cât în felul în care se comportă constant.

Nu orice distanțare înseamnă procesare emoțională.
Diferența reală se vede în coerență, nu în promisiuni.

Cum arată o retragere autentică?

✔ explică sincer de ce are nevoie de spațiu
✔ oferă un reper de timp (câteva zile, o săptămână etc.)
✔ păstrează un contact respectuos, chiar dacă mai rar
✔ poate asculta și nevoile tale fără să dispară
✔ revine cu mai multă claritate și schimbări concrete

Cum arată „a te ține la cald”?

✖ mesaje vagi („e complicat”, „ai răbdare”)
✖ pauze fără un termen clar
✖ apropiere emoțională fără asumare
✖ evită discuțiile când ceri claritate
✖ același tipar repetitiv, fără evoluție

Aici e nevoie să te întrebi:
Cum se simte corpul tău în această relație?

Liniștea, siguranța și stabilitatea indică o relație sănătoasă.
Confuzia, neliniștea și așteptarea constantă indică lipsă de responsabilitate emoțională.

O persoană care are nevoie de timp, dar este implicată, rămâne prezentă emoțional.
O persoană care te ține „la cald” rămâne suficient de aproape cât să nu te piardă, dar prea departe ca să se implice.

Claritatea este o formă de respect.
Iar lipsa ei este, de multe ori, deja un răspuns!

03/12/2025

Am fost întrebată ce întâlnesc cel mai des în cabinet la persoanele cu care lucrez. Spre surprinderea mea, răspunsul mi-a venit imediat în minte: nevoia excesivă de validare externă.
Când spun „excesivă”, mă refer la o identitate fragilizată, care are nevoie frecvent de apreciere și confirmare din partea celorlalți pentru a se putea stabiliza emoțional.

Aceste persoane ajung adesea să intre în relații în care pot fi exploatate, manipulate sau devin dependente. De ce se întâmplă asta?
Pentru că, fără să își dea seama, transmit prin comportamentele lor semnale că au o nevoie puternică de validare. Iar persoanele cu tendințe manipulative simt această vulnerabilitate: oferă la început validare în exces, apreciere și laude — exact ceea ce „lipsea”.
Ulterior, încep să retragă strategic această validare, în funcție de ceea ce își doresc să obțină. Oferă puțin, apoi retrag complet. Persoana vulnerabilă ajunge astfel într-un ciclu de „înfometare emoțională” și devine tot mai dependentă de celălalt.
Pleci, te întorci, pleci din nou — pentru că primești acea doză de apreciere care devine aproape ca un „calmant”.

Cum îți poți da seama dacă te regăsești și tu în acest tipar?
Răspunde sincer la următoarele întrebări:

1. Când iei o decizie, ai nevoie de confirmare din partea cuiva?

2. Observi că muncești mai mult sau faci lucruri care nu sunt în acord cu valorile tale atunci când ești lăudat sau apreciat?

3. Ești mult mai motivat/ă atunci când cineva te admiră?

4. Ți se schimbă comportamentul în funcție de persoanele din jurul tău?

5. Critica este foarte dureroasă pentru tine?

6. Îți face mai multă plăcere să petreci timp cu oameni care te laudă excesiv?

7. Îți este greu să faci față unui conflict sau să îți susții punctul de vedere?

26/11/2025

DE CE SOMATIZEAZĂ CORPUL?

Atunci când mintea nu poate exprima în cuvinte ceea ce trăiește, corpul vorbește în locul ei.
Somatizarea este modul prin care corpul transformă stresul, emoțiile reprimate, conflictele interioare sau traumele neprocesate în simptome fizice reale, palpabile, uneori chiar invalidante.

Nu este „imaginație”.
Nu este „slăbiciune”.
Este limbajul corpului.

Haideți să vedem de unde pornește somatizarea?
Emoții neexprimate
Când cineva nu și-a permis niciodată să fie furios, trist sau vulnerabil, corpul preia tensiunea.

Exemplu:
O persoană care evită conflictele poate dezvolta dureri de stomac sau migrene înainte de discuții tensionate.

Stres cronic și suprasolicitare
Când suntem mult timp „în alertă”, sistemul nervos autonom rămâne activat, iar corpul începe să reacționeze.

Exemplu:
Insomnii, tensiune musculară, palpitații sau senzația de nod în gât la persoane perfecționiste sau mereu sub presiune.

Traume emoționale neprocesate
Trupul „ține minte” experiențe pe care mintea încearcă să le uite.

Exemplu:
După un eveniment traumatic, pot apărea senzații de amorțeală, dureri difuze, senzația de „gol în stomac” sau atacuri de panică.

Dificultatea de a identifica și denumi emoțiile (alexitimie)

Când cineva nu știe ce simte, corpul exprimă ceea ce mintea nu poate traduce.

Exemplu:
Anxietatea se poate manifesta ca dificultăți respiratorii sau dureri toracice — adesea confundate cu probleme cardiace.

Somatizarea nu este o „boală inventată”.
Este o strategie de supraviețuire, un mecanism de adaptare atunci când psihicul nu are altă cale de exprimare.

Atunci când corpul vorbește, nu trebuie redus la tăcere — ci ascultat!
În terapie, învățăm să traducem acest limbaj al corpului și să-l transformăm în conștiență, cuvinte și vindecare.

19/11/2025

DE CE AJUNG VICTIMELE SA FIE FĂCUTE VINOVATE? CE SE ÎNTÂMPLĂ, DE FAPT, ÎN MINTEA NOASTRĂ

Există un fenomen care apare frecvent în poveștile de abuz, violență, manipulare sau traumă: victimele ajung, într-un fel sau altul, să fie privite ca responsabile pentru ceea ce li s-a întâmplat.
Uneori subtil, alteori direct, mesajul care ajunge la ele este: „Tu ai provocat asta… tu ai permis… tu ai greșit.”

Dar de ce funcționează așa psihicul uman? De ce, în loc să protejăm victima, o împingem și mai mult în durere?

Răspunsul nu e simplu, dar este profund uman.

✋️Lumea trebuie să rămână „justă” – altfel ne simțim amenințați

Oamenii au nevoie să creadă că lumea este corectă, logică și previzibilă. Acest „reflex psihologic” se numește just-world belief.
Când auzim despre o victimă, ceva în noi se zdruncină.
Apare o frică tăcută: „Dacă i s-a întâmplat ei, mi se poate întâmpla și mie. Lumea nu e sigură.”

Pentru a reduce anxietatea, mintea caută vinovăția în altă parte:
„Sigur a greșit ea cu ceva.”
„Eu n-aș fi ajuns în situația asta.”
Este mai suportabil psihic să crezi asta decât să te confrunți cu ideea că oricine poate deveni victimă.

✋️Judecata ca mecanism de apărare împotriva propriilor vulnerabilități

A auzi povestea unei victime înseamnă, de fapt, a ne confrunta cu propria fragilitate.
E inconfortabil.
Și pentru multe persoane, reacția automată este evitarea emoțională: în loc să empatizeze, judecă.

"De ce nu a plecat?"
"De ce nu a spus ceva?"
"De ce a suportat?"

Aceste întrebări nu caută înțelegere.
Ele servesc doar la liniștirea celui care întreabă: „Eu nu sunt ca ea, deci mie nu mi se poate întâmpla.”

✋️Identificarea inconștientă cu agresorul

Poate părea surprinzător, dar unele persoane se aliniază psihologic cu agresorul, nu cu victima.
De ce? Pentru că agresorul pare puternic, în control.
Iar când cineva se simte vulnerabil, mintea preferă să se alipească figurii puternice pentru a simți protecție.

În astfel de cazuri, criticarea victimei nu este altceva decât o încercare inconștientă de a evita sentimentul de neputință.

✋️Responsabilitatea este confundată cu vina

Una dintre cele mai mari confuzii emoționale este aceasta: faptul că victima trebuie uneori să ia decizii pentru a supraviețui este interpretat ca vină.

„Dacă nu spunea nimic, e vina ei.”
„Dacă a stat, înseamnă că a vrut.”
„Dacă nu s-a opus, înseamnă că a acceptat.”

Dar realitatea este că în situații traumatice, corpul și mintea intră în moduri de supraviețuire: îngheț, supunere, confuzie, disociere.
A cere unei victime să fi reacționat „perfect” este nerealist și profund nedrept.

✋️Cultura minimalizează abuzul mai des decât credem

Mulți oameni cresc în medii unde abuzul este normalizat: ridiculizarea, manipularea, agresivitatea, tăcerea.
Când trăiești ani într-un astfel de context, nu mai recunoști abuzul când îl vezi.
Așa apar reacții precum:

„Nu e chiar așa grav.”
„Exagerezi.”
„Și la noi acasă era la fel.”

Nu este lipsă de empatie, ci un reflex din propriile răni nevindecate.

✋️O formă subtilă de control social

Vinovățirea victimei are și o funcție socială: menținerea ordinii.
Societatea transmite tacit mesajul:
„Nu deranja. Nu vorbi prea tare. Nu expune problemele.”
Astfel, cei care au fost răniți sunt descurajați să iasă la lumină, iar agresorii sunt protejați.

07/11/2025

PARADOXUL EMOȚIILOR

Emoțiile nu dispar niciodată — ele doar își schimbă purtătorul.
De aceea, emoțiile pe care nu ne permitem să le simțim sau să le recunoaștem sunt transferate, conștient sau inconștient, asupra sistemului din care facem parte – familie, partener, copii, colegi. Cel mai sensibil sau mai vulnerabil membru al sistemului ajunge adesea să le exprime involuntar.

Imaginați-vă două butoaie cu apă legate printr-un tub: dacă nivelul apei se modifică într-un butoi, automat se schimbă și în celălalt – uneori până când dă peste. Așa funcționează și legăturile noastre emoționale. Cu toții suntem interconectați.

Exemplul 1:
O mamă care nu își permite să simtă furia sau oboseala o reprimă, dar tensiunea rămâne în sistem. Copilul, simțind inconștient energia nespusă, începe să devină agitat, plânge des sau are izbucniri de furie fără motiv aparent. Emoția negată nu a dispărut – doar s-a mutat spre cel care o poate exprima.

Exemplul 2:
Un tată care ascunde tristețea sau neputința sub un zâmbet permanent creează în jurul lui o atmosferă aparent „liniștită”. În timp însă, partenera sa începe să se simtă inexplicabil de tristă sau epuizată. Ea poartă, fără să știe, emoția pe care el nu și-o permite.

Când învățăm să ne asumăm și să ne rezolvăm propriile emoții, creăm relații mai armonioase și un spațiu mai curat între noi.

Sinceritatea emoțională nu este un lux – este o formă de igienă.
Așa cm ne spălăm mâinile în fiecare zi, la fel ar trebui să ne privim și emoțiile zilnic.
Cine nu face acest lucru, le transmite mai departe – copiilor, partenerului, colegilor.

06/11/2025

Ochelarii de soare din viața ta 😎

Uneori, nu ne ferim doar de razele soarelui, ci și de lumina prea puternică a realității.
Ne punem „ochelarii de soare” interiori – strategii de evitare sau negare, le numim în psihoterapie – ca să nu fim orbiți de ceea ce doare.

Poate că e mai ușor să spui „nu e chiar așa grav” decât să recunoști tristețea.
Sau să te refugiezi în activități, explicații și planuri, doar ca să nu simți golul dinăuntru.
Evitarea și negarea nu sunt dușmanii noștri, sunt mecanisme de protecție. Ele apar atunci când psihicul are nevoie de timp ca să proceseze durerea.

Dar, la fel ca o pereche de ochelari de soare, nu ar trebui purtate mereu.
Pentru că, dacă le ții prea mult pe ochi, începi să trăiești într-un amurg interior, în care nu mai vezi clar nici bucuria, nici adevărul.
Uneori, terapia înseamnă exact asta:
să înveți să scoți ochelarii de soare, puțin câte puțin,
până când poți privi viața cu toate nuanțele ei fără să-ti mai fie teamă de lumină. Să lași lumina să te atingă și să spui:
„Da, doare. Dar vreau să văd.” 🍀

04/11/2025

CÂND RUȘINEA DEVINE TĂCERE: despre disocierea cronică din rușine

Rușinea este una dintre cele mai puternice emoții umane. Ea apare atunci când simțim că am greșit, că nu suntem suficienți sau că am dezamăgit privirea cuiva important. În forma ei sănătoasă, rușinea ne ajută să rămânem conectați la ceilalți și să ne adaptăm.
Dar atunci când devine prea intensă, prea des și prea devreme, rușinea nu mai este o emoție trecătoare, ci o rană care se activează din nou și din nou. În astfel de cazuri vorbim despre disocierea cronică din rușine – o formă subtilă de auto-protecție, în care o parte din noi „dispare” ca să nu mai simtă durerea de a fi rușinat

Cum se formează disocierea din rușine

De obicei, acest mecanism începe în copilărie.
Atunci când un copil este făcut de rușine repetat – pentru greșeli, pentru emoțiile lui, pentru felul cm este – apare o ruptură invizibilă:

„Nu e sigur să fiu eu.”

Copilul învață să se ascundă, să se adapteze, să se micșoreze.
În timp, rușinea nu mai e doar o emoție, ci devine o stare de a fi. Și pentru a putea funcționa, psihicul se desparte în părți: una care „joacă rolul perfect”, una care „se ascunde” și una care poartă rușinea, undeva adânc, în tăcere.

Cum se simte în viața de zi cu zi❓️

Oamenii care trăiesc cu disociere cronică din rușine nu par neapărat rușinați. Deseori sunt competenți, amabili, perfecționiști sau foarte controlați. Dar în interior trăiesc o distanță de sine – un gol emoțional.

Iată exemplul Anei
Ana, 38 de ani, povestește că la serviciu se simte „ca un robot”. Toată lumea o apreciază, dar ea nu mai simte nimic. În terapie descoperă că, în copilărie, mama îi spunea adesea: „Mă faci de rușine!”
În acel moment, corpul Anei învăța să înghețe. Astăzi, de fiecare dată când simte privirea evaluatoare a cuiva, aceeași înghețare apare. Este un reflex de supraviețuire, o disociere.
Iată exemplul lui Andrei
Andrei, 34 de ani, reacționează cu furie când este criticat. Sub furie, însă, se ascunde o rușine adâncă: „Nu sunt destul de bun.”
Când emoția devine prea puternică, el „se stinge” brusc, simțindu-se gol și deconectat. Aceasta este o altă formă de disociere – nu se mai simte rușinea, dar nici viața.

Ce se întâmplă în corp❔️
Rușinea are propriul ei limbaj fizic: capul se pleacă, privirea se ferește, pieptul se strânge, vocea dispare... uneori apare și o roșeață pe față.Când aceste reacții devin cronice, corpul rămâne într-o stare de micșorare.
E ca și cm sistemul nervos ar spune mereu: „Dacă mă ascund, nu voi mai fi rănit.”

Cum poate ajuta terapia❔️
În terapie, lucrul cu rușinea cere răbdare, prezență și siguranță.
Scopul nu este să „scăpăm” de rușine, ci să o putem simți fără să ne pierdem.
În loc să ne înghețe, ne devine o parte din povestea noastră – o parte care poate fi văzută și ținută cu blândețe.

Disocierea din rușine nu este un defect, ci o dovadă de inteligență a sufletului.
Este felul în care ne-am protejat când nu aveam altă cale.
Dar vine un moment în care putem învăța ceva nou: că putem fi văzuți așa cm suntem, fără să fim distruși de privirea celuilalt.

29/10/2025

DESPRE RIGIDITATE ȘI INFLEXIBILITATEA MINȚII

Poate ți se pare cunoscut: „așa sunt eu”, „știu eu cm e” sau contrazicerea la nesfârșit, fără nicio bază clară, a unei persoane.
Rigiditatea minții este acea stare în care o persoană rămâne blocată în tipare de gândire, convingeri sau comportamente, chiar și atunci când acestea nu îi mai sunt de ajutor. Totul trebuie să fie „așa cm știu eu”, „cum e corect”, „cum se face” sau „cum vreau eu”.

De fapt, mintea rigidă se teme de necunoscut, de pierderea controlului și de schimbare. Ea preferă siguranța unui tipar, chiar dacă acel tipar doare.
Unii oameni trăiesc după reguli interioare foarte clare: „trebuie să fiu perfect”, „nu e bine să greșesc”, „lumea e ori albă, ori neagră”.
La început, aceste reguli pot da un sentiment de siguranță. Ordinea, controlul și structura pot fi utile — ne oferă repere și ne ajută să funcționăm.
Dar atunci când regulile devin rigide, iar mintea nu mai acceptă nuanțe, ceva se închide în interior.

Rigiditatea mintală nu înseamnă doar „încăpățânare” — este o formă de teamă. Teama de a pierde controlul, de a greși, de a fi respins sau de a trăi incertitudinea.

Ce înseamnă, de fapt, o minte rigidă?

O minte rigidă trăiește în alb și negru, după cm spuneam și mai sus. Nu vede nuanțele, nu suportă incertitudinea — are nevoie ca totul să fie clar, definit, sigur.
Când viața schimbă cursul fără avertisment, se clatină. Simte că pământul îi fuge de sub picioare și caută disperată ceva de care să se prindă.
Pentru ea, diferențele de opinie sunt amenințări, nu curiozități. Critica doare, pentru că atinge un loc fragil, acolo unde controlul se confundă cu valoarea de sine.
Și undeva, în adânc, trăiește mereu o teamă tăcută: că, dacă va lăsa lucrurile să curgă, totul se va prăbuși.

Așa ajunge să se apere prin rigiditate — o formă de rezistență născută din dorința de siguranță.
Flexibilitatea nu înseamnă slăbiciune.
Înseamnă să ai încredere că te poți adapta, că viața curge și că tu poți rămâne în siguranță chiar și atunci când nu știi exact ce urmează.
✨ Uneori, primul pas spre libertate este să observi unde ții totul prea strâns.